Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1504/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1504/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2014 în dosarul nr. 1504/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 1504/A
Ședința publică din data de 03.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. T.
JUDECĂTOR: G. C. A.
GREFIER: S. V.-V.
* * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror B. E. Eliana.
Pe rol se află pronunțarea cu privire la soluționarea apelului declarat de inculpatul M. D. împotriva sentinței penale nr. 110/17.09.2014, pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede, în dosarul nr._ .
Dezbaterile și susținerile asupra fondului cauzei au avut loc la data de 19.11.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 03.12.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului penal de față, constată că:
Prin sentința penală nr.110 din data de 17.09.2014 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul nr._ în baza art. 396 alin. 1, 4 Cod procedură penală raportat la art. 83 Cod penal s-a stabilit pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare în sarcina inculpatului M. D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de 193 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.
În baza art. 83 Cod penal a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere, stabilit conform art. 84 Cod penal, de 2 (doi) ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 85 alin. 1 Cod penal pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la S. de Probațiune de pe lângă Tribunalul Teleorman la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 85 alin. 2 lit. e) Cod penal s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: să nu comunice cu persoana vătămată A. I. sau cu membrii de familie ai acesteia și să nu se apropie de aceste persoane.
În baza art. 86 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. 1 lit. c – e Cod penal se comunică serviciului de probațiune.
În baza art. 404 alin. 3 Cod procedură penală s-a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 88 Cod penal privind revocarea amânării executării pedepsei în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și al săvârșirii de noi infracțiuni, în cursul termenului de supraveghere.
A fost admisă acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată A. I. și a fost obligat inculpatul să-i plătească acesteia suma de 4600 lei reprezentând daune materiale și 3000 lei reprezentând daune morale.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență A. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3962,23 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare și la plata penalităților de întârziere aferente debitului, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Ambulanță Teleorman și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 562 lei reprezentând cheltuieli transport sanitar și la plata majorărilor de întârziere aferente debitului începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală.
A fost obligat inculpatul să plătească persoanei vătămate suma de 2900 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A fost obligat inculpatul la 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
A fost obligat inculpatul să plătească martorei A. I. suma de 2451,76 lei reprezentând cheltuieli de transport.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut că:
Prin rechizitoriul nr.1509/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede înregistrat pe rolul Judecătoriei Roșiorii de Vede sub nr._, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul M. D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 CP 1969.
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 02 aprilie 2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății.
S-a reținut în sarcina inculpatului că, în data de 03 mai 2013, a împins-o pe persoana vătămată A. I., provocându-i vătămări care au necesitat pentru vindecare 80-90 zile de îngrijiri medicale.
În cursul urmării penale, pentru dovedirea situației de fapt reținută în actul de sesizare, au fost administrate probatorii constând în: denunțul numitei I. N., declarația părții vătămate, declarații martori, declarațiile inculpatului, certificat medico-legal nr. 370/C/936 din data de 04.06.2013 eliberat de SML Teleorman, alte înscrisuri.
În fața instanței, inculpatul nu a recunoscut faptelor reținute în sarcina sa. Au fost audiați martorii: N. C., R. F., R. C., A. I.
În fapt:
În data de 03 mai 2013, în jurul orelor 14:00 – 14:30, inculpatul trecând pe stradă a văzut-o pe numita A. S., soția persoanei vătămate, la poartă, stând de vorbă cu un bătrân. Cunoscând-o pe aceasta, s-a oprit și a simulat că-i trage fusta. Persoana vătămată A. I. a interpretat în mod greșit gestul, mai ales că a auzit-o pe soția sa, strigând și solicitându-i ajutorul, astfel că a ieșit din curte și deplasându-se către inculpat, l-a lovit, peste mână, cu bățul, pe care îl folosea pentru deplasare, așa cum a reieșit din declarațiile părților coroborate cu declarația martorului R. F..
Așa cum a reieșit din declarația inculpatului, acesta i-a smuls bățul din mână și l-a aruncat peste gard, cei doi continuând să se îmbrâncească, astfel că partea vătămată s-a dezechilibrat și a căzut pe marginea drumului.
