Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 349/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 349/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2012 în dosarul nr. 349/2012
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ nr. 349
Ședința publică de la 20 februarie 2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE - A. A.
JUDECĂTOR - S. E.
JUDECĂTOR - S. C.
GREFIER - V. B.
MINISTERUL PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de PROCUROR: M. N..
Pe rol, soluționarea recursului declarat de către inculpatul I. G., împotriva încheierii de ședință din data de 08.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penală, în dosarul nr._ 11.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul – inculpat I. G., personal în stare de arest și asistat de avocat oficiu, S. M., în baza delegației nr._, emisă de Baroul București – Serviciul de Asistență Judiciară.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat, Curtea, în baza dispozițiilor art. 38513 Cod Procedură Penală, trece la dezbateri.
Apărătorul recurentului - inculpat având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de ședință, revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului și judecarea acestuia în stare de libertate, având în vedere că și-a recunoscut faptele, s-a prevalat de dispozițiile art. 3201 Cod penal, scopul măsurii preventive a fost atins, motive pentru care, solicită aplicarea unei alte măsuri preventive, prevăzută de art. 136 lit. b sau c Cod procedură penală.
Reprezentantul Parchetului având cuvântul, pune concluzii de respingerea recursului, ca nefondat, solicitând menținerea soluției instanței de fond, pe care, o consideră legală și temeinică, având în vedere că și la acest termen subzistă temeiurile inițiale, iar în raport de natura și gravitatea faptelor săvârșite de inculpat, apreciază că nu se justifică revocarea acestei măsuri preventive.
Recurentul - inculpat având cuvântul, arată că este de acord cu cele expuse de către apărătorul său.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față constată că:
Prin încheierea de ședință din data de 08.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a penală, printre altele, a fost menținută măsura arestării preventive a inculpaților Pompărău C. C., I. G. și Felicescu A. N..
Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr.1881/P/2011 din 18.11.2011, P. de pe lângă Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților Felicescu A. N. cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la înșelăciune, complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals privind identitatea și fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 20. rap. la art. 215 alin. 1, 2, 3 și 5 C.p., art. 26 rap. la art. 288 alin. 1 C.p., art. 291 C.p. și art. 293 alin. 1 C.p., cu aplic. art.33 lit.a C.p., Pompărău C. C., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 20 rap. la art. 215 al. 1,2, 3 și 5 Cp și art. 288 alin. 1 din Cp cu aplic. art. 33 lit a din Cp și art. 37 lit b Cp. și I. G., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tentativă de înșelăciune, prev. de art. 26 C.p. rap. la art. 20 C.p. comb. cu art. 215 alin.1, 2, 3 și 5 C.p.
În fapt, s-a reținut că la data de 31.03.2011, I. L. M., notar public, a sesizat organele de poliție că la data de 30.03.2011, în jurul orelor 12.00, un individ care s-a recomandat ca fiind P. C. s-a prezentat la biroul notarial al acesteia împreună cu un intermediar pe nume I. G., cu intenția de a înstrăina un imobil teren cu o suprafață de 38.800 m.p., în valoare de 80.000 Euro, situat în extravilanul comunei Ștefăneștii de Jos, județul I., domnului SCHRAGER ZVI PINCHAS, cetățean german, prezentând în acest sens o . documente ce păreau a fi in original, printre care și o carte de identitate emisă pe numele lui P. C.. Aceștia au solicitat ca în data de 31.03.2011, în jurul orelor 14.00, să semneze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică ce va avea ca obiect acest imobil.
În urma verificărilor efectuate de către notarul public, acesta a constatat că datele cuprinse în cartea de identitate a vânzătorului nu corespund cu cele existente în bazele de date.
În urma verificărilor în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, asupra datelor cuprinse în cartea de identitate prezentată de către numitul P. C. în fața notarului public, s-a constatat că . numărul cărții de identitate aparține unei cărți de identitate emise unei alte persoane, codul numeric personal a fost atribuit numitului P. C., fiul N. și J., născut la data de 20.04.1976, în București, domiciliat în București, ., ., posesor C.I. . nr._, însă fotografia aplicată pe cartea de identitate nu corespunde cu cea a numitului P. C. din baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. În urma verificării datelor de identitate ale persoanei ce figurează ca proprietar asupra terenului respectiv, a rezultat că acesta se numește P. C., fiul lui C. și M., născut la data de 08.07.1964, în ., jud. Ialomița, domiciliat în ., ., ., jud. I., posesor C.I., ., nr._, C.N.P._, iar din titlul de proprietate nr._ emis la data de 10.05.1999, de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor – I. a rezultat că acesta deține doar două suprafețe de teren în ., jud. I., însumând 3000 m.p.
