Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Decizia nr. 1094/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1094/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 1094/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II -A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1094/R
Ședința publică de la 11.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. C.
JUDECĂTOR - A. M.
JUDECĂTOR – S. M.
GREFIER - S. N.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București – a fost reprezentat de procuror N. N..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de petentul A. C. împotriva sentinței penale nr.1230/19.12.2012 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul S. M., personal și asistat de apărător ales, fără împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind recurentul petent A. C., reprezentat de avocat ales A. H., în substituire pentru avocat N. N., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea acordă cuvântul părților atât pe excepția de neconstituționalitate invocată la termenul anterior de către apărătorul ales al recurentului petent cât și pe admisibilitatea recursului declarat.
Apărătorul ales al recurentului petent A. C. invocă excepția neconstituționalității art.2781 alin.10 Cod de procedură penală. Arată că aceste text de lege a fost atacat sub aspectul neconstituționalității de mai multe ori, toate aceste excepții fiind respinse. Arata ca ultima decizie in aceasta materie este din 06.03.2012 si Curtea Constituțională a statuat că întrucât nu au intervenit elemente noi, soluția de respingere se menține. Consideră că au apărut elemente noi de natura a schimba jurisprudența Curții Constituționale, prin decizia nr.500 din 15.05.2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art.118 alin.31 OUG 195/2002 si art.34 alin.2 din OG 2/2011, Curtea Constituțională și-a reconsiderat jurisprudența în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, Curtea susținând că instanțele nu isi mai manifestă un rol activ în ceea ce privește administrarea tuturor probelor, considerând și că eliminarea controlului judiciar al hotărârii pronunțate de Judecătorie, aduce atingere dispozițiile art.129 din Constituția României, raportat la dreptul la acces liber la justiție și la dreptul la apărare. Arata ca decizia nr.500 este ulterioară tuturor deciziilor de respingere a excepției de neconstituționalitate a art.2781 alin.10 Cod de procedură penală, această decizie aplicându-se și in cazul de față.
Apreciază că prin textul de lege invocat, se privează părțile de un grad de jurisdicție în condițiile in care soluția pronunțată de prima instanță nu mai poate fi atacată. Consideră că se aduce atingere principiului dublului grad de jurisdicție in materie penală, considerând că împrejurarea că soluția procurorului poate fin atacata la prim procuror, nu echivalează cu un dublu grad de jurisdicție.
Arata ca prima instanță a respins plângerea petentului, fiind citat intimatul de trei ori si nu a fost audiat, acesta neprezentându-se, astfel că instanța de fond a absolutizat prezumția de legalitate si temeinicie a ordonanței procurorului. Solicită să se constate admisibilitatea in principiu a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2781 alin.10 Cod de procedură penală, fiind îndeplinite condițiile art. 29 alin.1 și 3 din Legea nr.47/1992 și sesizarea Curții Constituționale. În ceea ce privește admisibilitatea recursului, arată că sunt îndeplinite condițiile art.3859 pct.172 Cod de procedură penală, solicitând admiterea plângerii.
Apărătorul ales al intimatului S. M. apreciază că jurisprudența in această materie este constantă, solicitând respingerea cererii petentului, ca inadmisibilă. Solicită respingerea recursului declarat de petent, ca inadmisibil, fata de dispozițiile art.2781 alin.10 Cod de procedură penală.
Reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce privește cererea de suspendare a cauzei, aceasta nu poate fi primită, față de modificările aduse Codului de procedură penală. În ceea ce privește excepția invocată, arată că sunt îndeplinite condițiile art.29 alin.1,2.3 din Legea 47/1992, astfel că instanța trebuie să sesizeze cu excepția invocată Curtea Constituțională. În ceea ce privește poziția Parchetului, pe acest aspect, arată că ultima decizie nu este cea invocată de apărătorul petentului, ci decizia nr.717/2012, ulterioară și deciziei nr.500, Curtea reanalizând dispozițiile art.2781 alin.10 Cod de procedură penală, ulterior propriei decizii si a considerat că textul de lege este constituțional. Apreciază astfel ca nu este motiv suplimentar de sesizare a Curții Constituționale. În ceea ce privește admisibilitatea recursului, fața de dispozițiile art.2781 alin.10, apreciază că acesta este inadmisibil.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului penal de față,
Prin sentința penală nr.1230/19.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._, în baza art. 278 1 alin. 8 lit. a C.pr.pen. s-a respins plângerea formulată de către petentul A. C., în contradictoriu cu intimatul S. M., ca nefondată.
