Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 79/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 79/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2014 în dosarul nr. 79/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 79
Ședința publică din data de 12 februarie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: V. B.
JUDECĂTOR: N. S.
GREFIER: L. A. P.
MINISTERUL PUBLIC P. de pe lângă Curtea de Apel București - este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, de inculpatul B. G. și de partea-civilă Agenția Națională de Adminsitrare Fiscală – Direcția Generală Juridică București împotriva sentinței penale nr. 642/25.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10.02.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la data respectivă, care face parte integrantă din această decizie penală, când Curtea, a stabilit pronunțarea la data de 12.02.2014, când în aceeași compunere,
CURTEA
Asupra cauzei penale de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 642/25.06.2013 Judecătoria Sectorului 1 București, în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 și art. 13 C.pen. a condamnat pe inculpatul B. G. la pedeapsa de 10.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă in forma continuata.
A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63¹ C.pen. referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
In baza art. 14 rap. la art. 346 C.pr.pen. s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În baza art. 163 C.pr.pen. s-a respins ca neîntemeiată cererea părții civile de instituire a sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente.
În baza art.191 alin. 1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, din examinarea probelor administrate în cauză, prima instanță a reținut sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei că în perioada 01.01._11, inculpatul B. G., în calitate de administrator al ., a reținut și nu a vărsat către bugetul unic consolidat, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadența fiecărei luni, sume totalizând 813.620 lei (167.910 euro), reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, cu toate că societatea dispunea în mod efectiv de sumele de bani necesare achitării acestor impozite.
Din raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză, . a calculat și a înregistrat în contabilitate, în perioada ianuarie 2008-iulie 2011, impozitele și contribuțiile cu reținere la sursă aferente salariilor și le-a declarat la Administrația Finanțelor Publice, în valoare totală de 902.801 lei. Din această sumă, expertiza contabilă a stabilit că a fost achitată la scadența legală, conform OG nr. 92/2003, doar suma de 89.181 lei, în privința celorlalte sume de bani numărul de zile cu care a fost depășit termenul legal de 30 de zile de la data scadentă în care trebuiau virate către bugetul de stat contribuțiile cu reținere la sursă fiind cuprins între 16 și 1161 zile întârziere.
Tot din raportul de expertiză rezultă că la termenele scadente de plată ale impozitelor și contribuțiilor cu reținere la sursă societatea prezenta disponibil în conturile bancare și casierie. Astfel, în perioada de referință, . a efectuat plăți în contul contribuțiilor și impozitelor către bugetul consolidat al statului, altele decât cele cu reținere la sursă, în cuantum de 47,86% din totalul plăților efectuate în perioada 01.01._11.
În aceeași perioadă, . a efectuat încasări pentru serviciile prestate, atât prin casierie, cât și prin bancă. Astfel cum a concluzionat raportul de expertiză, societatea avea posibilitatea de a achita contribuțiile și impozitele cu reținere la sursă, dacă nu ar fi achitat obligațiile salariale și pe cele față de furnizori, sau ar fi achitat mai întâi contribuțiile și impozitele cu reținere la sursă, în detrimentul altor contribuții și impozite datorate bugetului consolidat al statului. Totodată, expertul contabil a stabilit că în perioada supusă controlului au fost reținute, cu respectarea dispozițiilor legale, impozitele și contribuțiile cu reținere la sursă, pentru fiecare lună în parte.
La data efectuării expertizei, prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost achitat parțial, respectiv din suma totală de 813.620 lei a fost achitată suma de 590.374 lei, din care în timpul efectuării expertizei, prin 16 ordine de plată, suma de 480.259 lei, rămânând de achitat suma de 223.246 lei, sumă care a fost achitată integral după întocmirea raportului de expertiză (fil. 53-71 DUP).
De asemenea, instanța a reținut că inculpatul B. G., în calitate de administrator al ., era persoana responsabilă cu reținerea și virarea către bugetul general consolidat a sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, acesta răspunzând de activitatea societății, conform Legii nr. 31/1990.