Persoana care s-a prezentat la Biroul Notarial Public în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare și care s-a legitimat ca fiind P. C. a fost identificată în persoana inculpatului Felicescu A. N., martorii I. L. M. și D. G. D., precum și persoana vătămată SCHRAGER ZVI PINCHAS recunoscându-l pe inculpat de pe planșe foto.
Din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate de către inculpatul Felicescu A. N. a reieșit că acesta a purtat mai multe convorbiri telefonice cu un bărbat care se recomanda cu numele “C.”, acesta fiind cel care se ocupa cu falsificarea documentelor, la solicitarea inculpatului Felicescu A. N., în schimbul unor sume de bani.
De asemenea, inculpatul Felicescu A. N. a discutat cu inculpatul I. G., care l-a însoțit la biroul notarial, și cu alte persoane din anturajul acestuia, cărora le solicită documentul cu care s-a prezentat la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, motivând faptul că dacă nu îl va prezenta lui C. pentru a-l vedea, acesta din urma va renunța să le mai faciliteze furnizarea unor astfel de documente.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului Tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art. 3002 Cpp în cazurile în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datorare să verifice periodic în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive în vederea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 parag. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).
Potrivit art.160b Cpp în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în cazul inculpaților majori, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea aretării preventive.
Tribunalul a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaților nu s-au schimbat nici pană la acest moment procesual (148 lit. f și art. 143 Cpp) și, în raport de stadiul procesual al cauzei, justifică în continuare privarea de libertate a acestora.
În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 Cpp, Tribunalul a reținut că în cauză există probe directe și indicii temeinice (probe indirecte) din care să rezulte presupunerea că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care sunt cercetați și pentru care s-a emis mandatul de arestare preventivă, relevante în acest fel fiind: declarațiile inculpaților, declarațiile părții vătămate și ale martorilor, relațiile comunicate de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară a Județului I., Primăria Ștefăneștii de Jos, jud. I., Prefectura Județului I., S.P.C.E.P., Biroul nr. 3, I.T.M. București, D.I.T.L. Sector 1-6, rezultatul perchezițiilor domiciliare, procesul-verbal de consemnare a probei de scris a numitului Felicescu A. N., ce confirmă situația de fapt, astfel cum a fost reținută în baza probelor administrate în cauză, material probator din care reiese că, în cauză, sunt suficiente indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați.
Probele și indiciile temeinice pot conduce la reținerea unei suspiciuni rezonabile în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvarșit o faptă prevăzută de legea penală (în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Fox, Compbell și Hartley c. Marii Britanii, Hotararea din 30 august 1990, parg. 31-32)
Analiza temeiurilor de fapt ale acestei arestării preventive de către instanța presupune antamarea de către instanța a faptelor principale res probandae sau a probatorii res probantes în vederea constatării existenței unei suspiciuni rezonabile în sensul art. 5 parag. 1 lit. c parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), cu privire la săvârșirea unei infracțiuni iar nu analiza probelor, a mijloacelor de probă, sau a modalității administrării acestora.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, este închisoarea, fiind astfel satisfăcută condiția prevăzută de art. 136 alin. 6 Cpp.
De asemenea, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit f Cpp., respectiv pedeapsa prevăzute de lege este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Aprecierea acestei ultime condiții presupune atât o analiză procedural penală cat și o analiză criminologică.
Instanța de fond a avut în vedere în analiza ambelor aspecte natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor în privința cărora există bănuiala legitimă că au fost comise de inculpați, care violează regulile și normele referitoare la interesul general existente în societate. Infracțiunile reținute, prin amploarea, intensitatea și formele lor de manifestare, perturba grav desfășurarea relațiilor sociale la nivel instituțional și interpersonal, determinând scăderea prestigiului autorităților și instituțiilor publice romane precum și creșterea indicelui de percepție a relațiilor sociale normale în domeniul justiției.
Acțiunile infracționale pentru care inculpații sunt cercetați și trimiși în judecată aduc atingere principiului statului de drept, pe baza căruia este consacrată supremația legii, toți cetățenii fiind egali în fața acesteia precum și credibilității sistemului judiciar întrucât, realizarea unui sistem judiciar independent, imparțial, credibil și eficient reprezintă o condiție necesară pentru supremația legii și a principiilor statului de drept.
Astfel, Tribunalul a considerat că infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpați și pentru care s-a dispus arestarea preventiva a acestora, prin gravitatea deosebită și reacția publicului, creează o stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării preventive fiind satisfăcute astfel și prevederile art. 5 parag. 1 lit. c și parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).
