Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160 ind.2 C.p.p.. Decizia nr. 1623/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că potrivit art. 160¹ Cod pr.penală, în tot cursul procesului penal, inculpatul poate cere punerea sa în libertate sub control judiciar sau pe cauțiune, liberare ce se poate acorda de instanță, în condițiile îndeplinirii art. 160² Cod pr.penală, însă îndeplinirea acestor condiții nu duce în mod automat la admiterea cererii, măsura fiind lăsată la latitudinea instanței, care, în raport de circumstanțele cauzei, poate aprecia că lăsarea în libertate a inculpatului nu se justifică, iar scopul măsurii preventive nu poate fi realizat prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Prin urmare, contrar celor afirmate în cererea scrisă depusă la dosar, liberarea provizorie nu este un drept al persoanei aflate în stare de arest preventiv, ci, în măsura în care o asemenea cerere este admisibilă, persoana arestată are vocație la acordarea liberării provizorii. În măsura în care în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, organul judiciar nu are obligația de a dispune punerea în libertate provizorie, corelativ unui drept de a fi pus în libertate al persoanei arestate. Dreptul de a fi pus în libertate provizorie sau sub control judiciar, la care se face referire atât în textele Constituției cât și în dispozițiile procesual penale, se referă la dreptul de examinare a unei asemenea cereri de organele judiciare, nu la un drept cu o obligație corelativă de punere în libertate.

S-a mai reținut, în deplin acord cu cele susținute în apărare, că acordarea liberării provizorii sub control judiciar nu este împiedicată de menținerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, întrucât, pe de o parte, nicio dispoziție legală nu condiționează liberarea provizorie de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive, cazuri în care măsura preventivă respectivă trebuie revocată ori, după caz, înlocuită, conform art.139 Cod pr.penală iar, pe de altă parte, potrivit art. 136 alin. 2 Cod pr.penală, scopul arestării preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului cu impunerea unui control judiciar care, prin conținutul concret al obligațiilor care îl compun, se înfățișează ca o adevărată alternativă legală la măsura arestării preventive.

În cauză însă, raportat la datele concrete ale speței, deși cererea de liberare provizorie este admisibilă, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile sub aspectul cărora inculpatul S. B. F. este cercetat, există probe și indicii care justifică reținerea presupunerii conform cu care, în măsura în care ar fi lăsat în stare de libertate, inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor martori, iar pe de altă parte prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aspect demonstrat de perioada infracțională, de beneficiul realizat, de impactul asupra colectivității, de împrejurarea că, față de nivelul de studii, putea realiza pericolul social al faptelor sale.

În lipsa unei definiții legale a noțiunii de pericol pentru ordinea publică, în practică sunt avute în vedere mai multe aspecte - care constituie totodată criterii complementare de care se ține cont la alegerea măsurilor preventive, conform art. 136 alin. final Cod pr.penală, printre care natura și gravitatea faptei săvârșite, urmările produse, circumstanțele personale ale inculpatului, etc.

Astfel, în mod corect s-a arătat în apărare că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și are o pregătire științifică avansată. Cu toate acestea, circumstanțele personale ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod singular, ci în coroborare și cu celelalte criterii menționate anterior. Or, în cauză, inculpatul este cercetat pentru o infracțiune ce prezintă un grad de pericol social ridicat, ce rezultă nu numai din limitele mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, ci și din modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a acesteia, amploarea activității infracționale și caracterul său potențial organizat. Sub acest aspect, mijloacele de probă administrate până la acest moment justifică reținerea unei presupuneri rezonabile conform cu care la inculpatul ar fi participat la comiterea faptelor, planificând în mod detaliat fiecare etapă a activității pentru care este cercetat.

În cauză instanța a reținut că nu se poate dispune punerea în libertate a inculpatului sub control judiciar, în raport cu amploarea activității infracționale desfășurate de inculpat, de gravitatea faptei reținute în sarcina acestuia, de stadiul procesual, în cauză urmând să fie audiați mai mulți martori, astfel încât continuarea cercetării cu inculpatul în stare de arest preventiv este necesară în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal.