Martorul R. F. i-a cerut inculpatului să plece acasă, după care a mers la persoana vătămată pentru a o ridica, dar nu a reușit. Persoana vătămată i-a spus că nu se poate ridica, astfel că martorul R. F. s-a deplasat la locuința numitului R. C., căruia i-a povestit cele întâmplate și împreună au dus persoana vătămată în casă, așezând-o pe un pat, acesta spunându-le că nu poate merge.
Persoana vătămată a refuzat inițial să fie transportată la spital, deși la domiciliul său se deplasase o ambulanță, în data de 07 mai 2013, dar în ziua următoare, 08 mai 2013, aceasta a fost transportată la S. Județean A., unde a fost internată, în perioada 13.05.2013 – 28.05.2013, la Secția ortopedie cu diagnosticul „fractură col femural stâng”, veche de 10 zile, fiind operată și aplicându-i-se proteză hemiantroplastie șold stâng.
Conform certificatului medico-legal nr. 370/C/936 din data de 04.06.2013 eliberat de SML Teleorman, persoana vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 80 – 90 zile de îngrijiri medicale, leziuni de violență ce s-au putut produce prin lovire de corp dur. Din același certificat medico-legal a rezultat că persoana vătămată a fost internată cu diagnosticul fractură col femural stâng, practicându-se reducere chirurgicală cu osteo-sinteză, proteză hemiantroplastie șold stâng.
Prin încheierea de ședință din 7 mai 2014, în baza art. 5 din noul Cod penal, instanța a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din art. 182 alin. 1 Cod penal 1969 în art. 193 alin. 2 Cod penal, față de numărul de zile de îngrijiri medicale rezultate din certificatul medico-legal eliberat persoanei vătămate de către SML Teleorman, apreciindu-se că legea nouă este mai favorabilă inculpatului, date fiind limitele de pedeapsă prevăzute pentru această infracțiune.
În drept, fapta inculpatului constând în aceea că a împins-o pe persoana vătămată A. I., provocându-i vătămări care au necesitat pentru vindecare 80-90 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, faptă prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. 2 Cod penal.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. 2 Cod penal, instanța a reținut că elementul material a constat în îmbrâncirea persoanei vătămate care în acel moment era lipsită de ciomagul în care se sprijinea de obicei și care îi fusese smuls de către inculpat și aruncat peste gard.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată a rezultat în cauză din situația creată pentru persoana vătămată în contextul expus, aceasta dezechilibrându-se și căzând pe partea stângă, ulterior acuzând dureri care nu i-au mai permis să se ridice și să se deplaseze.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale chiar din momentul în care a smuls persoanei vătămate ciomagul, deși cunoștea faptul că acesta se deplasa de obicei cu ajutorul acestui obiect și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei.
Față de toate aceste aspecte, instanța nu a putut reține apărarea inculpatului și solicitarea acestuia formulată prin intermediul apărătorului său de a fi achitat în baza art. 16 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală, întrucât toate probele administrate în cauză au condus la dovedirea vinovăției inculpatului și a existenței infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. De asemenea, nu a putut fi reținută nici legitima apărare ca și cauză justificativă deoarece inculpatul putea evita cu ușurință conflictul cu persoana vătămată.
La individualizarea pedepsei ce a fost stabilită în sarcina inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, raportul dintre părți, persoana vătămată fiind în vârstă și cu dificultăți locomotorii, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs (numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor produse persoanei vătămate prin acțiunea inculpatului) ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii (inculpatul a fost cel care a generat starea de conflict prin atitudinea pe care a avut-o față de soția persoanei vătămate) și scopul urmărit, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
Pentru aceste motive, instanța a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, faptă prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 83 C. pen., pedeapsa stabilită fiind mai mică de 2 ani închisoare, respectiv 6 luni închisoare; inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii; acesta și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, la termenul de judecată din 10 septembrie 2014, iar în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de posibilitățile sale de îndreptare, instanța a apreciat că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
De asemenea, s-a constatat faptul că maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită de inculpat este de 5 ani închisoare, valoare inferioară celei de 7 ani închisoare prevăzute de art. 83 alin. (2) C. pen., iar inculpatul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Persoana vătămată A. I. s-a constituit parte civilă, în fața instanței, la data de 7 mai 2014, cu suma de 4600 lei, așa cum a rezultat și din cererea depusă la dosar la data de 29 aprilie 2014, reprezentând 38 lei contravaloare certificat medico-legal, 10 lei adeverință medicală, 124 lei medicamente, 48 lei transport la spital cu autobuzul (6 drumuri x 8 lei), 40 lei transport cu autoturismul la spital, 340 lei plată însoțitor, 2400 lei plată însoțitor pentru soția părții civile, care era îngrijită de aceasta (800 lei x 3 luni perioada de spitalizare și recuperare), 1600 lei proteză medicală și 3000 lei despăgubiri morale.