Dacă pericolul pe care l-ar prezenta pentru societate lăsarea în libertate a inculpaților nu se presupune generic, ci trebuie dovedit, tot atât de evident este că nu putem susține că nu există acest pericol pentru ordinea publică atunci când inculpații - chiar în lipsa antecedentelor penale (excepție făcând inculpatul P. C. C.)- au produs prin faptele sale o încălcare a regulilor de conviețuire socială ocrotite prin art. 1 Cpp, printre care figurează persoana, drepturile și libertățile ei ca urmare a reacției declanșate de faptele comise.
În ceea ce privește susținerile inculpatului P. C. C., prin apărător ales, în sensul că starea de recidivă nu poate constitui un motiv pentru luarea respectiv menținerea stării de arest preventive, Tribunalul a apreciat că starea de recidivă nu este o motivație esențială pentru a menține starea de arest a unei persoane cu atat mai mult cu cat în cauză necesitatea menținerii sau înlocuirii stării de arest se raportează la stadiul procesual la cauzei, starea de pericol social concret pentru ordinea publică, la circumstanțele personale ale inculpaților, la complexitatea cauzei precum și alte astfel de criterii.
Astfel, noțiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înțeleasă doar ca o primejdie concretă și imediată, constând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave, ci ea semnifică și o stare de neliniște, un sentiment de insecuritate în rândul societății civile, generată de rezonanța socială negativă a faptului că inculpații asupra cărora planează acuzația comiterii unor infracțiuni aduce atingere sănătății societății.
Cum pericolul pentru ordinea publică reprezintă o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpaților și față de toate cele expuse, pronosticul judecătorului asupra comportamentului viitor al acestora este că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților corespunde scopului reglementat de dispozițiile art. 136 Cpp, privarea acestora de libertate fiind necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.
Tribunalul a apreciat că durata arestării preventive a inculpaților nu depășește durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. 3 din CEDO și la principiile și criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza B. c Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, cauza Labita c Italiei, Hotărârea din 6 aprilie 2000, parag. 152 și urm., cauza W. c Elveției, Hotararea din 26 ianuarie 1993, parag. 30-40, cauza Contrada c Italiei, Hotararea din 24 august 1998, parag. 51-57, cauza I.A. c Franței, Hotararea din 23 septembrie 1998, parag. 94- 122).
Analizând măsura preventivă și din perspectiva dispoz. art. 5 din CEDO, instanța de fond a considerat că menținerea măsurii privative de libertate este justificată întrucât prin proclamarea dreptului la libertate, se protejează libertatea individuală împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților, care însă nu trebuie să stânjenească eforturile instanțelor în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții (Cauza Tonasi vs Franța).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit principiul general în aceasta materie în hotărârea Wemhoff c. Germaniei: „detenția preventiva trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normala și ea nu trebuie sa se mențină dincolo de limite rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsa”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsura ”exista indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Labita c. Italiei).
Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii se face în raport de circumstanțele concrete ale cauzei constând în: complexitatea acesteia, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părții a obiectul procedurii. În acest context s-a statuat în practica CEDO că doar întârzierile datorate comportamentului autorităților sunt susceptibile să antreneze încălcarea convenției.
Tribunalul a mai arătat că inculpații sunt arestați de circa șase luni de zile și nimic din desfășurarea celor două procedurii respectiv urmărire penală și instanța nu au fost de natură a aduce la concluzia că nefinalizarea judecății ar fii imputabilă în vreun mod autorităților sau părților.
Instanța de judecată a încercat să respecte obligațiile de rezultat constând în citarea și audierea inculpaților și a părții vătămate.
Cu privire la susținerile inculpaților I. G. și P. C. C. în sensul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat, că inculpatul I. G. a recunoscut săvârșirea faptelor și, ca urmare a acestui fapt, se impune luarea unei alte măsuri, Tribunalul a apreciat că acesta nu poate, la acest moment procesual, să constituie un motiv care să determine cercetarea în stare de libertate a acestora, întrucât instanța de judecată a început cercetarea judecătorească, la acest termen de judecată procedând la audierea inculpaților, iar lăsarea în stare de libertate a inculpaților ar influența buna desfășurare a procesului penal cu atât mai mult cu cat instanța a apreciat necesară reaudierea părții vătămate Schrager Ziv Pinchas în raport de depozițiile inculpaților.
În ceea ce privește circumstanțele personale ale inculpaților, acestea au fost avute în vedere la momentul emiterii mandatelor de arestare preventivă prin aprecierea pericolului social concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților și, de asemenea, vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei pe fond, în procesul individualizării sancțiunii penale, desigur în ipoteza în care instanța va ajunge la concluzia dovedirii vinovăției.
Tribunalul a apreciat, așa cum a arătat, că temeiurile de fapt și de drept care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaților se mențin și impun în continuare privarea de libertate a acestora, față de gravitatea infracțiunilor pentru care sunt cercetați precum și față de modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor, astfel că nu se impune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive luate inițial.
