Vătămarea corporală din culpă (art.196 NCP). Decizia nr. 379/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 379/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 60757/299/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(4201/2014)
DECIZIA PENALĂ NR. 379/A
Ședința publică din data de 11.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – O. B.
JUDECĂTOR – C. S.
GREFIER – I. D.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. I..
Pe rol se află soluționarea cauzei penale având ca obiect apelurile formulate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și partea responsabilă civilmente . împotriva sentinței penale nr.650/19.09.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din data de 23.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, în temeiul art. 391 alineat 1 Cpr.pen., a stabilit termen de pronunțare la data de 03.03.2015 și, ulterior la data de 11.03.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor de față, constată următoarele:
Prinsentința penală nr.650 din 19.09.2014, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prev. de art. 184 alin. 2 și 4 din Codul penal din 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. 1 și 3 din Codul penal și a dispus condamnarea inculpatului D. I., la pedeapsa de 200 de zile-amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 30 lei.
A atras atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 63 Cod penal.
În baza art. 397 alin. 1 Cod procedură penală cu aplicarea art. 25 cod procedură penală, rap. la art. 1349 Cod civil, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă T. I. și a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente . SRL la plata către partea civilă a sumei de 40.000 lei din care 20.000 lei despăgubiri materiale și 20.000 lei despăgubiri morale.
În baza art. 313 din legea nr. 95/2006, a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S. C. DE URGENȚĂ BUCUREȘTI și a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente . SRL la plata sumei de 593.13 lei la care s-a adăugat dobânda legală începând cu data rămânerii definitive până la data plății, reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate în perioada 12.10.2010 – 19.10.2010.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 1200 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 12.10.2010, în jurul orelor 14.00, organele de poliție rutieră au fost sesizate cu privire la faptul că pe .. 8, sector 1, s-a produs un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a unei persoane.
Potrivit procesului verbal de cercetare la fața locului a rezultat că accidentul a avut loc pe suprafața carosabilă din asfalt având o lățime de 12 m, în zonă exista indicatorul rutier Stație RATB – Oprire, în accident fiind implicat autoturismul marca Ford, cu numărul de înmatriculare_ proprietatea numitului V. F. care în momentul producerii accidentului a fost condus de inculpat care nu poseda permis de conducere.
Cu privire la poziția în care se afla autoturismul, s-a stabilit din măsurători că se afla pe trotuarul de pe partea dreaptă a . sensul de mers dinspre . dreptul intrării cu nr. 8. La fața locului nu au fost găsite urme de frânare sau alte mijloace materiale de probă. S-a mai stabilit că cerul era senin și vizibilitatea bună.
Cu privire la modul în care a avut loc accidentul, inculpatul a arătat că a introdus cheia în contactul autoturismului pentru a debloca volanul și, fără să pornească motorul, după ce a scos cu spatele autoturismul marca Ford din interiorul service-ului, a virat de volan dreapta cu intenția de a poziționa autoturismul pe trotuar paralel cu bordura. În timp ce se uita către spatele mașinii la efectuarea virajului, cu partea din față stânga a mașinii a atins un pieton care se afla în stația de autobuz pe trotuar, pe care l-a văzut dezechilibrându-se și căzând.
Martorul V. L. C., soția proprietarului autoturismului, a arătat că în ziua de 12.10.2010, a mers cu autoturismul marca Ford la . din .. 8, pentru echilibrarea roților, iar când s-a întors de la casierie a observat autoturismul cu care venise pe trotuarul din fața service-ului în dreptul porții de intrare cu nr. 2 iar la câțiva metri de intrare se afla inculpatul care îi acorda primul ajutor unui bătrân.
Așa cum a rezultat din Raportul de expertiză medico-legală nr. A_ întocmit la data de 15.11.2011 de INML M. Minovici, partea civilă a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 12.10.2010 prin lovire cu și de corpuri dure, care dacă beneficiază de tratament chirurgical optim, necesită obișnuit 75-80 zile de îngrijiri medicale. În speță, refuzul intervenției chirurgicale, justificat de afecțiunile patologice preexistente, a dus la o evoluție insidioasă, prelungită a perioadei de vindecare, ce a necesitat tratament recuperator repetat, inclusiv în prezent, astfel că aprecierea numărului final de zile de îngrijiri medicale s-a făcut după terminarea recuperării și a unei posibile protezări. A rezultat că leziunile suferite nu au pus în primejdie viața victimei.