Fiind audiat, inculpatul B. G. a recunoscut că în perioada 01.01._11, în calitate de administrator al ., a reținut și nu a vărsat către bugetul unic consolidat, în termenul legal, sume reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, însă a motivat că aceasta situație nu a fost cauzată de intenția de a prejudicia bugetul de stat, ci de faptul că mai mulți beneficiari ai societății nu și-au achitat la termen datoriile pe care le aveau față de aceasta, fiind nevoit în aceste condiții să acorde prioritate achitării obligațiilor către furnizorii de materii prime și a salariilor nete, pentru a menține societatea în activitate. De asemenea, inculpatul a declarat în faza cercetării judecătorești că din cauza crizei economice nu a putut finaliza proiectele în care societatea era implicată și având finanțare de la Uniunea Europeană, astfel încât a fost în imposibilitatea de a achita obligațiile către bugetul de stat.
Instanța nu a reținut însă apărarea inculpatului având în vedere că aceasta este contrazisă de celelalte probe aflate la dosar, din raportul de expertiză contabilă rezultând că în contul . a existat disponibil suficient pentru achitarea către bugetul de stat a sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă.
Cu toate că societatea avea dificultăți generate de neîncasarea unor creanțe din partea unor parteneri comerciali, aceasta avea totuși posibilitatea ca în termenele prevăzute de lege să efectueze plata impozitelor și taxelor cu reținere la sursă. Sumele reținute cu acest titlu au o destinație specială, legea nepermițând utilizarea lor pentru efectuarea unor plăți având o altă destinație. Odată reținute la sursă, angajatorul are obligația de a vira aceste sume către bugetul de stat, folosirea acestora pentru plata unor furnizori, cum s-a întâmplat în speța de față, reprezentând în mod evident o abatere de la dispozițiile legale imperative. Nu se poate reține lipsa intenției inculpatului în prejudicierea bugetului de stat, de vreme ce însuși acesta a recunoscut existența sumelor de bani necesare pentru realizarea acestor plăți, preferând însă să acorde prioritate achitării obligațiilor către furnizorii de materii prime și a salariilor nete.
Deși societatea administrată de către inculpatul B. G. și-a achitat ulterior, pe parcursul urmăririi penale, obligațiile reprezentând impozite și taxe cu reținere la sursă, acest aspect nu duce la concluzia că răspunderea penală este înlăturată, având în vedere că norma incriminatoare stabilește un termen imperativ înăuntrul căruia pot fi efectuate aceste plăți, depășirea acestui termen având drept consecință întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
În drept, fapta inculpatului B. G. care, în perioada 01.01._11, în calitate de administrator al ., a reținut și nu a vărsat către bugetul unic consolidat, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadența fiecărei luni, sume totalizând 813.620 lei (167.910 euro), reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, cu toate că societatea dispunea în mod efectiv de sumele de bani necesare achitării acestor impozite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.
Având în vedere numărul mare de luni pentru care nu s-a efectuat plata către bugetul general consolidat a sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, în perioada 01.01._11, precum și prevederile art. 58 din Codul fiscal, potrivit cărora plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și de a reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri, rezultând astfel că scadența virării sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă o reprezintă cel mai târziu data de 25 a lunii următoare celei pentru care se datorează drepturile salariale, nevărsarea sumelor datorate la această scadență nereprezentând infracțiune decât după trecerea unui termen de 30 de zile de la această dată, instanța a constatat că în cauză sunt aplicabile disp. art.41 alin. 2 C.pen., fiind în prezența infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în formă continuată, infracțiunea consumându-se începând cu a 31-a zi de la scadență pentru datoriile corespunzătoare fiecărei luni.
Totodată, la încadrarea juridică a faptei s-au reținut dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, având în vedere că inculpatul a acoperit integral prejudiciul în cursul urmăririi penale, astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză. Astfel, în raport de valoarea prejudiciului, de 813.620 lei (167.910 euro), instanța a constatat că este aplicabilă teza I a alin. 1, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită reducându-se la jumătate, întrucât prejudiciul cauzat și recuperat este de peste 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale.
De asemenea, având în vedere că de la momentul săvârșirii faptei și până la pronunțarea prezentei hotărâri textul incriminator a suferit o . modificări, devin aplicabile dispozițiile art. 13 C.pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, astfel încât instanța s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege în varianta în vigoare la momentul epuizării activității infracționale, aceasta fiind legea mai favorabilă pentru inculpat.
