Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine. Legea 302/2004. Sentința nr. 131/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 131/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2014 în dosarul nr. 131/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
SENTINȚA PENALĂ nr. 131
Ședința din Camera de Consiliu din: 05.03.2014
Curtea constituită din:
Președinte: S. C.
Grefier: S. D.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. I..
Pe rol soluționarea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiată pe disp. art. 162 alin. 4 și art. 163 din Legea nr. 302/2004 rep., privind persoana transferabilă L. F., în vederea recunoașterii și a punerii în executare a sentinței nr. 131 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria, rămasă definitivă la data de 19.02.2013 în cadrul procedurii de soluționare a cererii de transferare a sus-numitului, formulată de autoritățile judiciare din Regatul Spaniei, pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
La apelul nominal făcut în Camera de Consiliu a răspuns apărătorul din oficiu al persoanei transferabile L. F., av. Silbermann R., cu delegație avocațială nr. 348/03.01.2014, fila 8/dosar, lipsă fiind persoana transferabilă L. F..
Procedura legal îndeplinită.
Referatul cauzei a fost făcut de grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea la dosar a relațiilor solicitate autorităților judiciare spaniole, prin intermediul Ministerul Justiției - Direcția „D. Internațional și Tratate”, precum și un înscris din care rezultă că persoana transferabilă a fost înștiințată cu privire la prezenta cauză, după care,
Reprezentantul Ministerului Public și apărătorul din oficiu al persoanei transferabile L. F., având pe rând cuvântul, apreciază că nu se mai impune reluarea procedurii de notificare a persoanei transferabile.
Constatând că, la dosar, a fost înaintată dovada informării persoanei transferabile cu privire la prezenta cauză, Curtea apreciază că nu se impune efectuarea unor demersuri suplimentare în acest sens.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea sesizării.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de admitere a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, de recunoaștere a sentinței penale nr. 131 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria, rămasă definitivă la data de 19.02.2013 și, în consecință, de transferare a persoanei condamnate în vederea continuării executării, într-un penitenciar din România, a pedepselor aplicate de autoritățile judiciare străine.
Astfel, solicită adaptarea acestor pedepse la maximul prevăzut de legea română, urmând ca persoana transferabilă să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani și 7 luni închisoare.
În consecință, solicită emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, urmând a se deduce din pedeapsă perioada deja executată, începând cu data de 28.02.2011, așa cum rezultă din ultimele relații comunicate de autoritățile judiciare străine, deși în hotărârea de condamnare se menționează data de 27.02.2011.
Apărătorul din oficiu al persoanei transferabile L. F., având cuvântul, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, solicită admiterea sesizării de recunoaștere a sentințelor penale prin care a fost condamnat cetățeanul român și, în consecință, transferarea acestuia în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România, urmând ca data de la care să se deducă perioada deja executată să fie apreciată de către instanță, raportat la relațiile comunicate de autoritățile judiciare străine.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sesizarea formulată de P. de pe lângă Curtea de Apel București și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.12.2013, cu numărul_ (_ ), s-a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 (republicată), recunoașterea sentinței penale nr. 131 din data de 16.04.2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria – Secția a 3-a, Regatul Spaniei, privind pe cetățeanul român L. F.și transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
La dosarul cauzei au fost depuse adresa Ministerului Justiției – Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală, prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 162 din Legea nr. 302/2004 (republicată), cererea formulată în acest sens de către persoana transferabilă și declarația sa de consimțământ, copie tradusă a hotărârii penale de condamnare, relații ale autorităților spaniole referitoare la durata prevenției și situația executării pedepsei, extras de legislație.
Curtea a solicitat autorităților judiciare spaniole relații suplimentare cu privire la data reținerii condamnatului, precum și la natura pedepsei accesorii aplicate acestuia prin hotărârea definitivă, răspunsul statului de condamnare fiind înaintat Curții la data de 04.03.2014.