La data de 18.04.2014 a fost depus la dosarul cauzei Raportul de Expertiză Medico-Legală (Completare) nr. A._ /2014, avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București.
Conform raportului de expertiză medico-legală a rezultat că partea civilă prezintă sechele posttraumatice datorită accidentului rutier suferit la data de 12.10.2010, reprezentate de un deficit funcțional major de statică și dinamică precum și de scurtarea membrului inferior stâng care reprezintă infirmitate fizică posttraumatică, cu mențiunea că acesta se datorează opțiunii terapeutice (tratamentul ortopedic conservator cu evoluție nefavorabilă).
Fiind audiată, partea civilă a declarat că la data de 12.10.2010, în jurul orei 14.00, în timp ce se afla pe trotuar în stația RATB de pe . fața imobilului cu nr. 8 cu fața spre stradă, a simțit o lovitură puternică în spate, în zona șoldului stâng și a căzut pe trotuar.
Având în vedere aspectele reținute anterior, instanța a reținut că la data de 12.10.2010, în jurul orei 14.30, inculpatul a direcționat cu spatele autoturismul cu numărul de înmatriculare_, din incinta service-ului auto ., pe trotuar, unde, prin manevrarea volanului din exteriorul vehiculului, pe geamul portierei stânga față, a acroșat-o pe partea civilă T. I. care se afla pe trotuar, în stația RATB, provocându-i acestuia o infirmitate constând în scurtarea membrului inferior stâng.
În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei, instanța a constatat că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184, alin. 2, 4 din Codul Penal de la 1969, este considerată infracțiune în actuala reglementare atunci când fapta este săvârșită din culpă de către o persoana aflata sub influenta băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune sau când fapta săvârșită din culpă a cauzat una din următoarele consecințe:o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei.
În acest context, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 196 alin. 1 din Codul penal, potrivit cărora: „fapta prevăzută la art. 193 alin. 2 noul Cod penal, săvârșită din culpă de către o persoana aflata sub influenta băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește…”, și dispozițiile art. 196 alin. 3 noul Cod penal, potrivit cărora :” când fapta prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal (-respectiv fapta constând în vătămarea corporală care a cauzat una din următoarele consecințe:o infirmitate;leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;un prejudiciu estetic grav și permanent;avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei -) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activități, săvârșită din culpă, se pedepsește”.
Instanța a reținut că din concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A_ și ale Raportului de expertiză medico-legală (completare) nr. A_ /2014 reiese că partea civilă a prezentat sechele posttraumatice datorită accidentului rutier suferit la data de 12.10.2010, reprezentate de un deficit funcțional major de statică și dinamică, precum și de scurtarea membrului inferior stâng care reprezintă infirmitate fizică posttraumatică, cu mențiunea că acesta se datorează opțiunii terapeutice.
În acest context s-a reținut de către instanță existența unei infirmități permanente constând în scurtarea membrului inferior stâng. Împrejurarea că partea civilă a refuzat să urmeze tratamentul chirurgical, nu a putut fi imputată acesteia deoarece, așa cum s-a menționat și în completarea raportului de expertiză, șansele de evoluție favorabilă în ipoteza unei intervenții chirurgicale ar fi fost doar teoretice. Or, refuzul părții civile are valența unei justificări neimputabile, aceasta neputând fi obligată să urmeze un anumit tip de tratament, chiar dacă acesta, din punct de vedere medical ar fi teoretic de natură să ofere șanse superioare de vindecare.
De asemenea, s-au reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 6 pct. 24 din OUG 195/2002, conform cărora, are calitatea de participant la trafic persoana fizică ce utilizează, la un moment dat, drumul public, precum și dispozițiile art. 35 alin. 1 din OUG 195/2002, conform cărora participanții la trafic sunt obligați să aibă un comportament care să nu pună în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor.
Inculpatul, avea calitatea de participant la trafic conform dispozițiilor legale menționate, întrucât utiliza drumul public, respectiv trotuarul unde a fost acroșată partea civilă. Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi reținută calitatea de conducător auto a inculpatului întrucât la momentul produceri vătămării, motorul autoturismului era oprit.
