Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 499/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 499/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-07-2014 în dosarul nr. 499/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II A PENALĂ
DOSAR NR._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 499/CO
Ședința publică din 14.07.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. T.
GREFIER – T. S.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror AMARYL S..
Pe rol se află pronunțarea asupra contestației declarate de condamnatul V. V. împotriva sentinței penale nr. 195/11.02.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul nr._ .
Dezbaterile pe fond și susținerile părților au avut loc în ședință publică de la 07.07.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța a rămas în pronunțare asupra soluției, în temeiul art. 391 alin. 1 Cod procedură penală.
CURTEA,
Asupra contestației penale de față:
Prin sentința penală nr.195 din 11.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală, în temeiul art.397 C. pr. pen. a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul V. V., împotriva sentinței penale nr.871/F/27.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală.
A fost obligat contestatorul la 50 lei, cheltuieli judiciare statului.
Instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 06.02.2014, sub nr._, petentul V. V. a formulat contestație la executare împotriva sentinței penale nr. 871/F/27.11.2013, pronunțate de Tribunalul Bucuresti-Secția a II-a Penală, ramase definitivă prin decizia penală nr. 22/A/23.01.2014 a C.-Sectia a II-a Penală.
În motivarea cererii, petentul a arătat că a apărut un incident procedural, având în vedere legea veche și legea nouă și că hotărârea a devenit definitivă, astfel cum se menționează și în mandatul de executare, prin efectul legii. Petentul mai arată că Decizia penală nr.22/A/2014 pronunțată de Curtea de Apel București este considerată definitivă, deși nu a stabilit așa completul judecată prin dispozitivul hotărârii pronunțate. In felul acesta, petentul a considerat că se încalcă legislația europeană privind drepturile și libertățile persoanei, și trebuie aplicat art. 20 alin. 2 din Constituția României, prin care se statuează că daca exista neconcordante între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Deși în mandatul de executare nr. 1625/1.02.2014 se precizează că decizia penală nr. 22/A/2014 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală este definitivă, în dispozitivul ei nu este trecută aceasta mențiune, respectiv cuvântul "definitivă", ci se arată că este cu recurs.
Așadar, în momentul pronunțării hotărârea era cu drept de recurs, care este suspensiv de executare, iar hotărârea a devenit definitiva ulterior, prin efectul legii, cu toate ca recursul a fost depus in termen legal.
Această interpretare duce la grave încălcări ale drepturilor persoanei, garantate prin Constituție, și de Curtea Europeană. Aceasta, în opinia contestatorului, este o situație nelegală, deoarece la momentul pronunțării, hotărârea nu era definitivă, așa cum s-a pronunțat instanța investită. O hotărâre nu poate fi definitivă prin efectul legii și acest lucru nu poate fi stabilit de către judecătorul delegat, ci trebuie precizat acest lucru in dispozitivul hotărârii, iar această hotărâre trebuie data de un complet specializat, legal constituit, care sa respecte toate normele procedurale cât și Constituția României (tribunal competent).
De asemenea, a solicitat să se constate că a fost încălcat art. 15 alin (2), și art 23 alin 11 din Constituția României.
Conform art. 23 alin (11) din Constituția României, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată." Așadar, instanța care a judecat apelului, a dat o hotărâre cu drept de recurs, și acest fapt nu poate fi schimbat prin efectul legii.
A solicitat să se aibă în vedere că legea de aplicare, care era in vigoare la momentul pronunțării dădea dreptul la recurs și că nu este legal a se schimba hotărârea în defavoarea condamnatului prin efectul legii, fără a se analiza acest lucru de către o instanța. Se aplică legea nouă doar dacă este mai favorabilă inculpatului.
Potrivit art. 15 alin (2) din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". Acesta este un drept fundamental, principiu de drept care, daca este încălcat se presupune ca s-au făcut abuzuri grave .
În cauza de față legea mai favorabilă este Codul de procedură penală vechi, prin care inculpatul are dreptul la două căi de atac ordinare, respectiv, apel și recurs.
La dosar s-au depus MEPI nr.1624/03.02.2014, emis de Tribunalul București – Secția a I a Penală în baza sentinței penale nr.871/27.11.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a II a Penală, definitivă prin decizia penală nr.22/A/23.01.2014 .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că petentul V. V. se află în executarea unei pedepse rezultante de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 871/27.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penala .
Examinând motivele de contestație la executare invocate de către petentul condamnat V. V., tribunalul a constatat că în temeiul art.461 al.1 lit. a și d C.p.p., pe calea contestației la executare poate fi promovată când s-a pus in executare o hotărâre care nu este definitivă și se invocă amnistia, prescrierea, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.