*****
Totodată, Curtea a constatat incidența dispozițiilor art. III din Legea nr. 300/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 302/2004, prezenta cauză aflându-se în curs de soluționare la data intrării în vigoare a celui din urmă act normativ. Prin urmare, a apreciat că soluționarea cauzei urmează a se realiza de către instanța competentă potrivit legii vechi, conform tuturor regulilor în vigoare la data sesizării instanței.
Aplicabilitatea integrală a dispozițiilor legii vechi se impune ca o concluzie derivată din interpretarea gramaticală a primei teze a normei tranzitorii, dar și din coroborarea acesteia cu ultima teză a textului, în care legiuitorul a prevăzut, vădit limitativ, dispozițiile legii noi ce se aplică imediat, cu titlu de excepție, și cauzelor aflate în curs de soluționare (ori definitiv soluționate).
Mențiunea expresă a aplicării (doar) a dispozițiilor art. 131 alin. 4 din Legea nr. 302, cu modificările aduse prin art. I din Legea nr. 300/2013 și persoanelor față de care cererile se află în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii noi, ar fi fost complet inutilă în ipoteza în care legiuitorul ar fi intenționat o aplicare imediată, integrală, a legii noi și la situațiile tranzitorii.
În plus, soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor potrivit dispozițiilor în vigoare la data sesizării lor reflectă o interpretare rațională a normei tranzitorii. Cât timp în această categorie de cauze nu a fost efectuat controlul de regularitate extins, prevăzut de art. 131, respectiv art. 152 din Legea nr. 300/2013, cu toate garanțiile pe care acest control le implică, aplicarea imediată a normelor noi, ce disciplinează procedura judiciară, ar fi de natură să priveze condamnatul de dreptul său la informare garantat de art. 4 paragraful 5 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat necesară încunoștințarea persoanei condamnate despre obiectul prezentei cauze și termenul fixat (f. 20, 33).
*****
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 131 din data de 16.04.2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria – Secția a 3-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 19.02.2013, s-a dispus condamnarea cetățeanului român L. F. la pedeapsa principală de 12 ani și 13 luni închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, precum și la interdicția de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de victimă, de orice loc în care se afla aceasta, de locuința sa, precum și de a comunica cu aceasta prin orice mijloc, pe o durată de 22 ani, respectiv 5 ani și 7 luni.
Condamnarea persoanei transferabile a survenit ca urmare a comiterii infracțiunilor de agresiune sexuală sub forma violului și amenințare, prevăzute de art. 178, 179, art. 180 alin. 4 și art. 169 alin. 2 din Codul penal spaniol.
În fapt, s-a reținut că, la data de 26.02.2011, în jurul orelor 17.00, în momentul în care se afla în locuința sa situată pe . Parador din Roquetas de Mar, împreună cu victima M. V. în vârstă de 18 ani (fiica concubinei sale), domiciliu pe care aceștia îl foloseau în comun cu alte persoane, cu scopul de a-și satisface dorințele sexuale, inculpatul L. F. i-a cerut victimei să îl urmeze în stradă și, apoi, într-o seră din apropierea domiciliului.
Odată ajunși în sera menționată, inculpatul a prins-o pe victimă de gât, a trântit-o la pământ, i-a dat jos pantalonii și lenjeria intimă, după care a întreținut cu aceasta un raport sexual vaginal. Inculpatul a obligat victima să îl însoțească la diverse magazine, după care, în jurul orelor 18.00, în momentul în care cei doi se întorceau la domiciliu, cu scopul de a o înspăimânta și cu intenția de a evita ca fata să povestească ce s-a întâmplat, inculpatul i-a spus „să nu spună ceea ce s-a întâmplat, pentru că nu va sta în închisoare mai mult de 5 ani și imediat ce va ieși, o va omorî pe ea, pe mama sa și pe logodnicul său”.
Legal învestită cu soluționarea cererii de transfer, Curtea constată că hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată de către autoritățile judiciare spaniole respectă toate exigentele art. 131 din Legea nr. 302/2004 (în forma în vigoare la data sesizării) pentru recunoașterea sa.
