Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Sentința nr. 118/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 118/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-02-2014 în dosarul nr. 118/2014
DOSAR NR._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR.118/F
Ședința publică din data de 17 februarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: C. V. G.
GREFIER: I. P.
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect sesizarea Comisiei de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile din Centrul de reținere și arestare preventivă nr.8 (situat în incinta Secției 13 Poliție), privind pe condamnatul I. C..
Cauza se soluționează fără participarea procurorului, a condamnatului (căruia i-au fost comunicate termenul de soluționare și posibilitatea de a formula concluzii scrise) și a apărătorului acestuia, conform art.23 alin.8 din Legea nr.255/2013 (modificată prin OUG nr.116/2013).
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin adresa nr._ din data de 14 februarie 2014, Comisia de evaluare constituită la nivelul Centrului de reținere și arestare preventivă nr.8, situat în incinta Secției 13 Poliție din cadrul Poliției Sectorului 3 București, a sesizat această Curte, potrivit dispozițiilor HG nr.863/2013, OUG nr.116/2013 și art.23 din Legea nr.255/2013, pentru a hotărî cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnatului I. C. (fiul lui I. și M., născut la data de 07 octombrie 1991, CNP_), din perspectiva prevederilor art.6 NCP, în raport cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă următoarele aspecte:
Prin Sentința penală nr.296/F din data de 12 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr._, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 06 august 2013, Curtea de Apel București – Secția I Penală, în aplicarea prevederilor art.131 alin.1 și art.143 lit.a-f din Legea nr.302/2004, a recunoscut Sentința penală nr.224/2011 a Tribunalului din Pavia (rămasă definitivă prin Decizia penală nr.2704/2012 a Curții de Apel din Milano) și a dispus transferarea condamnatului I. C. (cetățean român) din penitenciarul italian unde se afla încarcerat într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei principale de 5 ani și 4 luni închisoare (din care a fost dedusă perioada deja executată de acesta, începând cu data de 03 noiembrie 2010 până la zi), a pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b, lit.d și lit.e VCP, pe durata executării pedepsei principale și respectiv a pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b VCP, pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza acestei sentințe, Curtea de Apel București – Secția I Penală a emis, pe numele condamnatului transferat, MEPÎ nr.338 din data de 21 august 2013.
Potrivit considerentelor sentinței penale anterior menționate, hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunțată de către instanța italiană pentru infracțiunile de viol în grup asupra unui minor și vătămare corporală, în sarcina inculpatului condamnat I. C. reținându-se în fapt că, la data de 31 octombrie 2010, împreună cu alți inculpați, prin violență fizică și amenințare, a constrâns-o pe partea vătămată Lozenko A., minoră în vârstă de 15 ani, să întrețină cu ei relații sexuale și, de asemenea, a lovit-o pe partea vătămată Vasylaki Ian, ce a intervenit în favoarea acesteia, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral, care a necesitat 10 zile de îngrijiri medicale.
De asemenea, conform acelorași considerente, instanța română care a recunoscut hotărârea străină de condamnare a constatat că faptele reținute în sarcina inculpatului condamnat sunt incriminate și de legea penală internă, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de viol și lovire sau alte violențe, prevăzute de art.197 alin.1 și alin.2 lit.a VCP și respectiv de art.180 alin.2 VCP.
Competența de judecare, în primă instanță, a acestor infracțiuni aparținea, potrivit legii române în vigoare la data săvârșirii lor (art.25 alin.1 VCPP), judecătoriei, aceeași fiind situația și în prezent, întrucât, conform noilor reglementări (în vigoare începând cu data de 01 februarie 2014), faptele reținute în sarcina inculpatului condamnat constituie infracțiunile prevăzute de art.218 alin.1 și alin.3 lit.c, f NCP și respectiv de art.193 alin.2 NCP, a căror competență de judecare, în primă instanță, aparține tot judecătoriei (art.35 alin.1 NCPP).
D. urmare, în ipoteza judecării infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului condamnat de către instanța română, conform regulii personalității legii penale (prevăzută de art.4 VCPP și respectiv de art.9 alin.1 NCPP), instanța competentă să judece cauza, în primă instanță, era judecătoria de la domiciliul acestuia (situat în județul V.), potrivit art.31 alin.1 teza I VCPP (ale cărui dispoziții se regăsesc, în mod asemănător, în art.42 alin.1 NCPP).