Pretențiile persoanei vătămate constituite parte civilă au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, inclusiv în cursul urmăririi penale, precum și cu depoziția martorei N. C., persoana care a fost solicitată de către fiica părții civile, pentru a avea grijă de tatăl său, când se afla internat la S. Județean A. – Secția Ortopedie, dar și ulterior intervenției chirurgicale, fiind remunerată pentru aceste servicii.
Cu privire la daunele morale, instanța a reținut că leziunile suferite de persoana vătămată au fost grave, au necesitat un număr de 80-90 de zile de îngrijiri medicale, suferința fizică și psihică fiind inerentă în acest caz. S-a apreciat astfel că suma de 3000 de lei solicitată cu titlu de daune morale este o sumă rezonabilă, de natură a acoperi prejudiciul moral suportat de persoana vătămate în urma infracțiunii săvârșite de către inculpat.
Cu adresa nr._/20.11.2013 S. Județean de Urgență A. a comunicat că se constituie parte civilă pentru recuperarea prejudiciului efectiv în cuantum de 3962,23 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu persoana vătămată A. I. și penalitățile de întârziere aferente debitului, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală.
Cu adresa nr. 3903/18.11.2013 (file 45 dosar urmărire penală), S. de Ambulanță Județean Teleorman a comunicat că se constituie parte civilă pentru recuperarea unui prejudiciu efectiv de 562 lei reprezentând cheltuieli transport sanitar, a majorărilor de întârziere aferente, aplicate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului.
La data de 4 iunie 2014, martora A. I. a depus la dosar cerere privind cheltuielile de transport efectuate și un set de acte (filele 111 – 123), martora A. I. fiind audiată la termenul de judecată din 4 iunie 2014.
În temeiul art. 276 Cod procedură penală a obligat pe inculpat să plătească persoanei vătămate suma de 2900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza de urmărire penală (1200 lei – chitanță nr. 256/31.05.2013 – fila 38 dosar urmărire penală) și în fața judecății (1700 lei, potrivit chitanței nr. 297/28.01.2014, fila 124).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul M. D., cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală la data de 23.10.2014 sub nr._ (_ ).
În motivele de apel, apelantul inculpat a solicitata achitarea sa, în temeiul art. 421 alin. 2 lit. a și 396 alin. 5 coroborat cu art. 16 lit. a Cod de procedură penală.
În subsidiar, în baza art. 396 alin. 3 Noul Cod de procedură penală, a solicitat renunțarea la aplicarea pedepsei, având în vedere disp. art. 80 Noul Cod penal, respectiv împrejurările în care a fost comisă fapta, legitima apărare, motivul și scopul urmărit, conduita anterioară săvârșirii faptei, posibilitățile sale de îndreptare, este o persoană în vârstă, are probleme de sănătate, nu este recidivist, este căsători, nu a zădărnicit aflarea adevărului, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este sub 5 ani.
Pedeapsa nu este proporțională cu cele întâmplate, fiind excesivă obligând în mod nelegal inculpatul la plata cheltuielilor civile, care trebuie să fie suportate de partea vătămată, fiind culpa excesivă a acesteia în cauzarea lor.
Dosarul a fost instrumentat de doi polițiști, unul dintre aceștia fiind rudă cu partea vătămată. Deși a făcut contestație în camera preliminară, nu s-a cercetat legătura de rudenie dintre polițist și partea vătămată. Plângerea a fost făcută înainte de expirarea celor două luni, în urma discuției dintre o nepoată a părții vătămate și polițistul care instrumenta cauza, scopul fiind acela de a câștiga bani de pe urma inculpatului. Depozițiile martorilor au fost schimbate în faza de judecată: la judecătorie, deși se dădeau anumite declarații, se consemna cu totul altceva, acest lucru rezultând din transcrierea ședinței de judecată.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu o mare severitate, aceasta nefiind reală, impunându-se achitarea inculpatului.
Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate cât și din oficiu, conform art.417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect, pe baza evaluării probelor administrate în cauză, situația de fapt, Curtea însușindu-și în întregime motivarea sentinței atacate, sub acest aspect, pe care nu o va relua, urmând a răspunde punctual motivelor de apel formulate.
Motivul de apel vizând achitarea inculpatului nu este fondat, situația de fapt reținută rezultând din declarația persoanei vătămate, care se coroborează atât cu declarațiile martorilor oculari (R. F. și R. C.) și a celor indirecți (A. I. și N. C.), cât și cu cele constatate în certificatul medico-legal nr. 370/C/936 din data de 04.06.2013 eliberat de SML Teleorman.
Martorii nu și-au schimbat declarațiile în fața instanței de judecată ci, dimpotrivă, la întrebarea judecătorului cauzei au arătat că își mențin declarațiile date în faza de urmărire penală, nuanțarea acestora în faza de judecată explicându-se prin trecerea unui interval de timp considerabil de la data săvârșirii infracțiunii și prin tendința normală de denaturare, de contrafacere a faptelor de către martori, izvorâtă din raporturile de vecinătate dintre aceștia și părți, fiind justificată, de asemenea, și de aspecte ce țin de psihologia martorului în general, respectiv faptul că mărturia acestuia, ca și poziția sa față de fapta săvârșită, poate suferi anumite modificări, în sensul că se pot ivi sentimente de compasiune față de inculpat, care va fi tras la răspundere pe baza depoziției sale, în speță martorii R. F. și R. C. semnând și două dintre caracterizările în favoarea inculpatului depuse la dosar ca și înscrisuri în circumstanțiere.
Chiar în cazul în care, fiind reaudiați în cursul cercetării judecătorești, martorii ar fi revenit asupra declarațiilor date în faza de urmărire penală, lucru care nu s-a întâmplat însă, după cum a statuat și fostul Tribunal Suprem, instanța de judecată urmează a reține numai acele declarații care, în raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate că exprimă adevărul, indiferent în ce stadiu al procesului au fost făcute; ea își va putea fundamenta, așadar, concluzia pe declarațiile date în fața sa dacă revenirea asupra relatărilor anterioare este temeinic și convingător justificată, justificare ce nu poate echivala însă cu o simplă afirmație a martorilor că declarațiile de la faza de urmărire penală le-au fost dictate de către organele de cercetare penală și că prin urmare nu reflectă adevărul, atâta timp cât depoziția martorilor nu s-ar corobora decât cu declarația inculpatului, care la rândul lui a revenit asupra declarațiilor de recunoaștere a faptei, date în fața organelor de urmărire penală.
Acestea fiind spuse, nu poate fi reținută nici susținerea apărării în sensul că persoana vătămată împreună cu soția sa au fost cele care au inițiat conflictul, începând să-l lovească pe inculpat, care nu a făcut decât să se apere. După cum a arătat și judecătoria, inculpatul putea evita cu ușurință conflictul cu persoana vătămată, pe care de altfel el l-a și provocat, trăgând de fusta soției acestuia, astfel că reacția victimei, ca urmare a faptei inculpatului, nu poate constitui nici măcar un act de provocare, nefiind îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal. Legitima apărare presupune declanșarea unei stări de spirit, a unui mecanism de autoapărare instinctivă, în condițiile în care se atentează la valorile sociale prevăzute de lege. Or, reacția inculpatului nu se încadrează în acest mecanism, neexistând o relație strictă de determinare, un raport de cauzalitate în sensul cerut de lege între victimei și riposta inculpatului, așa-zisul „atac” al victimei fiind precedat de atitudinea agresivă a inculpatului față de soția sa. În plus, „atacul” persoanei vătămate încetase să mai fie imediat la momentul la care inculpatul i-a smuls bățul din mână, astfel că acțiunea ulterioară de a o îmbrânci pe persoana vătămată, care a căzut la pământ, constituie infracțiune; când agresorul este dezarmat, din care cauză nu mai poate continua atacul, nu mai există un atac în curs și ca atare, orice act din partea celui care a fost atacat nu mai poate fi considerat ca fiind comis în apărare. Fiindcă în cauză este de neconceput ca victima, în vârstă de 78 de ani, după ce i-a fost smuls bățul cu ajutorul căruia se sprijinea și pe care l-a folosit pentru a-l lovi peste mână pe inculpat, să mai fi putut continua „atacul”.