Totodată, sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 143 lit. a-f din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală pentru a se dispune transferul condamnatului L. F. pentru continuarea executării pedepsei, respectiv:
- persoana condamnată L. F. este cetățean român cu domiciliul în România;
- hotărârea penală de condamnare este definitivă, de la data de 19.02.2013;
- faptele penale au corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de viol (în formă simplă), prevăzută de art. 218 alin. 1 din Codul penal (fost art. 197 alin. 1 din Codul penal din 1969), pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi și amenințare, prevăzută de art. 206 din Codul penal (fost art. 193 din Codul penal din 1969), pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Circumstanțele în care s-a comis fapta de viol nu justifică reținerea și a formei agravate a acesteia, conform legii penale române, deoarece nu sunt întrunite exigențele art. 218 alin. 3 lit. b din Codul penal (ce au reprodus parțial dispozițiile art. 197 alin. 2 lit. b1 din Codul penal din 1969). Victima nu este rudă în linie directă cu autorul infracțiunilor și nici nu s-a aflat cu acesta în relații specifice unor „membri de familie”, în accepțiunea regăsită în art. 1491 din Codul penal din 1969.
- la data primirii cererii de transferare, sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 12 ani și 13 luni închisoare;
- persoana condamnată a consimțit la transfer, consimțământ exprimat în declarația sa din data de 22.005.2013 (fila 13);
- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.
Sub aspectul naturii și duratei pedepsei finale aplicate condamnatului, Curtea constată însă incidența dispozițiilor art. 10 paragraful 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (instrumentul juridic internațional pe care s-a grefat prezenta cerere de transfer), dar și a dispozițiilor art. 159 din Legea nr. 302/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței.
Din această perspectivă, prezintă relevanță și decizia de recurs în interesul legii nr. 23/2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, „Instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român”.
În considerentele acestei decizii, instanța supremă a subliniat că incompatibilitatea dintre durata pedepsei aplicate și legislația română poate surveni în trei situații:
- atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română;
- atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea;
- atunci când pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracțiuni depășește limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.
Cea de-a doua situația menționată este incidentă și în speță, în cazul uneia dintre infracțiunile concurente.
Legislația română prevede, pentru infracțiunea de viol în forma comisă de L. F., o pedeapsă maximă de 10 ani închisoare, inferioară ca durată pedepsei de 12 ani și 6 luni închisoare aplicată de autoritatea judiciară spaniolă. Într-o atare situație, potrivit dispozițiilor art. 10 paragraful 2 din instrumentul juridic internațional aplicabil, se impune adaptarea pedepsei prin reducerea acesteia la maximul special prevăzut de legea română pentru infracțiunea similară de viol.
Pentru infracțiunea de amenințare, pedeapsa de 7 luni închisoare este inferioară maximului special prevăzut de legea penală română și nu se impune eventuala sa reducere.
Consecința adaptării sancțiunii pentru infracțiunea mai gravă este însă cea a reducerii corespunzătoare a pedepsei rezultante de la 12 ani și 13 luni închisoare aplicată de statul de condamnare, la 10 ani și 7 luni închisoare, durată stabilită în urma cumulului aritmetic al pedepselor aplicate pentru faptele de viol, astfel cum a fost adaptată conform legii române, respectiv de amenințare.
Prin urmare, subsecvent recunoașterii hotărârii statului străin, Curtea va adapta pedeapsa principală rezultantă aplicată condamnatului potrivit dispozițiilor legii române aplicabile în cazul unor infracțiuni similare.
Sub aspectul oportunității transferului, constată că persoana transferabilă este cetățean român, cu domiciliul în România, iar executarea pedepsei în statul de origine ar crea premisele reintegrării sale sociale mai ușoare.
În privința pedepsei accesorii aplicate condamnatului L. F., Curtea reține că recunoașterea unei atare sancțiuni de către instanța română trebuie să respecte, la rândul său, exigențele art. 10 paragraful 2 din Convenție, respectiv să corespundă, pe cât posibil, naturii sancțiunii aplicate prin hotărârea de condamnare și să nu agraveze situația condamnatului.