În ceea ce privește lipsa de substanțialitate a mijloacelor de probă relativ la implicarea inculpatului S. B. F. în activitatea infracțională, instanța a mai reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o măsură de reținere sau arestare sa fie permisă, trebuie să existe motive plauzibile (Fox, Campbell și Hartley) de a se bănui că s-a săvârșit o infracțiune.

Noțiunea de indicii temeinice, motive plauzibile depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice.

Acest lucru nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații față de inculpat chiar de la momentul arestării (Brogan și Murray) Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și cu atât mai puțin cu cele care permit condamnarea.

În speță, plauzibilitatea bănuielilor rezultă din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, și anume sumele mari de bani găsite cu ocazia perchezițiilor, bunuri mobile de o valoare semnificativă, în condițiile în care pretinsul grup infracțional organizat a avut ca scop comiterea unor infracțiuni al căror rezultat imediat este prejudicierea bugetului de stat. S-a remarcat și faptul că prin cererea introductivă de instanță, apărarea nu s-a concentrat pe a susține nevinovăția, ci lipsa gradului de pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar presupune lăsarea inculpatului în libertate.

Cât privește pericolul concret, este real că acesta are o existență legată de timp iar lipsa lezării ordinii publice un timp rezonabil echivalează cu lipsa pericolului. Pentru opinia publică lezarea ordinii de drept apare ca actuală în momentul în care află despre aceste fapte. Anterior, în etapa desfășurării presupuselor activități infracționale, deși pericolul există (lezarea ordinii publice a fost continuă – bugetul statului la care contribuie fiecare contribuabil onest este devalizat) nu a fost perceput în mod actual. Toată etapa investigativă întinsă pe un interval semnificativ de timp în acest gen de cauze rezultă din faptul că organele judiciare trebuie să exploateze informațiile, uneori din surse secrete, să le analizeze pentru a avea convingerea că activitățile financiare derulate aparțin sferei infracționale.

Este cunoscut faptul că în acest tip de cauze, de crimă organizată, activitățile sunt înfăptuite în mod conspirat, cu scopul principal al obținerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Astfel, nu se poate pretinde organelor judiciare în acest stadiu incipient al cercetărilor să dispună de probe la fel de solide ca cele care pot justifica o soluție de condamnare, deoarece trebuie demonstrată cu certitudine, nu doar activitatea în sine, dar și apartenența fiecărui membru presupus la grupare. Astfel de structuri nu au dosare de personal, foi colective de prezență ori state de salarii. Relațiile la vedere dintre persoanele unui grup pot crea confuzii cu privire la natura legăturilor, anumiți membri ai rețelei nefiind la curent cu toate activitățile ilegale. De aceea mai întâi trebuie cu certitudine dovedită activitatea ilicită, chiar dacă se referă numai la unele acțiuni programatice, de organizare, care în toate cazurile sunt riguros planificate.

Prin urmare, având în vedere natura infracțiunilor sub aspectul cărora inculpatul este cercetat, văzând și stadiul incipient al cercetărilor, nu se poate impune organului de urmărire penală să dispună de alte mijloace de probă mult mai consistente, acestea urmând a fi administrate în cursul cercetărilor care se vor efectua. Conținutul convorbirilor telefonice atașate la dosar justifică reținerea unei presupuneri rezonabile conform cu care inculpatul ar fi implicat în activitățile planificate în cadrul grupului infracțional, valoarea prejudiciului provocat și implicit posibilitatea de achitare a prejudiciului urmând a fi stabilite pe baza mijloacelor de probă ce se vor administra.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul S. B. F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea încheierii și in fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar cu consecința punerii sale în libertate.