Cu privire la instrumentarea cauzei în cursul urmăririi penale și al judecății:
Relativ la critica vizând incompatibilitatea persoanei care efectuează cercetarea penală, Curtea arată că încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate sunt prevăzute sub sancțiunea nulității relative, care poate fi invocată, potrivit art. 282 alin. (3) și (4) lit.a) C. proc. pen., dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, în cauză inculpatul conformându-se acestor dispoziții. Referitor la problema incompatibilității persoanei care efectuează cercetarea penală, ca și motiv de nelegalitate a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a statuat însă judecătorul de cameră preliminară, printr-o hotărâre intrată în puterea de lucru judecat, ca urmare a respingerii contestației formulate de inculpat (Încheierea din 2.04.2014 a Judecătoriei Roșiorii de Vede, definitivă prin Încheierea nr. 13 din 22.04.2014 a Tribunalului Teleorman – Secția penală), hotărâre pentru care legea prevede o cale de atac separată și care, prin urmare, nu ar mai putea fi cenzurată în apel.
Pentru a răspunde totuși argumentelor apelantului-inculpat, Curtea apreciază că urmărire penală s-a efectuat în condițiile legii. După cum s-a arătat și în încheierea pronunțată în cadrul procedurii de cameră preliminară, menționată anterior, inculpatul nu a adus niciun fel de dovadă în sensul că persoana vătămată ar fi fost rudă sau afin cu un anume N. V., polițist în cadrul aceleiași secții de poliție împreună cu cel care a efectuat cercetarea în cauză. Chiar și așa, după cum rezultă din dosarul de urmărire penală, actele de cercetare penală au fost întocmite de agent principal V. G., și nu de N. V., fiind exclus să se rețină că cel dintâi doar ar fi semnat actele întocmite de cel de-al doilea, nefiind niciun indiciu în cauză sub acest aspect (pentru care nu s-a formulat plângere sau denunț și care ar presupune, oricum, urmărirea penală a persoanelor în cauză pentru infracțiuni de serviciu și de fals, simpla afirmație a inculpatului neavând nicio valoare în această privință).
În plus, în măsura în care inculpatul ar fi considerat că persoana care efectuează cercetarea penală se află în vreun caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de lege avea posibilitatea să formuleze cerere de recuzare, în condițiile art. 51 și art. 53 CPP 1968 (urmărirea penală fiind finalizată înainte de . Noului Cod de procedură penală), lucru pe care însă nu l-a făcut.
Nici data formulării denunțului de către nepoata persoanei vătămate (28.06.2013) nu are relevanță în speță, dat fiind că potrivit calificării inițiale a faptei – de la art. 182 alin. 1 CP 1969, inculpatul fiind trimis în judecată anterior intrării în vigoare a Noului Cod penal – nu era necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Ca urmare a recalificării faptei, potrivit dispozițiilor Noului Cod penal, persoana vătămată și-a manifestat voința în sensul tragerii la răspundere penală și civilă a inculpatului pentru infracțiunea comisă. Data formulării denunțului, la aproximativ o lună și jumătate de la data comiterii faptei, nu are nici de ce să trezească suspiciuni în condițiile în care persoană vătămată era imobilizată la pat, iar denunțătoarea nu domiciliază în localitatea în care se află unitățile de poliție și de parchet sesizate, competente pentru urmărirea infracțiunii; în plus, pentru rude era evident mai important ca imediat după săvârșirea agresiunii să se îngrijească de ameliorarea stării de sănătate a persoanei vătămate și abia apoi să facă demersuri pentru sesizarea organelor de urmărire penală.
Susținerea apărării potrivit căreia depozițiile martorilor au fost schimbate în faza de judecată, la judecătorie, întrucât deși se dădeau anumite declarații, se consemna cu totul altceva nu au absolut niciun fundament. Citind transcrierea parțială a ședinței de judecată efectuată la solicitarea inculpatului, aflată la dosar, se observă clar că judecătorul cauzei nu consemna ceva distinct de ceea ce declara martorul, ci doar reformula cele spuse de acesta, solicitând chiar martorului să repete din afirmații, la cererea apărării; rezultă însă, cu aceeași claritate, atitudinea șicanatorie a avocatului inculpatului care, cu vădită rea-credință, întrerupe în mod repetat atât declarația martorului – perceput probabil ca fiind „ostil” apărării –, cât și consemnarea acesteia de către instanța de judecată.