În speță, legislația penală română prevede, de principiu (atât în prezent, cât și la data sesizării instanței), posibilitatea interzicerii ca pedeapsă accesorie, în toate cazurile, a exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b din Codul penal (dreptul de a fi ales în autorități publice/în orice funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat). Prin urmare, reținând că persoanei transferabile i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, Curtea va interzice acestuia drepturile anterior menționate, pe durata pedepsei închisorii, până la executarea sau considerarea ca executată a acesteia.
Referitor la interdicția de a se apropia de victima M. V. ori de a comunica cu aceasta, aplicată condamnatului de autoritatea judiciară spaniolă, Curtea notează că o atare interdicție are natura unei măsuri de siguranță neprivative de libertate, ce nu se subsumează noțiunii de „condamnare” în înțelesul art. 1 lit. a din Convenția europeană. D. urmare, o atare măsură nu poate face obiectul procedurii transferului întemeiat pe acest instrument juridic, motiv pentru care Curtea nu va dispune executarea sa de către condamnat.
În raport de considerentele expuse, în baza art. 162 din Legea nr. 302/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 300/2013, Curtea va admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Va recunoaște sentința penală nr. 131 din data de 16.04.2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria – Secția a 3-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 19.02.2013, privind pe cetățeanul român L. F., prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa principală de 12 ani și 13 luni închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, precum și la interdicția de a se apropia de victimă și de a comunica cu aceasta prin orice mijloc.
Va adapta pedeapsa principală aplicată condamnatului potrivit dispozițiilor legii române aplicabile în cazul unor infracțiuni similare, stabilind o pedeapsă finală de 10 ani și 7 luni închisoare.
Va dispune transferarea persoanei condamnate L. F. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani și 7 luni închisoare.
Va interzice persoanei condamnate, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b din Codul penal pe durata pedepsei închisorii, până la executarea sau considerarea ca executată a acesteia.
Va deduce din pedeapsa aplicată prevenția și perioada executată de la data de 28.02.2011 la zi. În acest sens, constată că toate înscrisurile înaintate de autoritățile spaniole indică drept dată de început a prevenției data de 28.02.2011. Mențiunea existentă în hotărârea de condamnare, referitoare la privarea de libertate a condamnatului începând cu data de 27.02.2011, apare, în acest context, ca fiind cu totul singulară și nesusținută de înscrisurile relevante pentru calculul perioadei executate.
În baza art. 169 din Legea nr. 302/2004 (republicată), cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina sa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite sesizarea formulată de P. de pe lângă Curtea de Apel București.
Recunoaște sentința penală nr. 131 din data de 16.04.2012 pronunțată de Audiența Provincială din Almeria – Secția a 3-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 19.02.2013, privind pe cetățeanul român L. F. (fiul lui C. și M., născut la data de 11.06.1977, domiciliat în Câmpia Turzii, .. 2, ., CNP_), prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa principală de 12 ani și 13 luni închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor, precum și la interdicția de a se apropia de victimă și de a comunica cu aceasta prin orice mijloc.
Adaptează pedeapsa principală aplicată condamnatului potrivit dispozițiilor legii române aplicabile în cazul unor infracțiuni similare, stabilind o pedeapsă finală de 10 ani și 7 luni închisoare.
Dispune transferarea persoanei condamnate L. F. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani și 7 luni închisoare.
Interzice persoanei condamnate, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b din Codul penal pe durata pedepsei închisorii, până la executarea sau considerarea ca executată a acesteia.
Deduce din pedeapsa aplicată prevenția și perioada executată de la data de 28.02.2011 la zi.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina sa, onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Cu apel în termen de 10 zile de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru condamnat.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2014.
Președinte Grefier
S. CîrnaruSilvia D.
Red./th.red. S.C
4 ex. – 10.03.2014
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Hotărâre din... → |
|---|
