Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr. 842/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 842/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-11-2014 în dosarul nr. 842/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II A PENALĂ
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 842/CO
Ședința publică din data de 03.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: S. C.
GREFIER: I. D.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. I..
Pe rol se află soluționarea contestației formulate de condamnatul C. N. M. împotriva sentinței penale nr. 618/21.05.2014, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintăcontestatorul – condamnat C. N. M. personal, adus de la locul de deținere – P. G. și asistat de apărător desemnat din oficiu substituent, avocat C. M., care depune delegație de substituire nr.822/31.10.2014 din partea apărătorului desemnat din oficiu, titular, avocat I. C., cu delegație pentru asistență judiciară obligatorie nr._/28.10.2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, Curtea acordă cuvântul în dezbateri.
Avocatul din oficiu al contestatorului – condamnat solicită admiterea contestației, să se facă aplicarea legii penale mai favorabile, în baza art. 6 Noul Cod penal și art. 396 alineatul 10 Noul Cod de procedură penală, să se aibă în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta și să se dispună reducerea pedepsei în raport de încadrarea faptei, conform Noului Cod penal.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea contestației, ca nefondată, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
Contestatorul – condamnat, având ultimul cuvânt, precizează, că nu a primit un exemplar al hotărârii instanței de fond. Solicită reducerea pedepsei pentru a se putea angaja, deoarece are doi copii minori în întreținere.
CURTEA ,
Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 618/21.05.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul G., în baza art. 595 Cod procedură penală, a respins ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul C. N. M. cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 171 din 24.02.2011 a Tribunalului București - Secția II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3277 din 27.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, a obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 11.04.2014 pe rolul Tribunalului G., condamnatul C. N. M. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, în sensul reducerii pedepsei de 7 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 171 din 24.02.2011 a Tribunalului București - Secția II-a penală, la maximul prevăzut de Noul Cod Penal.
Tribunalul a constatat că, prin sentința penală nr. 171 din 24.02.2011 a Tribunalului București - Secția II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3277 din 27.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 20 Cod penal din 1969, art. 174 - 175 lit. c Cod penal din 1969, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a lit. b, d, e Cod penal din 1969.
S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a teza a II-a lit. b, d, e Cod penal din 1969.
Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. c Cod penal 1969 este incriminată, în prezent, de art. 32 Cod Penal raportat la art. 188 alin. 2 Cod Penal și la art. 199 alin. 1 Cod Penal, și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani, maximul de 10 ani majorându-se cu o pătrime, conform art. 199 alin. 1 Cod Penal.
Potrivit art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Potrivit art. 4 din Legea nr.187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Raportând aceste dispoziții la speța de față, tribunalul a reținut că pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată contestatorului nu se situează peste limita maximă prevăzută de legea nouă, motiv pentru care a apreciat că nu se impune reducerea acesteia.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal, condamnatul C. N. M., solicitând, în esență, reducerea duratei pedepsei pentru argumentele prezentate în cererea inițială.
Examinând actele dosarului și hotărârea contestată în raport de motivele invocate, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile 4251 C.pr.pen. și art.23 din Legea nr. 255/2013, Curtea apreciază nefondată contestația formulată, pentru următoarele considerente:
Așa cum corect a reținut prima instanță, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 din Codul penal, constituie o expresie a principiului legalității pedepselor, principiu în considerarea căruia o persoană nu poate executa o pedeapsă mai grea decât cea permisă de legea în vigoare în momentul executării. Caracterul definitiv al hotărârii aflate în curs de executare impune însă, în această categorie de cauze, o aplicare limitată a legii penale mai favorabile și o modificare minimă a pedepsei, doar sub aspectul restrictiv prevăzut de text, pentru a se asigura prezervarea autorității de lucru judecat a hotărârii și, implicit, securitatea juridică ce derivă din caracterul ei definitiv.
Din această perspectivă, în aplicarea art. 6 Cod penal, demersul instanței competente trebuie să se limiteze la o comparație a legilor succesive sub două aspecte:
- corespondența dintre fapta concret comisă și una dintre normele de incriminare cuprinse în legea nouă, pentru a exclude eventuala dezincriminare a faptei în accepțiunea art. 4 C.pen. și art. 3 din Legea nr. 187/2012;
- evaluarea comparativă a pedepsei definitiv aplicate cu maximul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, pentru a se constata dacă există o disproporție de natură a impune reducerea obligatorie a pedepsei, conform art. 6 alin. 1 din Codul penal.
În determinarea maximului special prevăzut de legea nouă>, instanța trebuie să se raporteze la limita maximă prevăzută în textul legal care sancționează infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aceasta deoarece rațiunea aplicării art. 6 C.pen. nu este aceea de a-l readuce pe condamnat în situația în care s-a aflat anterior rămânerii definitive a hotărârii, ci doar de a înlătura acel eventual plus de pedeapsă lipsit de suport în legea nouă, mai favorabilă.
Raportându-se la aceste argumente de principiu, Curtea constată că pedeapsa de 7 ani si 6 luni închisoare aplicată condamnatului C. N. M. prin hotărârea definitivă este inferioară maximului special prevăzut de legea nouă.
Fapta de tentativă la omor calificat reținută prin hotărârea definitivă are corespondent în dispozițiile noului Cod penal în prevederile art. 32 raportat la art. 188 alin. 2 Cod Penal cu aplicarea art. 199 alin. 1 Cod Penal, care stabilesc un maxim special al pedepsei de 12 ani și 6 luni închisoare.
Rezultă, prin urmare, că pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată prin hotărârea definitivă are o durată inferioară noului maxim special legal, împrejurare ce exclude eventuala sa reducere, reliefând, concomitent, temeinicia soluției contestate.
Aspectele referitoare la situația familială a condamnatului, astfel cum au fost prezentate în contestație, nu pot fi valorificate în beneficiul său în actuala procedură, deoarece dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 consacră opțiunea neechivocă a legiuitorului de a renunța la instituția aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, reglementată de legea penală anterioară.
În final, Curtea notează că pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor aplicată condamnatului corespunde conținutului și limitelor reglementate de legea nouă pentru această categorie de sancțiuni, astfel încât nu se impune modificarea sa.
Pentru aceste considerente, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.pr.pen., Curtea va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul – condamnat C. N. M..
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul – condamnat C. N. M., împotriva sentinței penale nr.618/21.05.2014, pronunțată de Tribunalul G..
Obligă contestatorul – condamnat la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.11.2014.
PREȘEDINTE,
S. C.
GREFIER,
I. D.
Red:S.C.
Thred:V.D./4 ex./27.11.2014
T.G. – jud.O.G.
| ← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 363/2014.... → |
|---|