Față de aspectele menționate anterior, instanța a concluzionat că fapta a fost săvârșită ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activități.
Inculpatul nu era, la momentul comiterii faptei, în desfășurarea unei activități, care să constituie prin ea însăși o infracțiune, având în vedere că prin actul de sesizare a instanței a fost trimis în judecată doar pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art.184 al.2 și 4 din vechiul C.p., nereținându-se în sarcina sa și alte fapte.
Cu privire la latura subiectivă, instanța a reținut că inculpatul a săvârșit fapta din culpă, inculpatul neprevăzând rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
Față de analiza menționată, instanța a constatat că infracțiunea pentru care a fost condamnat petentul întrunește, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. 2 și 3 din Cod penal.
Cu privire la legea penală mai favorabilă ce a fost aplicată în cauză, s-a reținut că aceasta este Codul penal în vigoare care prevede alternativ cu pedeapsa închisorii și pedeapsa amenzii penale.
Dând eficiență principiului statuat în dispozițiile art.5 Cod penal, în sensul aplicării legii penale mai favorabile și prin raportare la dispozițiile legale anterior menționate, instanța a condamnat pe inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. și ped. de art.196 al. 1 și 3 din Codul penal, la pedeapsa de 200 zile amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 30 de lei.
Cu privire la latura civilă, potrivit art. 1349 Cod Civil, aplicabil în speță raportat la data producerii vătămării, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l respecte. Autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
În privința existenței unei fapte ilicite și a culpei inculpatului, instanța a reținut că aceste condiții ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în cauză, așa cum a fost reținut anterior de către instanță.
În ceea ce privește prejudiciul, ca un element esențial al răspunderii delictuale, instanța a reținut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite comisă de o altă persoană. Cu privire la prejudiciu, practica judiciară și doctrina de specialitate au stabilit că acesta trebuie să aibă un caracter cert și, în mod evident, să nu fi fost reparat încă. Totodată, în materia răspunderii civile delictuale operează principiul reparării integrale a prejudiciului.
În cauza de față partea civilă a susținut că, urmare a vătămării cauzate de inculpat, a suferit atât un prejudiciu de ordin material, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de 20.000 lei reprezentând prejudiciu material reprezentat de cheltuielile efectuate cu ocazia acordării îngrijirilor medicale de specialitate și pentru achiziționarea de medicamente, cât și un prejudiciu de ordin moral, constând în suferința de ordin fizic si psihic, cuantificată de către aceasta la suma de 60.000 lei.
A mai susținut că despăgubirile materiale includ și valoarea achiziționării unui autoturism modificat tehnic care să îi permită și ducă și în viitor un mod de viață asemănător celui anterior accidentului.
În privința daunelor materiale solicitate, instanța a constatat că partea civila a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri în dovedirea acestor cheltuieli constând în facturi și chitanțe de plată a serviciilor medicale de care a beneficiat, fișă de tratament, scrisoare medicală, referat medical.
Analizând aceste înscrisuri, coroborate cu declarațiile martorului T. G. C., soția părții civile, instanța a apreciat că pretențiile materiale solicitate sunt justificate. Astfel, înscrisurile depuse sunt apte să justifice sumele de bani solicitate de către partea civilă, acestea fiind aferente unor servicii medicale de recuperare de care aceasta a beneficiat la scurt timp după data producerii accidentului (cure de tratament balneare, materiale sanitare, medicamente, etc).
Totodată, s-a apreciat că se justifică cererea părții civile de a-i fi acoperite cheltuielile necesare pentru achiziționarea unui autoturism modificat tehnic.
Cu toate că partea civilă nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile care dovedesc efectuarea cheltuielilor aferente serviciilor medicale de recuperare de care aceasta a beneficiat și aflate în legătură directă cu leziunile traumatice suferite în urma accidentului de circulație, instanța a considerat că suma de 20.000 lei reprezintă o valoare rezonabilă a prejudiciului de ordin material suferit de partea civilă, reprezentând echivalentul cheltuielilor efectuate cu ocazia acordării îngrijirilor medicale de specialitate si pentru achiziționarea de medicamente, fiind de notorietate că acestea presupun o . costuri, începând cu cheltuielile legate de intervenția medicală imediat ulterioară producerii accidentului, dar și în continuare, în legătură cu perioada de recuperare, relativ îndelungată.