La individualizarea sancțiunii și proporționalizarea acesteia, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 alin. 1 și ale art. 52 Cod penal, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, circumstanțele personale ale inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală și limitele de pedeapsă stabilite de lege. Instanța a avut în vedere modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, precum și urmarea produsă. Astfel, instanța a apreciat că fapta săvârșită de inculpat prezintă un grad de pericol social mediu, având în vedere că fapta a adus un prejudiciu important bugetului consolidat al statului, în cuantum de 813.620 lei (167.910 euro), activitatea infracțională a inculpatului desfășurându-se pe parcursul a peste trei ani, îmbrăcând forma continuată prevăzută de art. 41 alin. 2 C.pen., ținând însă cont și de faptul că acest prejudiciu a fost acoperit integral de acesta în cursul urmăririi penale, aspect care conduce la atenuarea considerabilă a pericolului social concret al faptei deduse judecății, în raport de scopul avut în vedere de legiuitor la momentul incriminării acestei fapte.
În ceea ce privește persoana inculpatului B. G., acesta a avut o atitudine sinceră, recunoscând săvârșirea faptei în materialitatea sa, apreciind însă că nu i se poate imputa săvârșirea faptei cu intenție, aspect combătut de instanță astfel cum s-a arătat anterior. De asemenea, a cooperat cu organele judiciare, prezentându-se în fata acestora in vederea audierii și suportând onorariul expertului contabil desemnat să efectueze raportul de expertiză. Totodată, instanța a ținut cont că inculpatul nu are antecedente penale, conform fișei de cazier judiciar atașată la dosarul cauzei, fiind o persoană instruită și perfect integrată în societate.
În privința limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanța reține că potrivit art. 6 din Legea nr. 241/2005, în varianta în vigoare la data epuizării infracțiunii deduse judecății, mai favorabilă inculpatului și aplicabilă conform art. 13 C.pen., fapta dedusa judecății se sancționează cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă, iar prin aplicarea dispozițiilor art. 10 din același act normativ, referitoare la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în raport de acoperirea prejudiciului în cursul urmăririi penale, limitele de pedeapsă la care s-a raportat instanța sunt închisoarea de la 6 luni la 1 an și 6 luni sau amenda.
Instanța a considerat ca aplicarea pedepsei amenzii penale in speță este suficienta pentru asigurarea scopului preventiv si a celui punitiv al pedepsei, neimpunându-se aplicarea unei pedepse cu închisoarea față de acoperirea prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului și față de circumstanțele personale ale inculpatului, astfel cum au fost dezvoltate anterior.
Referitor la solicitarea inculpatului de a fi achitat in baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 alin 1 lit. b¹ C.pr.pen., cu consecința aplicării unei sancțiuni administrative, instanța a apreciat ca in cauza nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18¹ alin. 1 C.pen. si anume săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala care, aducând o atingere minima uneia dintre valorile aparate de legea penala si prin conținutul ei concret, fiind lipsita in mod vădit de importanta, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Astfel, nu se poate susține ca fapta dedusa judecății este in mod vădit lipsita de importanta, din moment ce inculpatul, prin săvârșirea acesteia, a cauzat un prejudiciul important bugetului consolidat al statului, dar și salariaților societății pe care o administrează, prin neplata contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale și a asigurărilor de sănătate aceștia fiind lipsiți în perioada de referință de serviciile pe care statul le oferă în schimbul achitării acestor contribuții. De asemenea, achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 alin 1 lit. b¹ C.pr.pen. nu este oportună în raport de amploarea pe care fenomenul evaziunii fiscale a luat-o în ultimii ani, pentru asigurarea prevenției generale și speciale dar și pentru a nu se crea impresia impunității unor astfel de fapte impunându-se aplicarea unei sancțiuni cu caracter penal.
Astfel, punând în balanță ansamblul acestor considerente, prin prisma dispozițiilor legale invocate anterior, instanța a apreciat că în cauză se impune aplicarea pedepsei amenzii penale inculpatului, în cuantum de 10.000 lei, aceasta fiind proporțională cu gradul de pericol social al faptei și în concordanță cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 52 și 72 Cod penal.
Sub aspectul laturii civile, instanța a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 și 999 din Codul civil de la 1864. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, precum și jurisprudenței dezvoltate pe marginea lor, pentru tragerea la răspundere civilă a unei persoane trebuie ca aceasta să săvârșească o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.
Cu privire la condiția referitoare la existența unui prejudiciu, aceasta presupune atât caracterul cert al prejudiciului, cât și ca acesta să nu fi fost reparat încă. Or, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, până la data finalizării acestui raport inculpatul achitase suma de 590.374 lei, rămânând de achitat suma de 223.246 lei, sumă achitată integral după întocmirea raportului de expertiză, astfel cum reiese din ordinele de plată atașate la dosarul cauzei (fil. 53-71 DUP).