În ce privește cererile de revocare/înlocuire a măsurii a măsurii arestării preventive formulate de către inculpați – prin apărători – în acest moment procesual, când instanța este la începutul cercetării judecătorești, având în vedere buna desfășurare a procesului penal, precum și scopul măsurilor preventive, gradul de pericol social al infracțiunilor de care sunt acuzați inculpații, tribunalul a constatat că revocarea/înlocuirea măsurii nu este suficientă să-și atingă scopul în acest stadiu, tribunalul va respinge aceste cererii.
Astfel, la luarea acestei hotărârii, Tribunalul a avut în vedere că prin hotărârea Scundeanu vs. România din 16 februarie 2010, Curtea a constatat că, în speță, existau suficiente motive pentru a considera că reclamantul a comis o infracțiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorități, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumții și presupuneri. Curtea a amintit și faptul că, așa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franța, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanțe excepționale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.
Instanța a avut în vedere că măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal, și pentru a împiedica sustragere învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Pentru atingerea obiectivelor majore ale procesului penal, persoanele care participă la activitatea procesual-penală sunt chemate să dea dovadă de loialitate, pe tot parcursul procesului, și în special cu ocazia administrării probelor în vederea aflării adevărului și a justei aplicări a legii penale sau civile.
Necesitatea obiectivă a măsurilor de prevenție în procesul penal își găsește temeiul în interferența manifestată între limitele fixate de lege, a posibilităților de executare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice, determinate atât de cerințele generale ale dezvoltării societății cât și de trăsăturile specifice ale domeniului de relații la care se referă.
La alegerea măsurii de prevenție ce urmează a fi luată, trebuie să se țină seama de unele criterii complementare, și anume: de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se iau aceste măsuri (articolul 136 alineatul final din Codul de procedură penală).
În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenție nu se confundă cu scopul general fixat în articolul 136 alineatul 1 din Codul de procedură penală.
Scopul special al măsurii de prevenție este fixat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale.
Bunăoară, în speța de față, scopul special al unei măsuri de prevenție constă în primul rând în necesitatea asigurării unei bune desfășurări a administrării probatoriului în prezenta cauză.
Desigur că acest scop special se subsumează scopului general al măsurilor de prevenție.
Gradul de pericol social al infracțiunii, ca un criteriu complementar, este diferit de cel stabilit în legea penală (articolul 17 din Codul penal). Pericolul social rezultă din circumstanțele cauzei penale și poate fi diferit în cazul săvârșirii în situații deosebite, ale aceleiași infracțiuni. În speța de față, pericolul social este privit de judecător prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei.
Totodată potrivit art. 139 alin. 1 Cod de procedură penală „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată/ înlocuită cu altă măsură preventivă, din oficiu sau la cerere”.
Instanța de fond a reținut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaților nu s-au schimbat, astfel că nu se impune revocarea/ înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
Astfel față de cele arătate, Tribunalul, având în vedere că punerea în libertate ar îngreuna buna desfășurare a procesului penal în raport de stadiul procesual al cauzei, în baza art 3002 C.p.p rap. la art. 160/b C.p.p. a menținut starea de arest a inculpaților și pe cale de consecință pentru motivele învederate mai sus va respinge cererile de revocare/înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpați, prin apărători aleși.
În vederea continuării cercetării judecătorești, instanța de fond a amânat judecarea cauzei și a acorda un nou termen de judecată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul I. G., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de ședință, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate, având în vedere că și-a recunoscut faptele, s-a prevalat de dispozițiile art. 3201 C. pen., scopul măsurii preventive a fost atins, motive pentru care, solicită aplicarea unei alte măsuri preventive, prevăzută de art. 136 lit. b sau c C. pr. pen.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, conform art. 3856 alin. 3 C. pr.pen., Curtea apreciază că acesta este nefondat.
Faptul că inculpatul a recunoscut comiterea faptelor și că a solicitat judecarea cauzei conform procedurii simplificate prev. de art. 3201 C. pr. pen. nu echivalează cu schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive.
Curtea apreciază că se impune menținerea în continuare a inculpatului în stare de arest preventiv pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești și având în vedere natura și gravitatea faptelor comise, modalitatea concretă de săvârșire a acestora, urmările care se puteau produce, lăsarea în libertate a recurentului nu se justifică.
Față de cele arătate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Vazând și dispozițiile art. 192 alin. 2 C. pr. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I. G., împotriva încheierii de ședință din data de 08.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penală, în dosarul nr._ 11.
Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 februarie 2012.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. A. S. E. S. C.
GREFIER,
V. B.
Red./dact. E.S. 2 ex./05.03.2012
| ← Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr.... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 343/2013.... → |
|---|