S-a menținut rezoluția nr. 9869/P/2010 din data de 08.03.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.
În baza art. 192 alin. 2 C.pr.pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 193 alin. 6 C.pr.pen. a fost obligat petentul A. C. să plătească intimatului Sprincc M. suma de 1000 lei cheltuieli judiciare, respectiv onorariu avocat.
În considerentele sentinței se arată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 18.06.2012 sub numărul de dosar_, petentul A. C. a formulat în temeiul art. 278 ind. 1 C.pr.pen., plângere împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. 9869/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București față de intimatul S. M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art.259 C.pen. solicitând instanței admiterea plângerii, desființarea rezoluției si restituirea cauzei la P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București în vederea începerii urmăririi penale.
În motivarea plângerii, petentul a criticat soluția dispusă de procurorul de caz, susținând că, în cauză, nu se poate reține lipsa laturii subiective a infracțiunii reclamate.
În acest sens, petentul a arătat că este greu de imaginat cum ar putea să lipsească latura subiectivă, în condițiile în care, s-a dispus față de sine neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mita prevăzuta de art. 255 C.pen. rap. la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 întrucât fapta nu exista iar nu pentru alte motive alternative ( fapta nu este prevăzuta de legea penală, nu a fost săvârșita de învinuit sau inculpat, ii lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii etc.).
Or, a susținut petentul, dacă în situațiile alternative enumerate mai sus, se poate imagina introducerea unei plângeri penale pentru săvârșirea faptei, deoarece aceasta exista, reclamantul putând fi de bună-credință, nu același lucru se poate spune despre o persoana care reclama o fapta care nu exista.
În continuare, petentul a susținut că numitul S. M. nu avea cum sa aibă cunoștința despre fapta pe care în mod calomnios a denunțat-o întrucât fapta respectivă nu a fost săvârșita niciodată iar în aceste condiții, în care se formulează o plângere despre o faptă care nu s-a săvârșit, este imposibil de imaginat vreo situație în care să nu existe intenția denunțării calomnioase.
Pe de alta parte, a arătat petentul, motivarea procurorului de caz privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă, se bazează numai pe analiza sesizării numitului S. M.,’ din care a rezultat ca nu se poate reține ca acesta a acționat cu o astfel de reprezentare mentala’.
În opinia petentului, este imposibil de stabilit latura subiectivă a unei infracțiuni din simpla lectură a sesizării organelor de cercetare penală de către făptuitor.
Totodată, petentul a susținut că, pentru începerea urmăririi penale nu trebuie să reiasă dincolo de orice dubiu rezonabil săvârșirea faptei cu rea-credință, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii ci trebuie să existe indicii temeinice privind săvârșirea infracțiunii, indicii care au fost furnizate prin plângerea adresată organelor de urmărire penală.
A fost solicitat și atașat dosarul nr. 9869/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și în temeiul art. 278 ind. al. 4 c.p.p. s-a procedat la citarea petentului și a intimatului.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin plângerea înregistrată în cadrul Secției 1 Poliție, la data de 05.07.2010, petentul A. C. a sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea de către intimatul S. M. a infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C.pen.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că intimatul S. M. a formulat impotriva sa plângere penală, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mita deși știa că nu a săvârșit o astfel de fapta, plângere ce a fost soluționată de Directia N. Anticoruptie, in sensul neînceperii urmăririi penale pentru inexistenta faptei denunțate.