Referitor la daunele morale, instanța a reținut că prin săvârșirea infracțiunii de vătămare corporala din culpă, părții civile i-a fost cauzat de către inculpat un prejudiciu moral important, constând în suferința de ordin psihic provocată la data de 12.10.2010.
În înțelesul noțiunii de prejudiciu moral, s-a arătat că acesta constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial ce definesc personalitatea umană.
În ceea ce privește suma pretinsă cu titlu de daune morale, instanța a reținut că la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să aibă în vedere anumite criterii cum sunt: criteriul echității, care presupune existenta unei corespondențe intre prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii, criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, criterii referitoare la importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.
Toate aceste criterii trebuie să conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă și reală despăgubire a părții civile, cu efect de satisfacție și să nu reprezinte o sancțiune excesiva pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite părților civile.
Instanța a reținut că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, s-a apreciat că se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Astfel, consecințele negative suferite de către partea civilă sunt de netăgăduit, fiind totodată notorie suferința provocată de un astfel de eveniment.
Prejudiciul fiziologic încercat de partea vătămată, constând în privarea acesteia de avantajele unei vieți normale, inclusiv prejudiciul de agrement, dat de efortul suplimentar pe care aceasta trebuie să-l facă pentru a-și păstra condițiile de viață pe care le-a avut anterior vătămării, condiții pe care poate le va recăpăta în timp, pretinde acordarea unei compensații bănești corespunzătoare care, coroborată cu sancțiunea de drept penal aplicată, să ofere părții vătămate o necesară satisfacție.
În raport de toate criteriile arătate mai sus, analizând cuantumul daunelor morale solicitate de partea civilă, instanța le-a considerat ca fiind nejustificat de mari, ajungându-se prin sumele solicitate, in ipoteza in care ar fi acordate in cuantumul cerut, practic la o îmbogățire fără just temei, motiv pentru care a admis in parte pretențiile părții civile privind despăgubirile pentru daunele morale încercate.
Astfel, în privința întinderii prejudiciului moral, instanța a apreciat în raport cu împrejurările comiterii faptei și urmările acesteia, ținând cont și de aspecte precum vârsta părții civile și de perioada de recuperare, de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, de natura leziunilor suferite, de faptul ca leziunile traumatice suferite nu i-au pus viata in pericol, ținând cont de culpa exclusivă a inculpatului la producerea accidentului. Față de toate aceste criterii, instanța a apreciat că suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit.
În privința acțiunii civile formulate de partea civilă S. C. de Urgență București, instanța a constatat că aceasta a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 593,13 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare a părții civile.
Conform art. 313 alin.1 din Legea 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată.
Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.
Având în vedere că prin comiterea de către inculpat a infracțiunii, s-a cauzat vătămarea corporală a victimei, aceasta necesitând îngrijiri medicale care au ocazionat cheltuieli suportate de către furnizorul de servicii medicale constituit ca parte civilă, cheltuieli dovedite prin fișa de examinare, evoluție, tratament a victimei și decontul de plată, a reieșit că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului privitoare la faptă, prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăție.
Totodată, instanța a constatat că inculpatul nu deținea poliță de asigurare la momentul producerii accidentului la . polița fiind valabilă începând cu data de 13.10.2010, fiind emisă la data de 12.10.210.
Potrivit art. 29 alin. 1 lit. b din Ordinul CSA nr. 5/2010, în vigoare la data producerii accidentului, răspunderea asigurătorului RCA începe din ziua următoare celei în care s-a încheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării.
Conform art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
A rezultat, deci, că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat cu asiguratul și nu o formă a răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și partea responsabilă civilmente S.C. T. A. COMPANY S.R.L.
Criticile parchetului au vizat individualizarea sancțiunii aplicate inculpatului, pedeapsa amenzii penale fiind considerată insuficientă atât prin natura sa, cât și în privința cuantumului acesteia, neintroducerea în cauză a Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii și indicarea ca temei al admiterii pretențiilor civile a dispozițiilor legale din Codul civil în vigoare, deși acesta nu era aplicabil la data producerii accidentului.