Referitor la cererea părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală, de obligare a inculpatului și a părții responsabile civilmente la plata sumei de 184.920 lei, reprezentând obligații fiscale accesorii rămase neachitate de către inculpat, aferente debitului principal pentru perioada 01.01._11, instanța a constatat că partea civilă nu a adus niciun mijloc de probă în susținerea acestei cereri, limitându-se doar la a solicita această sumă de bani.
Astfel, instanța a apreciat că o adresă emisă de către această instituție prin care se precizează că . figurează cu obligații totale accesorii pentru perioada 01.01._11 la impozitele cu reținere la sursă în cuantum de 184.920 lei, nu reprezintă un temei suficient pentru admiterea acțiunii civile, de vreme ce nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă, fiind un simplu înscris care emană de la creditor. Totodată, răspunsul dat prin intermediul acestei adrese este unul echivoc, având în vedere că se precizează în finalul adresei că în data de 03.04.2013 societatea a achitat sumele de plată reprezentând debite pentru impozitele cu reținere la sursă, nefiind făcută vreo distincție între debite principale și obligații accesorii acestora, astfel încât se poate desprinde concluzia că societatea în discuție nu mai are obligații de plată reprezentând taxe și impozite cu reținere la sursă.
Mai mult, din cuprinsul raportului de expertiză contabilă nu rezultă că societatea administrată de către inculpat ar mai avea vreo obligație de plată către bugetul de stat în afara celor evidențiate în cuprinsul acestui raport și achitate în cursul urmăririi penale.
În aceste condiții, având în vedere că prejudiciul creat prin săvârșirea infracțiunii deduse judecății a fost integral acoperit, în baza art. 14 rap. la art. 346 C.pr.pen., instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Ținând cont de soluția pronunțată asupra laturii civile a cauzei în raport de scopul urmărit pentru luarea unei astfel de măsuri procesuale, în baza art. 163 C.pr.pen., instanța a respins ca neîntemeiată cererea părții civile de instituire a sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, inculpatul B. G. și partea civilă ANAF – criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În apelul parchetului se critică sentința pentru greșita individualizare a pedepsei, arătându-se că amenda penală nu asigură realizarea scopului pedepsei, mai ales că instanța a aplicat greșit art. 10 din Legea nr. 241/2005 constatând că inculpatul a achitat prejudiciul integral, omițând să constate că inculpatul nu a achitat și majorările și accesoriile legale.
În apelul inculpatului se solicită constatarea achitării integrale a prejudiciului către partea civilă, situație în care se poate dispune achitarea potrivit art. 16 alin. 1 lit. b NCPP, lipsind intenția inculpatului în comiterea faptei.
În subsidiar, se solicită să se dispună renunțarea la aplicarea pedepsei potrivit art. 80 NCP.
În apelul depus de partea civilă se solicită obligarea inculpatului la plata accesoriilor legale (majorări, penalități, dobânzi) rămase neachitate, cum și instituirea măsurii sechestrului asigurător care să garanteze recuperarea prejudiciului.
În cauză se constată că între momentul comiterii faptei și data soluționării – 10.02.2014 a intervenit o succesiune de legi, la 01.02.2014 a intrat în vigoare NCPP, astfel că apelul va fi examinat potrivit art. 420 NCPP.
Potrivit art. 420 alin. 4 NCPP s-a procedat la ascultarea inculpatului la 10.02.2014 acesta susținând că nu a avut intenția de a nu achita datoriile către buget, prezentând totodată ordinele de plată nr. 8 (pentru_ lei), nr. 7 (pentru 6482 lei), nr. 10 (pentru_ lei), nr. 9 (pentru 493 lei), nr. 11 (pentru_ lei) prin care face dovada achitării integrale a prejudiciului cauzat părții civile.
Examinând apelurile declarate în cauză, Curtea constată temeinicia acestora.
În ce privește apelul parchetului, se constată că instanța, greșit a făcut aplicarea art. 10 din Legea nr.24/2005. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, (stopaj la sursă) infracțiune în raport cu care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, acesta primind doar infracțiunile de evaziune fiscală, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite, prin decizia penală nr.8/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
De altfel, pentru a înlătura orice dubiu asupra aplicării acestui text, prin art. 79 din Legea nr. 255/2013, se modifică art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în sensul că acesta este incident doar în cazul comiterii infracțiunilor prev. de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005.