În cadrul actelor premergătoare, organele de urmărire penală au procedat la audierea petentului A. C. și s-au depus la dosarul cauzei înscrisurile solicitate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justitie-Directia N. Anticoruptie, constând în: rezoluția nr. 180/P/2007 din data de 30.06.2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justitie-Directia N. Anticoruptie si plângerile formulate de S. M..
Prin rezoluția nr. 9869/P/2010 din data de 08.03.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, în temeiul art. 228 alin. 6 C.pr.pen. rap. la art. 10 alin. 1 lit. d C.pr.pen. s-a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale față de intimatul S. M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C.pr.pen.
În motivarea soluției, procurorul de caz a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reclamate întrucât nu s-a dovedit ca făptuitorul S. M. a acționat cu rea-credință.
Prin rezoluția nr. 2525/II-2/2012 a P. procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petent impotriva acestei soluții, reținându-se că din actele premergătoare efectuate in cauza a rezultat ca sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. d C.p.p.
In drept:
Codul penal incriminează, sub denumirea de denunțare calomnioasă, în alin. 1 al art. 259 ”învinuirea mincinoasă făcută prin plângere sau denunț cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană”.
Instanța a reținut că, infracțiunea de denunțare calomnioasă are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției care, presupune, printre altele, obligația oricărei persoane care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni de informa despre aceasta organul competent de stat.
Pe de altă parte, interesul justiției reclamă o atitudine corectă, sinceră și cinstită din partea persoanelor care se adresează organelor judiciare în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni întrucât o atitudine contrară poate să aducă prejudicii atât organelor judiciare și înfăptuirii justiției cât și unor persoane nevinovate, care ar putea fi condamnate pe nedrept.
Revenind la cauza de față, instanța a considerat, față de situația de fapt reținută de organele de urmărire penala, prin prisma dispozițiilor textului de lege incriminatoriu, că soluția procurorului de caz este legală și temeinică pentru următoarele considerente:
Pentru existența infracțiunii de denunțare calomnioasă este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective.
Sub acest ultim aspect și contrar celor susținute de către petent, instanța a reținut că nu este suficient ca învinuirea să nu corespundă adevărului ci mai este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut caracterul mincinos al acesteia, ceea ce înseamnă că făptuitorul poate dovedi faptul că, la momentul când a făcut învinuirea a fost de buna credință.
Or, procurorul de caz a examinat cu multă atenție actele premergătoare efectuate în cadrul dosarului, care dovedesc în mod neîndoielnic buna-credință a intimatului S. M. la momentul depunerii plângerilor penale, care au format dosarul nr. 108/P/2007 al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație si Justitie-Directia N. Anticoruptie.
În acest sens, învinuirile aduse de către intimat petentului A. C., constând în faptul că, acesta a fost favorizat de către procurorul Balasescu M., cu ocazia instrumentării dosarului nr. 1022/P/2005, prin tergiversarea cercetărilor si pentru care ar fi primit de la A. C. un apartament situat in cartierul Floreasca, sunt rezultatul unei stări conflictuale existente între părți, concretizata în numeroase plângeri penale, care au format obiectul dosarului nr.1022/P/2005, inițial instrumentat de procurorul Balasescu si ulterior finalizat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție cu o soluție de netrimitere in judecata.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, ulterior, prin decizia penala nr. 483/26.03.2007, Curtea de Apel București a admis plângerea formulată de intimatul S. M. impotriva soluției dispuse de procurorul de caz si a redeschis urmărirea penală impotriva petentului A. C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 215 alin. 1 si 3 C.pen., art. 288 C.pen. si art. 291 C.pen.
Toate aceste aspecte relevate mai sus, au dat naștere unor suspiciuni, de natură să-l îndreptățească pe intimat să reclame săvârșirea de către petent a unor infracțiuni de corupție.