Conform regulii generale instituite de art.418 alin.1 VCPP (ale cărui dispoziții au fost preluate, în mod identic, în art.553 alin.1 NCPP), instanța de executare este instanța care a judecat cauza în primă instanță.
În consecință, în ipoteza anterior menționată, instanța de executare a hotărârii definitive de condamnare, dacă ar fi fost pronunțată de către instanța română, era judecătoria de la domiciliul condamnatului.
Nu există nicio rațiune, juridică sau logică, pentru a considera că, în situația pronunțării hotărârii definitive de condamnare de către o instanță străină, instanța de executare a acelei hotărâri, după recunoașterea sa în ordinea juridică internă, este alta decât cea determinată potrivit regulii generale anterior enunțate.
În acest context, trebuie menționat că, prin derogare de la regula generală referitoare la executarea hotărârilor penale, prevăzută de art.418 alin.1 VCPP (art.553 alin.1 NCPP), legea în vigoare la data pronunțării de către instanța română a sentinței definitive de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare (art.163 rap. la art.159 alin.3 din Legea nr.302/2004, în reglementarea anterioară modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr.300/2013), prevedea, cu caracter de excepție, o competență specială, materială și teritorială, a Curții de Apel București, exclusiv cu privire la procedura de conversiune a condamnării, după realizarea transferării în România a condamnatului.
Această excepție nu poate opera însă, în lipsa unei prevederi legale exprese, și cu privire la alte incidente ivite în cursul executării unei astfel de hotărâri, după recunoașterea acesteia și realizarea transferării condamnatului, în cazul cărora determinarea instanței competente să se pronunțe, în primă instanță, asupra lor se face potrivit regulii generale, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr.34/2009, ale cărei considerente sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în speță. În același sens, sunt, de altfel, și noile prevederi ale Legii nr.302/2004 (astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.300/2013), care, pentru faza de executare a hotărârii străine recunoscute, prevede, spre exemplu, în art.133 alin.5, că aplicarea amnistiei sau grațierii se face de către un judecător de la instanța de executare sau, atunci când condamnatul este deținut, de la instanța corespunzătoare acesteia, în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.
Conform art.23 alin.1 și 2 din Legea nr.255/2013 (modificată prin OUG nr.116/2013), cererile, contestațiile și sesizările având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art.4 și art.6 NCP, se soluționează de către instanța corespunzătoare în grad instanței de executare, în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului.
În speță, astfel cum deja s-a evidențiat, potrivit regulii generale, instanța de executare este judecătoria din județul V. în a cărei rază teritorială se află localitatea de domiciliu a condamnatului (.), iar instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului (Centrul de reținere și arestare preventivă nr.8, situat în incinta Secției 13 Poliție), este Judecătoria Sectorului 3 București, căreia, prin urmare, îi revine competența exclusivă, atât materială, cât și teritorială, de judecare a sesizării ce face obiectul judecății.
Astfel fiind, Curtea, în temeiul art.50 alin.1 și 4 NCPP rap. la art.23 alin.2 din Legea nr.255/2013 (modificată prin OUG nr.116/2013), va declina competența materială de judecare a cauzei privind pe condamnatul I. C. în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.
În temeiul art.275 alin.3 NCPP, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE :
În temeiul art.50 alin.1 și 4 NCPP rap. la art.23 alin.2 din Legea nr.255/2013 (modificată prin OUG nr.116/2013), declină competența materială de judecare a cauzei privind pe condamnatul I. C. (fiul lui I. și M., născut la data de 07 octombrie 1991, CNP_, aflat în Centrul de reținere și arestare preventivă nr.8, situat în incinta Secției 13 Poliție), în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.
În temeiul art.275 alin.3 NCPP, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2014.
PREȘEDINTE,
C. V. G. GREFIER,
I. P.
Red. jud.C.V.G.
Ex.2 / 19 februarie 2014
| ← Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 115/2014.... → |
|---|