Partea responsabilă civilmente a invocat ca și motive de apel, atât nelegalitatea neintroducerii în cauză a Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii, faptul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile pentru fapta altuia în persoana comitentului, deoarece inculpatul nu a comis infracțiunea „în exercitarea atribuțiilor de serviciu”, dar și netemeinicia acordării daunelor materiale într-un cuantum mai ridicat decât prejudiciul dovedit, iar în privința daunelor morale s-a arătat că de constituire a părții civile a fost tardiv introdusă.
Examinând actele dosarului și sentința penală apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele devoluate, în conformitate cu disp. art.417 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea apreciază fondate apelurile declarate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Curtea reține că inculpatul D. I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr._/P/2010 din data de 10.12.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 184 alin. 2 și alin. 4 din Codul penal din 1969, constând în aceea că la data de 12.10.2010, în jurul orei 14.00, a direcționat neatent autoturismul cu nr. de înmatriculare_, în timp ce încerca să îl scoată din atelierul service-ului auto ., prin manevrarea volanului din exteriorul vehiculului, pe geamul portierei stânga față, acroșând-o pe partea vătămată T. I., care se afla pe trotuar în stația RATB, provocându-i acestuia leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 75 – 80 de zile de îngrijiri medicale.
Reevaluând materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că prima instanță a statuat în mod temeinic asupra situației de fapt, din coroborarea procesului verbal de cercetare la fața locului cu raportul de expertiză medico-legală, cât și cu declarațiile persoanei vătămate și a inculpatului, dată în calitate de învinuit rezultând ca fiind dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapta pentru care acesta a fost trimis în judecată. Astfel, leziunile traumatice cauzate persoanei vătămate la data de 12.10.2010 și care au condus în final la o infirmitate fizică, au fost atestate medico-legal ca fiind produse prin lovire cu și de corpuri dure –lovire-cădere, iar posibilitatea ca acestea să se fi produs în condițiile unei loviri accidentale de către un autoturism, atestată de actele medico-legale, este confirmată de declarațiile testimoniale a căror expunere este redată detaliat de prima instanță.
Inculpatul nu a putut fi audiat decât în cursul urmăririi penale, când acesta a recunoscut faptul că împreună cu alte două persoane a manevrat autoturismul în cauză cu motorul oprit, în scopul de a-l scoate din incinta service-ului auto unde era angajat, context în care a surprins și accidentat persoana vătămată.
Și în privința locului producerii accidentului, nu există dubii asupra faptului că persoana vătămată se afla pe trotuar, în stația RATB la momentul impactului, autoturismul fiind deplasat de asemenea pe trotuarul din față service-ului auto.
Curtea consideră, în concordanță cu prima instanță, că nu ne aflăm în prezența unui accident de circulație în sensul art. 75 din OUG 195/2002, însă pentru alte motive decât cele expuse prin sentința atacată. Astfel, accidentul de circulație este, potrivit textului legal menționat, evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare; s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulație. Este indubitabil faptul că accidentul s-a produs pe un drum deschis circulației, a avut ca urmare vătămarea unei persoane, cât și faptul că în accident a fost implicat un vehicul în mișcare, însă nu se poate reține că accidentul a fost rezultatul încălcării unei reguli de circulație, deoarece vehiculul nu a avut un conducător în sensul legii, ci a fost deplasat pur și simplu ca un obiect oarecare.
Astfel, în sensul legii, conducătorul este definit de legislația rutieră, art. 6 pct. 12 din OUG 195/2002 ca fiind „persoana care conduce pe un drum un grup de persoane, un vehicul sau animale de tracțiune, animale izolate sau în turmă, de povară ori de călărie”, manevrarea volanului din exteriorul autoturismului, pe geamul portierei și împingerea autoturismului cu spatele pentru a fi scos dintr-un spațiu închis nu poate fi asimilată activității de conducător de vehicul. În sprijinul acestei concluzii sunt dispozițiile art. 128 din HG 1391/2006 care prevăd că, în locurile în care mersul înapoi este permis, dar vizibilitatea în spate este împiedicată, vehiculul poate fi manevrat înapoi numai atunci când conducătorul acestuia este dirijat de cel puțin o persoană aflată în afara vehiculului, persoana care dirijează manevrarea cu spatele a unui vehicul este obligată să se asigure că manevra se efectuează fără a pune în pericol siguranța participanților la trafic. Prin urmare, legea face o distincție clară între conducătorul vehiculului, obligațiile acestuia și a celui care dirijează manevra dinafara vehiculului, or, inculpatul nu s-a aflat în niciuna dintre situațiile reglementate de text, deplasând de o manieră improprie autovehiculul în cauză, fără un conducător, aceasta fiind de altfel și cauza producerii accidentului în contextul în care, în interiorul vehiculului nu se afla nicio persoană care să poată acționa sistemul de frânare la nevoie.