Prin urmare, este judicioasă concluzia procurorului de caz în sensul că, atâta timp cât actele premergătoare dovedesc buna credință a intimatului, soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mita prevăzuta de art. 255 C.pen. rap. la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 întrucât fapta nu există, nu conferă automat caracter mincinos învinuirilor aduse.
Pe de altă parte, instanța nu a putut retine criticile aduse de petent, referitoare la insuficienta cercetare, prin neaudierea intimatului ori prin nedepunerea unor înscrisuri aflate la dosarul nr. 108/P/2007 al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casatie si Justitie-Directia N. Anticoruptie deoarece, pe de o parte, in etapa actelor premergatoare procurorul este singurul care apreciază asupra oportunității efectuării verificărilor pe care le considera necesare iar pe de alta parte au fost administrate acte premergătoare suficiente, pentru a permite instanței să analizeze temeinicia acuzațiilor aduse intimatului.
Instanța a amintit faptul că, în etapa actelor premergătoare, etapa care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de proba ci se fac numai verificări cu privire la presupuse fapte penale, verificări care, în cauză, au fost efectuate de organele de urmărire penală, prin audierea petentului și printr-o analiză temeinică a înscrisurilor solicitate Directiei Nationale Anticoruptie si depuse la dosarul cauzei.
Față de aceste considerente, instanța a respins plângerea formulată de petent ca nefondată și în baza art. 2781 alin. 8 lit. a C.p.p. a menținut soluția dispusă prin rezoluția nr. 9869/P/2010 din data de 08.03.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti.
În baza art. 192 alin. 2 C.p.p., a fost obligat petentul la cheltuieli judiciare către stat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimat, constând în onorariu avocat în cuantum de 3500 lei, conform chitanței nr. 217/11.10.2012 emisă de Cabinet Avocat T. Eliodor, instanța a reținut că, potrivit art. 193 alin. 6 C.pr.pen., obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți în timpul procesului penal, se stabilește potrivit legii civile.
Conform art. 274 C.pr.civ.( vechiul cod de procedură civilă, în vigoare la data pronunțării), partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. S-a mai aratat, în același text de lege, că instanța nu poate micșora unele dintre cheltuielile de judecată pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut dar ea poate mări sau micșora onorariile avocaților ori de câte ori va constata că sunt prea mici sau prea mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită.
Revenind, cu privire la cheltuielile judiciare solicitate de intimat, constând în onorariu avocat, în cuantum de 3500 lei, instanța a constatat în concordanță cu dispozițiile art. 193 alin. 6 C.pr.pen. cu referire la art. 274 alin. 3 C.pr.pen., că acestea sunt exagerat de mari în raport cu obiectul cauzei și munca îndeplinită, în condițiile în care, partea a fost reprezentată de avocat la 2 termene de judecată și nu a formulat concluzii scrise.
Împotriva sentinței penale nr.1230/19.12.2012 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._ a declarat recurs petentul A. C., prin care a solicitat începerea urmăririi penale față de numitul S. M..
În fața instanței de recurs, recurentul a invocat excepția neconstituționalității a 2781 al. 10 C.p.p., arătând, în esență că deși Curtea Constituțională, prin deciziile anterioare s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale, au intervenit elemente noi în sprijinul jurisprudenței Curții Constituționale, respectiv decizia nr.500/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.118 al. 31 din OUG nr.195/2002 și art. 34 al. 2 din OG nr. 2/2001, prin care Curtea și-a reconsiderat jurisprudența, în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2781 al. 10 C.p.p., dar și sentința penală prin prisma motivelor invocate de recurent cât și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit disp. art.3856 alin.3 C.p.p., Curtea reține următoarele:
Prin invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 2781 alin. 10 C.p.p. se urmărește de către recurentul petent constatarea faptului că acesta are deschisă calea de atac a recursului împotriva sentințelor penale prin care se soluționează plângerea împotriva dispozițiilor de netrimitere în judecată.