Curtea, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art.3856 alin.3 din Codul de procedură penală, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din interpretarea dispozițiilor art.160² alin.2 Cod procedură penală reiese că liberarea provizorie (sub control judiciar sau pe cauțiune) este o măsură facultativă, astfel cum rezultă din folosirea de către legiuitor a sintagmei „se poate acorda”. Așadar, beneficiul liberării provizorii nu este un drept al inculpatului, ci doar o vocație a acestuia. În raport cu dispozițiile legale ce reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar, condițiile prevăzute la alineatele 1 și 2 ale art.160² Cod procedură penală sunt condiții de admisibilitate a cererii, nerespectarea lor ducând la respingerea ei ca inadmisibilă. Odată constatată admisibilitatea cererii, instanța de judecată procedează la aprecierea oportunității lăsării în libertate a inculpatului arestat preventiv, prin verificarea temeiniciei cererii formulate.

Criteriile ce stau la baza aprecierii instanței se raportează atât la elementele ce privesc fapta săvârșită (grad de pericol social concret, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât și la cele ce privesc persoana inculpatului.

În speță, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată inculpat întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, așa cum corect a constatat prima instanță, însă, pe fond, cererea nu este însă întemeiată.

Instanța având a aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului S. B. F. se raportează la elemente privind natura și gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat (aderare la un grup infracțional organizat, evaziune fiscală și spălare de bani), la modalitatea în care acestea au fost comise (gruparea de criminalitate organizată fiind implicată în activități de comerț evazionist cu mărfuri de larg consum – zahăr, făină, orez, ulei de floarea soarelui, precum și cu materiale de construcții și cherestea, derulate atât la nivelul mun.București și al județelor G., Argeș, I., B., Gorj, C., ș.a. dar și în alte state comunitare precum Bulgaria, G., Ungaria, Cehia, Polonia, Franța, Belgia, Spania, Slovenia, Cipru), la urmările produse (prejudiciul important creat prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, fiind estimat un prejudiciu la bugetul de stat de peste 40 milioane euro/anual dar și afectarea mediului concurențial pe piața producătorilor agricoli și a celor din industria agro-alimentară națională), comportamentul inculpatului avut anterior declanșării procesului penal și datele care circumstanțiază persoana acestuia, dar și perspectiva acestui comportament după o eventuală liberare provizorie și stadiul actual al procesului penal, Curtea constată că în mod just prima instanță a considerat că arestarea preventivă este absolut necesară iar scopul procesului penal, reglementat de dispozițiile art.136 Cod pr.penală, nu ar putea fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a acestora.

În mod corect prima instanță a reținut că în aprecierea oportunității liberării provizorii a inculpatului trebuie să se țină seama de faptul că probațiunea nu a fost finalizată la acest moment, în condițiile în care urmărirea penală se află încă în faza de început și de aici necesitatea administrării de noi probe ori cenzurarea unora dintre cele deja administrate, în speță neputând fi vorba de o detenție excesivă sub aspectul duratei, propunerea de arestare preventivă a inculpatului fiind admisă de instanță la data de 26.07.2012.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale), însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii – natura infracțiunilor săvârșite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

Or, față de toate aceste aspecte, în mod justificat tribunalul a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului (prin prisma dispozițiilor art.136 alin.1 Cod procedură penală) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie chiar sub control judiciar.

Curtea de la Strasbourg a constatat că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel menținerea măsurii arestării preventive, cel puțin pentru o anumită durată de timp.

Aspectul existenței indiciilor temeinice cerute de art.143 rap la art.68¹ Cod pr.penală. ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este în prezent cercetat, a fost tranșată de către instanța de fond și cea de control judiciar în cadrul dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București Secția I penală, în care prin încheierea din 26.07.2012 s-a dispus arestarea inculpatului.

Așa fiind, constatând că încheierea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul promovat de inculpat vădit nefondat, Curtea, conform art.385¹⁵ pct.1 lit.b Cod pr.penală, îl va respinge ca atare, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art.192 al.2 Cod pr.penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S. B. F. împotriva încheierii de ședință din data de 09 august 2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a II a penală, în dosarul nr._ .

Obligă recurentul inculpat la 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 28 august 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. M. O. B. E. U.

GREFIER,

R. S.

Red.U.E./Th.red.C.V.M.-ex.2/11.09.2012

T.B S II pen – jud.R.A.N.