In ceea ce privește critica adusă de condamnatul V. V. judecătorului delegat care a considerat că în speță nu mai exista calea de atac a recursului ordinar și că în urma exercitării apelului hotărârea a devenit definitivă o dată cu . Legii nr.286/2009 privind Codul penal, instanța a constatat că, în baza art 11 alin.1 din Legea nr.255/2013 ”deciziile pronunțate în apel înainte de întărea în vigoare a codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzută de legea anterioara nu expirase la data intrării in vigoare a legii noi, sunt supuse recursului în casație”.
Rezultă, deci, că pentru toate cauzele pronunțate în apel pentru care la data de 1.02.2014 termenul de 10 zile de declarare a recursului conform legii vechi nu expirase, recursul ordinar prevăzut de codul penal din 1969 urmează a fi analizat ca recurs în casație, aceste cauze nemaibeneficiind de încă un grad de jurisdicție, respectiv cel al recursului ordinar, care s-a desființat odată cu întărea în vigoare a legii noi.
Cauzele în care apucase sa se împlinească termenul de declarare a recursului înainte de . legii noi, respectiv 01.02.2014, se vor judeca în continuare, ca recursuri ordinare, așa cum prevăd disp.art 12 alin.1 din Legea 255/2013. Potrivit acestui text, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competență aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs”.
În speță, aplicabile sunt prevederile art.11 alin.1 din Legea nr.255/2013, deoarece termenul de 10 zile de exercitare a căii de atac a recursului nu se împlinise la data intrării în vigoare a legii noi, ci cu 3 zile mai târziu, respectiv pe data de 03.02.2014, având în vedere ca decizia Curții de Apel s-a pronunțat în data de 23.01.2014.
Referitor la împrejurarea că nu s-a pronunțat o instanță competentă asupra aspectului rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, respectiv decizia penală nr. 22/A/23.01.2014, instanța a apreciat că această critică nu poate fi primită, întrucât judecătorul delegat la C. Executări Penale al instanței are competența a se pronunța cu privire la acest aspect al rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești, în speță prin interpretarea normelor tranzitorii stabilite de Legea 255/2013 și de a emite mandatul de executare a pedepsei închisorii, ca o consecință a constatării rămânerii definitive a unei hotărâri. Judecătorul delegat la executări penale din cadrul Tribunalului București primind hotărârea curții de apel, calificată conform art. 11 alin.1 din Legea nr. 255/2013 ca fiind definitivă, nu putea refuza emiterea Mandatului de Executare a Pedepsei Închisorii ca o consecință a faptului că dispozitivul deciziei pronunțate în apel a schimbat modalitatea de executare a pedepsei închisorii ce i-a fost aplicata condamnatului V. V. de către instanța de fond din suspendare sub supraveghere în executare prin privare de libertate.
Cât privește temeiul prevăzut de art.598 alin.1 lit.d C.p.p., care se referă la invocarea amnistiei, prescripției, grațierii sau oricărei alte cauze de stingere ori de micșorare a pedepsei, instanța a constatat că nu se regăsește în cauză niciuna din ipotezele prevăzute de norma juridică menționată, în speță fiind vorba de aplicarea unei pedepse de 6 ani închisoare pentru tentativa de omor, ca urmare a admiterii apelului declarat de P. de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii instanței de fond, respectiv sentința penala nr. 871/27.11.2013, a Tribunalului Bucuresti-Secția a II-a Penală.
Această pedeapsă se înscrie și în limitele legale prevăzute de noua reglementare respectiv în art.188 N.C.p., care prevede o pedeapsa de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi pentru săvârșirea infracțiunii de omor, cu reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, potrivit disp.art 33 alin.2 C.p., care prevăd sancționarea tentativei.
Așadar, în concret, inculpatului urmau a-i fi reduse limitele de pedeapsă de la 10 la 20 de ani la 5-10 ani, instanța corect aplicând aceste prevederi legale și stabilind intre aceste limite pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată în cauză.
Numai dacă ar fi fost vorba despre o pedeapsă peste maximul special prevăzut de noua lege s-ar fi putut pune problema aplicării legii penale mai favorabile, ori, în speță nu este vorba despre o asemenea situație.
Ca atare, constatând că cererea condamnatului este neîntemeiată, instanța, în baza art 597 C.p.p. a respins ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul V. V..