Curtea apreciază că jurisprudența Curții Constituționale cu privire la art. 21 din Constituție este constantă. Astfel, în decizia plenului nr.1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial nr.69 din 16.03.1994, Curtea a precizat următoarele: „Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. De aceea, (…), Curtea Constituțională consideră că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Este, de altfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile art.125 alin.(3) din Constituție, potrivit cărora „competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege" și ale art.128 în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiului liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. De aceea, regula art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social.” Principiile au fost reluate ulterior în mai multe decizii (decizia nr. 151/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.513/2000, decizia nr. 102/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.389/2000, decizia nr. 99/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.389/2000)
De asemenea, cu privire la art. 129 din Constituție, Curtea s-a pronunțat în mod repetat in sensul ca reglementarea căilor de atac constituie atributul exclusiv al legiuitorului, iar Constituția nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac (decizia nr. 99/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.389/2000). În plus, Curtea a precizat că reglementările internaționale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, făcând referire la art. 13 CEDO, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție și la hotărârea Golder c. Regatului Unit a Curții EDO (decizia nr. 99/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.389/2000).
De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea art. 2781 alin. 10 C.p.p., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 prin decizia nr. 242/17.02.2011, publicată în M.Of. nr. 261/13.04.2011, statuând următoarele: “Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art.2781 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului”. Soluția a fost precizată și în decizia nr. 125 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, decizia nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, decizia nr. 125 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, decizia nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, decizia nr. 1456/03.11.2011, publicată în M.Of. nr. 874/12.12.2011, decizia nr. 717/2012 publicată în M. Of. nr.579/2012.
Practica Curții fiind previzibila, in raport de cele statuate de Curtea EDO în cauza I. c. Romaniei, Curtea apreciază ca respingerea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu ar atrage încălcarea art. 6 din Convenția EDO.
Asupra admisibilității recursului formulat de petentul A. C., Curtea constată că potrivit art.2781 al. 10 C.p.p., așa cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, se prevede că hotărârea judecătorească pronunțată potrivit art.2781 al.8 C.p.p. este definitivă.
În cauză, constatăm că recurentul petent a declarat recurs împotriva sentinței penale nr.1230/19.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._ prin care s-a dat o soluție în conformitate cu prevederile art. 2781 al.8 C.p.p.
Rezultă astfel că, potrivit art.2781 al 10 C.p.p., modificare care a intrat în vigoare la data de 25.11.2010, sentința penală atacată este definitivă, fiind pronunțată după data intrării în vigoare Legii nr.202/2010.
Potrivit art. 415 C.p.p, hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Soluția cuprinsă în hotărârea definitivă a instanței se consideră că reflectă adevărul întocmai și dă rezolvarea legală cuvenită cauzei penale (res judicata pro veritae habetur), constituind o prezumție legală care nu poate fi înfrântă decât prin intermediul căilor extraordinare de atac și nu printr-o cale ordinară de atac.
Astfel, împotriva unei hotărâri definitive nu se poate formula o cale ordinară de atac, un eventual apel sau recurs fiind inadmisibil.
Față de cele de mai sus, constatând că sentința penală nr.1230/19.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._ este definitivă, neputând fi modificată printr-o cale da atac ordinară, în temeiul art. 38515 pct.1 lit. a C.p.p., va respinge recursul formulat ca inadmisibil iar în temeiul art.192 al.2 C.p.p., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
De asemenea, va respinge ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul A. C. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2781 alin.10 Cod procedură penală.
În temeiul art.192 alin.2 Cod procedură penală va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul A. C. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.278 indice 1 alin.10 C.pr.pen.
Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.
În baza art.385 indice 15 pct.1 lit.a C.pr.pen. respinge, ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. C..
În temeiul art.192 alin.2 C.pr.pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. C. A. M. S. M.
GREFIER,
S. N.
Red. I. C./ 20.06.2013
Dact.EA-2ex
J.S.1 B.-jud.D.I.M
| ← Delapidarea. Art. 215 ind.1 C.p.. Decizia nr. 1071/2013. Curtea... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 948/2012.... → |
|---|