În consecință, analizând cu precădere critica apelanților ce tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea constată că nu se impunea citarea în calitate de parte responsabilă civilmente a Fondului pentru protecția victimelor străzii, deoarece în conformitate cu art. 25 indice 1 al. 10 din L. 32/2000 rap. la art. 51 din L. 136/1995, acestuia îi revine obligația legală de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule în situația în care vehiculul care a provocat accidentul nu a fost identificat sau nu era asigurat, or, nu suntem în prezența unui accident de circulație, ci a unui accident produs ca urmare a unei manipulări improprii a unui autovehicul.
Această chestiune este esențială și în determinarea încadrării juridice corecte a faptei, dat fiind că persoana care manevrează un autovehicul în această manieră, nu se află în exercițiul unei profesii, meserii și nici nu îndeplinește o anume activitate, în cazul nostru de conducător auto, astfel încât, fapta nu este urmarea nerespectării unor dispoziții legale sau unor măsuri de prevedere specifice unei activități.
Față de această constatare, Curtea reține că fapta inculpatului D. I. de a ajuta la deplasarea autoturismului cu nr. de înmatriculare_, cu scopul de a-l scoate din incinta atelierului auto, cu spatele, prin manevrarea volanului din exteriorul vehiculului, pe geamul portierei stânga față, în timp ce acesta era împins si de alte persoane, fapt ce a dus la lovirea persoanei vătămate T. I., care se afla pe trotuar în stația RATB, provocându-i acestuia o infirmitate fizică, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
În aprecierea asupra calificării juridice a faptei, Curtea apreciază ca fiind mai favorabile dispozițiile art. 184 al. 2 Cod penal din 1969, dat fiind că norma incriminatoare prevede ca limită minimă, pedeapsa de 3 luni închisoare, în timp ce în legea nouă, art. 194 al. 2, stabilește limita minimă de 6 luni închisoare, limita maximă fiind, în ambele situații, de 2 ani închisoare. Chiar și în cazul în care instanța s-ar orienta spre aplicarea pedepsei amenzii penale, tot legea veche este mai favorabilă limitele pedepsei fiind de la 500 lei la 30.000 lei în conformitate cu art. 63 al. 3 teza finală Cod penal din 1969, în timp ce potrivit legii noi, limitele de pedeapsa calculate potrivit art. 61 al. 2 și al. 4 lit. b Cod penal sunt cuprinse între 1200 lei și 120.000 lei.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea apreciază că în mod temeinic s-a orientat prima instanță spre aplicarea unei pedepse cu amenda penală, analizând judicios gravitatea faptei și periculozitatea inculpatului. Se impune reaprecierea asupra cuantumului amenzii aplicate în raport de limitele legale prevăzute pentru infracțiunea reținută potrivit Codului penal anterior, dar și în raport de criteriile prev. de art. 72 Cod penal din 1969, respectiv gradul de pericol social al faptei, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Astfel, în considerarea modului în care s-a produs accidentul, dar mai ales a faptului că, în opinia Curții, inculpatul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să prevadă că, în lipsa unui conducător al autoturismului care să poată acționa sistemul de frânare, este posibilă producerea unui accident, deși urmarea produsă este una gravă, constând în cauzarea unei infirmități persoanei vătămate, având în vedere și că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, aplicarea unei amenzi penale orientate spre limita minimă este suficientă pentru a garanta realizarea scopului pedepsei.