Referitor la individualizarea pedepsei, pornind de la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., reținute de prima instanță, Curtea subliniază că persoana vătămată avea o vârstă înaintată (78 de ani) și dificultăți locomotorii, natura și gravitatea rezultatului produs (numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesitate de leziunile produse persoanei vătămate prin acțiunea inculpatului, numărul maxim permis de lege pentru încadrarea faptei la infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. 2 C. pen.), faptul că inculpatul a fost cel care a generat starea de conflict și a avut o atitudine oscilantă în cursul procesului penal, schimbându-și declarațiile și nerecunoscând comiterea faptei, dovadă că nici nu o regretă.
În ceea ce privește consecințele infracțiunii, nu este fondată apărarea inculpatului în sensul că numărul de zile de îngrijiri medicale a fost exagerat, întrucât persoana vătămată a mai suferit ulterior o intervenție chirurgicală care nu are legătură cu fapta comisă de inculpat, câtă vreme potrivit certificatului medico-legal aflat la dosarul de urmărire penală, certificat ale cărui concluzii nu au fost contestate, inculpatul nesolicitând efectuarea unei expertize medico-legale, persoana vătămată a fost examinată de medicul legist la data de 4 iunie 2013, fiind reținută ca unică perioadă a internării 13.05._13, toate acestea - anterioare intervenției chirurgicale despre care avocatul inculpatului a afirmat că ar fi denaturat rezultatul concluziilor actului medico-legal.
Prima instanță a valorificat din plin circumstanțele care ar fi putut fi reținute în favoarea inculpatului (rezultând din scrisorile medicale și caracterizările depuse la dosarul cauzei), stabilind pentru acesta pedeapsa cu închisoarea la minimul special prevăzut de lege, a cărei aplicare a amânat-o.
Față de cele menționate anterior, raportându-ne în special la atitudinea inculpatului care nu a recunoscut fapta comisă nici măcar în apel, contestând întreg materialul probator, deși acesta a fost confirmat și ca urmare a readministrării probelor în fața primei instanțe, și la gravitatea leziunilor cauzate persoanei vătămate, soluția pronunțată este una prea blândă; se impune a fi menținută însă dat fiind principiul neagravării situației în propriul apel (non reformatio in peius), prevăzut la art. 418 alin. (1) C. proc. pen. Astfel fiind, cu atât mai puțin s-ar justifica în speță renunțarea la aplicarea pedepsei.
Obligația impusă inculpatului pe durata termenului de supraveghere - aceea să nu comunice cu persoana vătămată A. I. sau cu membrii de familie ai acesteia și să nu se apropie de aceste persoane – nu numai că este compatibilă cu relațiile de vecinătate, dar este pe deplin justificată date fiind împrejurările cauzei, natura și gravitatea infracțiunii comise de inculpat asupra persoanei vătămate, interdicția criticată având rolul de a preveni ivirea unui nou conflict între părți, ca urmare a condamnării inculpatului.
Sub aspectul laturii civile, fiind întrunite în speță condițiile generale ale răspunderii civile delictuale (existența faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre acestea, precum și vinovăția inculpatului, care îmbracă forma intenției), decurgând chiar din cele reținute la soluționarea laturii penale, în mod corect prima instanță a apreciat că solicitarea părții civile de obligare a inculpatului la plata daunelor morale este pe deplin justificată, în cauză făcându-se de asemenea dovada unui prejudiciu material cert.
Astfel, în cauză se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 3.000 lei ca pretium doloris, în compensarea traumelor psihice suferite de persoana vătămată ca urmare a faptei inculpatului, precum și acoperirea prejudiciului material dovedit.
Scopul „reproșat” de avocatul inculpatului persoanei vătămate, că prin acest proces penal nu urmărește decât obținerea de bani de la inculpat, nu este unul ilicit: după cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 79, art. 84 alin. (1) și art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., persoana vătămată („persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală”) se poate constitui parte civilă, exercitând acțiunea civilă în cadrul procesului penal pentru tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul - material și moral - produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Potrivit art.313 alin. (1) din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane (…) răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Prin urmare, se impune a fi menținută și obligarea inculpatului la plata cheltuielilor solicitate de spitalele constituite parte civilă în cauză.
