Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 227/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 227/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 227/2014
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.227/C
Ședința publică din data de 12 mai 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: C. V. G.
GREFIER: D. S.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial București este reprezentat de procuror M. M. C..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect contestația formulată de condamnatul D. V. împotriva Sentinței penale nr.512/F din data de 03 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în Dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns contestatorul condamnat D. V., personal, aflat în stare de detenție și asistat juridic de apărătorii aleși, avocați G. M. D. și V. P., în baza împuternicirilor . nr._/2014 și respectiv . nr._/2014 (atașate la filele 12 și 13 din dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra contestației.
Primul apărător ales al contestatorului condamnat, avocat G. M. D., arată că temeiul contestației la executare formulate în prezenta cauză este cel prevăzut de art.598 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală rap. la art.6 alin.1 din noul Cod penal și că, prin aceasta, se solicită aplicarea legii penale mai favorabile și reducerea pedepsei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare. Precizează că nu mai susține motivul privitor la intervenirea prescripției răspunderii penale. În raport cu temeiul invocat, susține că infracțiunea reținută în sarcina condamnatului prin hotărârea de condamnare este incriminată în prezent în art.371 din noul Cod penal, care prevede, pentru aceasta, pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii. Întrucât condamnatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, solicită reducerea acesteia la maximul special prevăzut de legea nouă, mai favorabilă, respectiv la 2 ani închisoare, apreciind că nu este necesar un spor de pedeapsă, în raport cu starea de recidivă.
Al doilea apărător ales al contestatorului condamnat, avocat V. P., solicită, la rândul său, admiterea contestației, desființarea parțială a sentinței penale atacate și reducerea pedepsei aplicate acestuia la maximul special prevăzut de legea nouă, de 2 ani închisoare. În acest sens, face referire, cu titlu de practică judiciară, la Decizia penală nr.220/C din data de 06 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală într-o cauză similară.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea contestației, ca nefondată, arătând că maximul special prevăzut de art.371 din noul Cod penal trebuie majorat cu jumătate, potrivit art.43 alin.5 din același cod, întrucât condamnatul a săvârșit infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie, astfel că pedeapsa aplicată acestuia prin hotărârea definitivă, de 2 ani și 6 luni închisoare, se încadrează în limitele speciale prevăzute de legea nouă.
Contestatorul condamnat, personal, în ultimul cuvânt, precizează că lasă soluția ce se va pronunța asupra contestației sale la aprecierea instanței.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.512/F din data de 03 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr._, Tribunalul București – Secția I Penală a hotărât astfel:
A respins, ca inadmisibilă, cererea contestatorului D. V. (fiul lui F. și M., născut la data de 28 august 1964 în ., CNP_, deținut în Penitenciarul Rahova) de a se constata că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.
În temeiul art.598 alin.1 lit.d din noul Cod de procedură penală în ref. la art.6 alin.1 din noul Cod penal, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de același contestator.
În temeiul art.275 alin.2 din noul Cod de procedură penală, a obligat pe contestator la plata către stat a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a constatat că, în speță, condamnatul D. V. a formulat contestație contra executării Sentinței penale nr.890/2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a Penală în Dosarul nr._./3/2007, rămasă definitivă la data de 24 ianuarie 2014 prin Decizia nr.244/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care i-a fost aplicată pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art.321 alin.2 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal, solicitând, pe de o parte, să se constate că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale pentru acea infracțiune, iar, pe de altă parte, să se dispună reducerea pedepsei respective, potrivit art.6 alin.1 din noul Cod penal, la maximul special de 2 ani închisoare, prevăzut de legea nouă (art.371 din același cod), mai favorabilă.
Referitor la prima cerere, Tribunalul a constatat că prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege, însă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. Pronunțarea unei astfel de hotărâri, precum în speță, închide orice cale de a invoca prescripția, generală sau specială, a răspunderii penale, care nu trebuie confundată cu prescripția executării pedepsei. Chiar dacă legiuitorul enumeră prescripția printre cazurile ce permit formularea unei contestații la executare, fără a specifica despre care prescripție este vorba, este logic că se referă exclusiv la aceea a executării pedepsei, iar nu la cea a răspunderii penale, de vreme ce dispoziția legală este plasată în Titlul V din noul Cod de procedură penală („Executarea hotărârilor penale”), Capitolul III („Alte dispoziții privind executarea”), Secțiunea a 4-a („Înlăturarea sau modificarea pedepsei”).