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație condamnatul V. V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Condamnatul solicită admiterea contestației, anularea mandatului de arestare emis de Tribunalul București la data de 03.02.2014 și să se dispună trimiterea cauzei spre a se stabili dacă este definitivă sau nu. Arată că hotărârea nr.22/A/2014 a Curții de Apel București nu este definitivă, că îi sunt mai favorabile dispozițiile legii penale vechi, iar mandatul de executare este nul. Mai precizează că la intervenirea legii noi, raportat la prevederile Constituției României, trebuia aplicată inculpatului legea penală mai favorabilă, acesta fiind vătămat prin faptul că, în momentul pronunțării deciziei în apel, aceasta nu era definitivă, iar prin aplicarea noilor prevederi, i-a fost încălcat dreptul la justiție echitabilă.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea apreciază contestația ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art 11 alin.1 din Legea nr.255/2013 ”deciziile pronunțate în apel înainte de întrarea în vigoare a codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzută de legea anterioara nu expirase la data intrării in vigoare a legii noi, sunt supuse recursului în casație”.
În baza acestui text de lege, sentința nr. 871/2013 a Tribunalului București- Secția a II-a Penală a rămas definitivă la data de 01.02.2014 prin efectul legii, competența judecătorului delegat rezumându-se la a stabili dacă articolul din legea de punere în aplicare a Cpp este aplicabil sau nu. Întrucât calea de atac este dată de dispozițiile legale și nu de completul care a soluționat cauza în apel, indiferent de ce se precizează în dispozitivul hotărârii cu privire la calea de atac, aceasta este admisibilă doar în măsura în care este prevăzută de lege. Or, prin efectul art. 11 din legea nr. 255/2013, hotărârea primei instanțe, așa cum a fost modificată în apel, a devenit definitivă la momentul intrării în vigoare a Noului Cpp, deși la momentul pronunțării deciziei în apel era în vigoare Cpp din 1968, care permitea exercitarea recursului.
Instanța apreciază că în cauză, judecătorul delegat la compartimentul Executări Penale nu și-a depășit competența, acesta având potrivit art. 555 alin. 1 Cpp atribuția emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii în ziua rămânerii definitive a hotărârii, aspect reluat și de dispoz. art. 27 lit.b ROI, fiind cel care stabilește dacă o hotărâre este definitivă sau nu pentru a fi pusă în executare. În situația în care condamnatul apreciază că soluția cu privire la acest aspect este greșită, există posibilitatea formulării contestației la executare, potrivit art. 598 lit. a Cpp, calea aleasă de petent. În această situație, instanța este cea care stabilește dacă judecătorul delegat a procedat corect sau nu.
În prezenta cauză, instanța apreciază că nu s-au încălcat dispozițiile constituționale referitoarea la aplicarea legii penale mai favorabile întrucât acestea se referă la dispozițiile de drept penal substanțial și nu la cele procedurale, care sunt de imediată aplicare (cu excepțiile prevăzute expres de legiuitor pentru situațiile tranzitorii). Totodată, apreciem că nu s-a încălcat art. 5 paragraf 3 lit. a din CEDO întrucât ”condamnarea” în sensul acestui articol se referă la stabilirea vinovăției cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, or petentul a fost condamnat de instanțele competente care s-au pronunțat cu privire la acest aspect, chestiunea în discuție privind etapa punerii în executare (fără a viza vinovăția petentului). Totodată, apreciem că din perspectiva jurisprudenței Curții EDO, deținerea petentului este legală: măsura este luată în temeiul unei dispoziții legale interne (art. 11 din legea nr. 255/2013), dispoziție accesibilă și previzibilă (legea este publicată încă din 14.08.2014, astfel încât petentul, cu asistența unei persoane de specialitate, putea avea așteptarea rezonabilă atât în baza textului legal cât și a unei jurisprudențe constante care a statuat că legea este cea care conferă calea de atac și nu judecătorul, că acest text legal urmează a-i fi aplicat).
Totodată, apreciem că petentul nu se poate pretinde a fi vătămat întrucât petentul are deschisă calea recursului în casație și a contestației în anulare în mare pentru aceleași motive ca și cele pe care le putea invoca pe calea recursului potrivit Cpp din 1968 (impropriu denumită cale ordinară de atac întrucât motivele acesteia erau limitativ și expres prevăzute de lege), iar cu ocazia oricăreia dintre ele, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei.
Față de cele reținute, Curtea, va respinge ca nefondată contestația declarată de contestatorul V. V..
În baza art.275 alin.2 C. pr. pen. va fi obligat contestatorul la 400 lei cheltuieli judiciare statului.
Onorariul parțial cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 25 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația declarată de contestatorul V. V. împotriva sentinței penale nr. 195/11.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală.
În baza art.275 alin.2 C. pr. pen. obligă contestatorul la 400 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 25 lei, se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 iulie 2014.
PREȘEDINTE,
I. T.
GREFIER,
T. S.
Red. I.T./21.07.2014
Dact. A.L. 2 ex.
| ← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... | Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art.483 NCPP. Decizia nr.... → |
|---|