Referitor la cheltuielile judiciare solicitate de persoana vătămată, inculpatul a fost obligat la plata acestora cu respectarea dispozițiilor art. 276 alin. (1) C. proc. pen., fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
În ceea ce privește cheltuielile de transport solicitate de martoră, conform art. 272 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.
Potrivit art. 273 alin. (1) C. proc. pen., martorul, expertul și interpretul chemați de organul de urmărire penală ori de instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
Sumele acordate martorului în aplicarea dispozițiilor art. 273 alin. (1) C. proc. pen.:
- fie se plătesc pe baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat, în baza art. 273 alin. (5) C. proc. pen., urmând a fi incluse în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat la care este obligat inculpatul în condițiile art. 274 C. proc. pen., text care nu-l scutește pe inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei decât de cheltuielile privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare;
- fie se recuperează de către martor direct de la inculpat, ca urmare a punerii în executare a hotărârii instanței prin care inculpatul a fost obligat la plata acestora, cum s-a dispus în cauză.
Prevederile art. 273 alin. (5) C. proc. pen. sunt un beneficiu recunoscut de lege martorului, care nu este dator să suporte astfel consecințele unei eventuale insolvabilități a inculpatului, risc suportat de stat (care ulterior s-ar putea să nu își mai recupereze cheltuielile judiciare pe care le-a avansat), și nu inculpatului, care oricum trebuie să plătească cheltuielile de deplasare ale martorului (fie statului, prin includerea lor în cheltuielile judiciare la care este obligat către acesta, fie direct martorului).
Fiind un beneficiu recunoscut de lege martorului, care nu a declarat apel în cauză, de acesta nu se poate prevala inculpatul, care, având în vedere cele menționate anterior nu ar putea justifica niciun interes.
Cheltuielile de transport au fost dovedite cu înscrisurile depuse de martoră la dosarul cauzei.
În aceste condiții Curtea nu va modifica soluția primei instanțe nici în ceea ce privește dispoziția de obligare a inculpatului să plătească martorei A. I. suma de 2451,76 lei reprezentând cheltuieli de transport.
Față de aceste considerente, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b) C.pr.pen., va respinge ca nefondat apelul formulat de inculpatul M. D. împotriva sentinței penale nr.110 din 17.09.2014 a Judecătoriei Roșiorii de Vede – Județul Teleorman.
În baza art.276 alin. (6) C. proc. pen., va obliga pe inculpat la plata sumei de 1800 lei (onorariu avocat) cheltuieli judiciare către partea civilă A. I..
În ceea ce privește cheltuielile de transport solicitate, acestea nu pot fi acordate, dat fiind că partea nu s-a prezentat la termenul de judecată, fiind reprezentată de avocat, care nu a depus vreo chitanță din care să rezulte că partea civilă i-a plătit și cheltuielile de transport, cheltuieli care nu ar fi fost avute în vedere la stabilirea onorariului. Art. 276 alin. (6) C. proc. pen. face trimitere la legea civilă pentru acordarea cheltuielilor de judecată; or, art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede posibilitatea obligării părții care pierde procesul la plata de cheltuieli de judecată către partea care a câștigat, iar nu către avocatul acesteia, în speță partea civilă nefăcând dovada plății și a cheltuielilor de deplasare făcute de avocat în apel, ci numai a achitării onorariului avocațial.
În baza art.275 alin.2 C.pr.pen. va obliga pe apelantul-inculpat M. D. la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen. respinge ca nefondat apelul formulat de inculpatul M. D. împotriva sentinței penale nr.110 din 17.09.2014 a Judecătoriei Roșiorii de Vede – Județul Teleorman.
În baza art.276 alin. (6) C. proc. pen., obligă pe inculpat la plata sumei de 1800 lei (onorariu avocat) cheltuieli judiciare către partea civilă A. I..
În baza art.275 alin.2 C.pr.pen. obligă pe apelantul-inculpat M. D. la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. T. G. C. A.
GREFIER,
S. V. V.
Red.G.T. / Dact.EA-9 ex
J.Roșiorii de Vede – jud.M.M.P
| ← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... | Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1480/2014.... → |
|---|