În privința criticilor formulate de partea responsabilă civilmente ., referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, Curtea constată că din relațiile comunicate de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, reiese că la data faptei, inculpatul D. I. avea încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată, angajator fiind . –fila 64 dosar instanță, fiind astfel îndeplinităcondiția existenței raportului de prepușenie între inculpat și partea responsabilă civilmente.
Relevant în aprecierea asupra îndeplinirii condiției ca fapta să fi fost săvârșită „în funcțiile încredințate”, este faptul că la momentul săvârșirii infracțiunii inculpatul se afla în timpul serviciului, iar deplasarea autoturismului, chiar dacă nu s-a realizat în exercitarea atribuțiilor de serviciu propriu-zise, se află într-o conexitate necesară cu acestea, iar nu ocazională, pur întâmplătoare, existând o aparență că a fost săvârșită în interesul comitentului, în același sens fiind decizia de îndrumare nr. 10 din 31 octombrie 1968 a Plenului Tribunalului Suprem în interpretarea art. 1000 al. 3 cod civil din 1864, dispoziție aplicabilă în cauză în raport de data faptei, cum în mod just a sesizat parchetul. Astfel, acțiunea de a deplasa autoturismul înafara incintei atelierului auto la care era angajat inculpatul, chiar dacă excede atribuțiilor sale de serviciu, a fost de natură a crea convingerea că acesta a acționat în interesul comitentului, astfel încât nu se poate considera că fapta nu are legătură cu funcția încredințată, criticile părții responsabile civilmente nefiind fondate în această privință.
Apelul părții responsabile civilmente este fondat însă în ceea ce privește tardivitatea constituirii de parte civilă a persoanei vătămate T. I. sub aspectul solicitării de a-i fi acordate daune morale. Astfel, se constată că deși persoana vătămată a menționat în cererea depusă la data de 03.10.2013 în ședință publică, faptul că înțelege să își majoreze pretențiile solicitând daune morale în cuantum de 60.000 de lei, în fapt, cererea acestuia nu constituie o majorare, ci o modificare a cererii inițiale cerere prin care s-a constituit parte civilă exclusiv pentru prejudiciile materiale cauzate, evaluate de acesta la 20.000 lei.
Astfel, din simpla lecturare a plângerii prealabile formulată la data de 07.12.2010, rezultă că persoana vătămata a solicitat textual și exclusiv plata sumei de 20.000 lei „despăgubiri civile constând în spitalizare, pansamente, injecții, medicamente și transport pe perioada de convalescență”, fără nicio referire la prejudiciul moral. Nici înscrisul intitulat „plângere” depus la data de 19.11.2010 la organele de urmărire penală nu poate fi asimilat unei constituiri de parte civilă cu privire la eventuale daune morale, deoarece nu există o manifestare de voință neechivocă a persoanei vătămate în acest sens, aceasta menționând generic faptul că împuternicește apărătorul ales să-l reprezinte și să acționeze în vederea „obținerii daunelor materiale, financiare și morale pe care le-am suferit”, or, o astfel de constituire de parte civilă în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral nu a fost formulată nici de apărătorul ales.
În contextul în care tardivitatea constituirii de parte civilă în privința prejudiciului moral a fost invocată de apărătorul părții responsabile civilmente chiar la termenul la care a fost depusă, având în vedere art. 20 al. 1, 2 și 4 Cod procedură penală, prima instanță în mod eronat a acordat daune morale. Astfel, constituirea ca parte civilă cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor se poate face până la începerea cercetării judecătorești, iar în cazul nerespectării acestor condiții, persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal, putând introduce acțiunea însă, la instanța civilă. Solicitarea persoanei vătămate de a fi despăgubită și pentru daune morale, nu constituie o majorare a întinderii pretențiilor, în sensul dispozițiilor prev. de art. 20 al. 5 lit. b Cod procedură penală, astfel încât să poată fi introdusă până la terminarea cercetării judecătorești, ci reprezintă o modificare a cererii inițiale, solicitându-se daune de altă natură, iar nu doar un cuantum mai ridicat pentru daune de aceeași natură.
Relativ la cuantumul daunelor materiale, Curtea constată că persoana vătămată s-a constituit parte civilă solicitând cu acest titlu suma de 20.000 lei.