Cu privire la cea de-a doua cerere, Tribunalul a apreciat că situația condamnatului nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art.6 alin.1 din noul Cod penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Astfel, infracțiunea săvârșită de acesta este incriminată în prezent de art.371 din noul Cod penal, care prevede, alternativ cu pedeapsa amenzii, pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, limitele respective trebuind majorate însă cu jumătate, potrivit art.43 alin.5 din același cod, în considerarea stării de recidivă postexecutorie, ajungându-se astfel la limite cuprinse între 4 luni și jumătate și 3 ani închisoare. În aceste condiții, întrucât pedeapsa definitiv aplicată condamnatului, de 2 ani și 6 luni închisoare, nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, de 3 ani închisoare, Tribunalul a considerat că acesta nu este îndreptățit să obțină modificarea pedepsei pe care o execută în prezent, concluzie la care a ajuns, de altfel, și Comisia de evaluare privind aplicarea legii penale mai favorabile din cadrul Penitenciarului Rahova, unde este deținut.
Împotriva sentinței penale anterior menționate (a cărei minută a fost comunicată, în copie, la data de 10 martie 2014), a formulat contestație în termenul legal (la aceeași dată) condamnatul D. V. (printr-o cerere formulată personal, nemotivată, depusă la administrația locului de detenție și înaintată apoi primei instanțe).
Contestația condamnatului a fost înaintată de Tribunal și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 25 martie 2014.
La primul termen stabilit în data de 14 aprilie 2014, judecarea contestației a fost amânată, la cererea condamnatului, pentru a da acestuia posibilitatea angajării unui apărător ales.
Potrivit motivelor scrise prezentate Curții (filele 6-7, d.c.) și concluziilor formulate oral cu ocazia dezbaterilor de la termenul de astăzi, condamnatul contestator, care a beneficiat de asistența juridică a doi apărători aleși, a precizat că, în speță, contestația se referă numai la cea de-a doua dispoziție a primei instanțe, prin care i-a fost respinsă cererea de reducere a pedepsei pe care o execută în prezent, conform art.6 alin.1 din noul Cod penal.
În consecință, reiterând cererea respectivă, condamnatul contestator a solicitat reducerea pedepsei definitiv aplicate la maximul special prevăzut de legea nouă, apreciată a-i fi mai favorabilă, respectiv la 2 ani închisoare, fără adăugarea unui spor în raport cu starea de recidivă postexecutorie.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivul anterior menționat, Curtea constată că, în speță, contestația cu judecarea căreia a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Contestatorul D. V. (zis „E.”) se află, începând cu data de 24 ianuarie 2014 și până la data de 25 martie 2016, în executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare (din care a fost dedusă durata reținerii și arestării preventive, de la data de 09 februarie 2007 până la data de 08 iunie 2007), aplicată prin Sentința penală nr.890/2011 a Tribunalului București – Secția a II-a Penală (modificată prin Decizia penală nr.95/A/2013 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală și rămasă definitivă la data de 24 ianuarie 2014, prin Decizia nr.244/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art.321 alin.2 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal.
În sarcina condamnatului, s-a reținut în fapt că, la data de 12 decembrie 2014, la o oră de vârf, într-o zonă intens populată a magazinului „Unirea” din municipiul București, în public, a săvârșit acte și gesturi, a proferat cuvinte și a avut manifestări care au adus atingere bunelor moravuri și au tulburat în mod grav liniștea publică, prin inducerea unor sentimente de teamă, panică și dezaprobare în rândul a numeroase persoane aflate în zona respectivă (cumpărători și trecători), fiind necesară intervenția organelor de poliție pentru aplanarea scandalului.