Dar chiar în împrejurările anterioare acestei modificări, instanța a aplicat greșit și conținutul art. 10, în sensul că a constatat greșit obligațiile de plată ale inculpatului, ignorând accesoriile legale prev. de art. 119 – 1201 din Codul de procedură fiscală, dar acesta printr-o interpretare eronată a obligației de plată a inculpatului.
În apel, se constată că inculpatul, prin ordinele de plată menționate (filele 38 – 41), a achitat integral prejudiciul cauzat părții civile, sub acest aspect critica parchetului și a părții civile nu mai are obiect, după cum se constată că urmare acestei achitări a obligațiilor de către inculpat, nu se mai justifică nici instituirea unor măsuri asigurătorii.
Cât privește aplicarea pedepsei, instanța s-a orientat greșit la amendă penală, impunându-se aplicarea unei pedepse cu închisoarea, prin prisma criteriilor de individualizare prev. de art. 74 NCP (art. 72 VCP), perioada de desfășurare a activității infracționale (01.01.2008 – 31.07.2011), valoarea însemnată a prejudiciului, urmările faptei inculpatului asupra bugetului de stat, dar și asupra angajaților cărora li s-au reținut sumele datorate și care nu au putut beneficia de drepturile determinate de respectarea acestor obligații.
Din modul de acțiune al inculpatului nu se poate trage concluzia lipsei intenției în comiterea faptei, inculpatul a prevăzut și urmărit rezultatul faptei (neplata obligațiilor) chiar acesta recunoscând că deși a reținut sumele de bani datorate, a preferat să achite c/val mărfurilor către furnizori pentru a desfășura activitatea firmei.
Astfel că cererea de achitare nu poate fi primită.
Prin aplicarea pedepsei închisorii și având în vedere art. 5 NCP care impune aplicarea legii penale mai favorabile, instanța constată că suspendarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de 3 ani, potrivit art. 861 lit. b Cod penal, este o modalitate care garantează realizarea scopului pedepsei, măsurile de supraveghere fiind de natură să-l determine pe inculpat să-și responsabilizeze comportamentul și atitudinea față de respectarea legii.
Solicitarea inculpatului de a se renunța la aplicarea pedepsei, se constată că în raport de criteriile art. 80 NCP o astfel de modalitate nu este justificată, care este și mai defavorabilă în raport cu solicitarea de a se constata incidența art.18/1 VCP, astfel cum rezultă și din art.19 din legea nr.255/2013.
Pentru toate aceste considerente, vor fi admise potrivit art. 421 pct. 2 lit. a NCPP apelurile declarate, se va desființa sentința în limitele ce preced.
Urmează a face aplicarea art. 275 alin.3 și art. 272 alin. 1 NCPP.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.421 pct.2 lit. a NCPP, admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, de inculpatul B. G. și de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva Sentinței penale nr.642/25.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._,
Desființează, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 VCP, cu aplicarea art.5 NCP, condamnă pe inculpatul B. G. la o pedeapsă principală de 1 an închisoare
În temeiul art. 86/1 VCP rap. la art.5 NCP, dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani, calculat potrivit art.86/2 VCP rap. la art.5 NCP,
În temeiul art. 86/3 VCP pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere și obligații:
a) să se prezinte trimestrial, în ziua de joi a primei săptămâni din fiecare trimestru, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București;
b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență;
e) să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială a municipiului București, decât în condițiile fixate de instanță.
În temeiul art. 359 alin. 1 VCP pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 86/4 VCP cu ref. la art. 83 VCP privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Constată că inculpatul a acoperit integral prejudiciul cauzat părții civile, inclusiv majorările și accesoriile solicitate,
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art.275 alin.3 NCPP, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În temeiul art.272 alin.1 NCPP onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 lei se acoperă din sumele avansate din fondurile Ministerului Justiție,
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
V. B.N. S.
GREFIER,
L. A. P.
Red. N.S.
Dact.G.P.
2 ex.
Red. A. P. - Judecătoria Sectorului 1 București – Secția Penală
| ← Mărturia mincinoasă. Art. 260 C.p.. Decizia nr. 67/2014.... | Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... → |
|---|