Din declarația martorei T. G. C., soția părții civile reiese că suma solicitată reprezintă contravaloarea unui pat prevăzut cu mâner pentru ca partea civilă să se poată ridica, cheltuielile efectuate cu medicația prescrisă, vizitele medicale la domiciliu, serviciile prestate timp de două luni de o persoană care a ajutat la îngrijirea acestuia după accident în valoare de 1000 lei/lună, cât și contravaloarea unui autoturism prevăzut cu ambreiaj automatic care să permită părții civile să conducă.
Au fost depuse înscrisuri –filele 105-111 și 147-148 dosar instanță- din care reiese că patul-dispozitiv medical la care face referire martora a fost achiziționat din Italia, costul acestuia, cât și al transportului fiind de 645 euro, referitoare la costurile investigațiilor și procedurilor medicale, însumând 348 lei, cât și privind medicația și dispozitive medicale în cuantum aproximativ de 1200 lei, echivalentul a circa 4450 lei. Având în vedere și costurile serviciilor prestate pentru îngrijirea părții civile de 1000 lei lunar, timp de două luni și apreciind global asupra cheltuielilor pe care partea vătămată le-a efectuat fără a putea preconstitui înscrisuri în acest sens, cum ar fi deplasarea în vederea vizitelor medicale, Curtea apreciază că suma de 10.000 de lei cu titlu de daune materiale acoperă cheltuielile solicitate și dovedite ca fiind efectuate.
Referitor la costul autoturismului dotat cu cutie automată de viteze, Curtea constată justificată în principiu solicitarea părții civile de a fi despăgubită, însă exclusiv cu privire la contravaloarea unei astfel de dotări speciale care să îi poată permite să conducă autoturismul, iar nu a autoturismului în integralitatea sa. Or, din înscrisurile depuse în dovedirea achiziționării autoturismului nu reiese contravaloarea dotării și nici faptul că aceasta ar fi presupus un cost suplimentar, astfel încât în lipsa oricăror date Curtea apreciază că nu pot fi acordate despăgubiri în această privință, criticile părții responsabile civilmente fiind fondate în privința acordării unor daune materiale într-un cuantum superior a ceea ce a fost dovedit.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite apelurile, va desființa, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond: va înlătura schimbarea calificării juridice a faptei, va schimba încadrarea juridică în infracțiunea prev. de art. 184 al. 2 Cod penal din 1969 și va condamna pe inculpatul D. I. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4000 lei.
Pe latură civilă, în baza art. 25 Cod procedură penală rap. la art. 998-999 Cod civil din 1864, art. 1000 al. 3 Cod civil din 1864 și art. 1003 Cod civil din 1864, va admite în parte acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă T. I. și va obliga pe inculpatul D. I. în solidar cu partea responsabilă civilmente . SRL la plata către acesta a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale și va respinge, ca tardiv, formulată acțiunea civilă în ceea ce privește daunele morale.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, urmând a rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și de apelanta parte responsabilă civilmente . împotriva sentinței penale nr. 650/19.09.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Desființează în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond:
Înlătură schimbarea calificării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 184 al. 2 și 4 Cod penal din 1969 în infracțiunea prev. de art. 196 al. 1 și 3 Cod penal.
Schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art. 184 al. 2 și 4 Cod penal din 1969 în infracțiunea prev. de art. 184 al. 2 Cod penal din 1969.
În baza art.184 al. 2 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 5 Cod penal condamnă pe inculpatul D. I. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4000 lei.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.63 indice 1 Cod penal din 1969.
În baza art. 25 Cod procedură penală rap. la art. 998-999 Cod civil din 1864, art.1000 al. 3 Cod civil din 1864 și art. 1003 Cod civil din 1864, admite în parte acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă T. I. și obligă pe inculpatul D. I. în solidar cu partea responsabilă civilmente . SRL la plata către acesta a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale.
Respinge, ca tardiv formulată acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă T. I. în ceea ce privește daunele morale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
O. B. S. C.
GREFIER,
I. D.
Red. B.O./ 27.04.2015
Tehnored.V.D./6 ex./31.03.2015
Jud.Sect.1 – jud. M.A.C.
| ← Strămutare (art. 55 CPP ş.u./art.72 ş.u. NCPP). Sentința nr.... | Contestaţie la executare (art.598 NCPP). Decizia nr. 148/2015.... → |
|---|