Prin Decizia nr.1 din data de 14 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr._ /HP/P, Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegând, în principiu, problema de drept referitoare la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, potrivit art.6 alin.1 din noul Cod penal, în cazul faptelor definitiv judecate, a statuat, pentru ipoteza concursului de infracțiuni, hotărârea respectivă fiind valabilă însă, în opinia acestei Curți, pentru identitate de rațiune, și în cazul celorlalte forme ale pluralității de infracțiuni (dintre care, în speță, prezintă relevanță recidiva postexecutorie), în sensul că numai dacă pedeapsa aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, luând în considerare și sporul prevăzut de această din urmă lege, pedeapsa respectivă va fi redusă la nivelul acelui maxim, în caz contrar pedeapsa definitiv aplicată neputând fi modificată.
Decizia instanței supreme (deși încă nepublicată în Monitorul Oficial la data judecării prezentei contestații, pentru a produce efecte obligatorii, conform art.477 alin.3 din Codul de procedură penală) corespunde opiniei majoritare exprimate în doctrină și în jurisprudență, în sensul că, în cazul unei pedepse definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să permită repunerea în discuție a criteriilor de individualizare a acesteia, ci numai să înlăture de la executare acea parte din pedeapsa respectivă care depășește maximul la care se poate ajunge conform legii noi, ivită în cursul executării acesteia, asigurându-se astfel respectarea, deopotrivă, atât a principiului legalității pedepsei, cât și a principiului autorității de lucru judecat a hotărârii definitive prin care a fost aplicată.
În consecință, scopul reglementării cuprinse în art.6 alin.1 din noul Cod penal, pe care se întemeiază și contestația care face obiectul judecății în prezenta cauză, este exclusiv acela de a oferi suport legal pedepsei definitiv aplicate sub imperiul legii vechi, în raport cu legea nouă.
Altfel spus, dispozițiile art.6 alin.1 din noul Cod penal sunt incidente numai atunci când pedeapsa închisorii, definitiv aplicată potrivit legii vechi, nu ar putea fi aplicată, pentru aceeași infracțiune, și sub imperiul legii noi, întrucât durata sa este mai mare decât maximul la care se poate ajunge conform acestei din urmă legi.
Pornind de la această premisă, Curtea constată că, potrivit normei de incriminare din legea nouă (art.371 din noul Cod penal), infracțiunea reținută în sarcina contestatorului prin hotărârea definitivă de condamnare este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În același timp, potrivit art.43 alin.5 din noul Cod penal, în caz de recidivă postexecutorie, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită în această stare se majorează cu jumătate, astfel că, în cazul închisorii, limitele anterior menționate ajung la 4 luni și 15 zile (minimul) și respectiv la 3 ani (maximul).
D. urmare, întrucât, în speță, pedeapsa aplicată contestatorului prin hotărârea definitivă de condamnare ce se execută în prezent, de 2 ani și 6 luni închisoare, nu depășește maximul pedepsei care ar putea fi aplicată acestuia potrivit legii noi, în baza mecanismului anterior menționat, de 3 ani închisoare, Curtea constată, în acord cu Tribunalul și contrar susținerii apărării, că pedeapsa respectivă nu poate fi modificată, în sensul reducerii sale, prin aplicarea dispozițiilor art.6 alin.1 din noul Cod penal.
Față de considerentele anterior expuse, întrucât nu există motiv de desființare a sentinței penale atacate, prin prisma criticii aduse acesteia, Curtea, în temeiul art.4251 alin.7 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul D. V., care, aflându-se în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit art.275 alin.2 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În temeiul art.4251 alin.7 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul D. V. împotriva Sentinței penale nr.512/F din data de 03 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în Dosarul nr._ .
În temeiul art.275 alin.2 din Codul de procedură penală, obligă pe contestatorul condamnat la plata către stat a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2014.
PREȘEDINTE,
C. V. G. GREFIER,
D. S.
Red.jud.C.V.G / Th.red.C.V.M.
Ex.2 / 09 iunie 2014
T.București - jud.M.C.C.
| ← Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art.483 NCPP. Decizia nr.... | Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... → |
|---|
