Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 56/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 56/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-03-2014 în dosarul nr. 56/2014
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
Curtea de Apel București
Secția I-a penală
Decizia penală nr.56/C
Ședința publică din data de 19 martie 2014
Curtea compusă din:
Președinte: D. P.
Judecător: V. B.
Grefier: L.-A. P.
Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial București a fost reprezentat prin procuror B. V..
Pe rol, se află pronunțarea asupra contestației împotriva Sentinței penale nr.46/1.II.2014 a Tribunalului G. – Secția penală – Cauze Generale, din Dosarul nr._, formulată de contestatorul-condamnat M. M..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la data respectivă, care face parte integrantă din această decizie penală, când Curtea, în temeiul art.391, alin.2 din noul Cod de procedură penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17 martie 2014 și, apoi, pentru data de astăzi, când în aceeași compunere,
CURTEA
Deliberând asupra contestației, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.46/1.II.2014, din Dosarul nr._, Tribunalul G. – Secția penală – Cauze Generale, în temeiul art.23 din Legea nr.255/2013, raportat la art.595 din noul Cod de procedură penală, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de Comisia de evaluare, constituită în baza H.G. nr.836/2013, de pe lângă Penitenciarul G., privind pe condamnatul M. M., cu privire la condamnarea dispusă prin Sentința penală nr.366/19.V.2010 a Tribunalului București - Secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr.83/13.I.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, iar, în temeiul art.275, alin.3 din noul Cod de procedură penală, a constatat că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta.
Instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr.366/19.V.2010 a Tribunalului București - Secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr.83/13.I.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, condamnatului M. M. i-a fost aplicată, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.4, alin.1 și alin.2 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.14, lit.c din Legea nr.143/2000 și art.37, lit.a, Cod penal, reținându-se că, pe data de 3.IX.2007, aflându-se în Penitenciarul București, la percheziția corporală, s-a găsit asupra sa o punguță din material plastic conținând heroină, pedeapsa de 5 ani închisoare, care a fost contopită, în temeiul art.39, alin.1 din vechiul Cod penal, cu restul de pedeapsă de 2.471 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.1.518/30.XI.2005 a Tribunalului București, cu stabilirea pedepsei închisorii cea mai grea, și anume a pedepsei de 6 ani, 8 luni și 9 zile, sporită cu 4 luni, urmând, ca în final, să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani și 9 zile închisoare, cu aplicarea art.71-art.64, lit.a, teza a II-a și lit. b din vechiul Cod penal.
În motivare, a arătat că, prin modificarea, pe data de 1.II.2014, a Legii nr.143/2000, nu s-a schimbat încadrarea juridică a faptei penale, ci doar limita maximă specială de pedeapsă a închisorii la 3 ani, însă pedeapsă rezultantă de 7 ani și 9 zile închisoare nu depășește limita maximă specială la care se poate ajunge potrivit art.43, alin.1, litera b din noul Cod penal, întrucât la maximul special de 3 ani închisoare, prevăzut pentru art.4, alin.1 și alin.2 din Legea nr.143/2000, astfel cum a fost modificată, se adăugă restul de 2.471 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.1.518/30.XI.2005 a Tribunalului București, ceea ce înseamnă că pedeapsa rezultantă este mai mare decât pedeapsa de 7 ani și 9 zile închisoare, astfel că legea penală veche este mai favorabilă condamnatului.
În termen legal, condamnatul a formulat contestație, nemotivată în scris.
În motivarea orală, contestatorul-condamnat a susținut că motivul contestației la executare este prevăzut de art.598, alin.1, litera d din noul Cod de procedură penală, referitor la intervenirea unei cauze de micșorare a pedepsei închisorii, întrucât pentru infracțiunea prevăzută de art.4, alin.1 și alin.2 din Legea nr.143/2000, pentru care a fost judecat ulterior, s-a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare, care, potrivit noului Cod penal, trebuie reindividualizată, în raport cu noua încadrare juridică, potrivit art.6 din noul Cod penal, iar, cât privește starea de recidivă postcondamnatorie, legea penală veche îi este mai favorabilă, întrucât sporul de 7 ani închisoare era facultativ, în timp ce legea penală nouă prevede un spor obligatoriu, cu înlăturarea sporului de 4 luni închisoare.
Analizând actele și lucrările din dosar, precum și sentința penală contestată, Curtea apreciază că nu este fondată contestația.
Astfel, reține că, prin Sentința penală nr.366/19.V.2010 a Tribunalului București - Secția a II-a penală, din Dosarul nr._, rămasă definitivă prin Decizia penală nr.83/13.I.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, din Dosarul nr._, în baza căreia a fost emis M.E.P.Î. nr.614/21.I.2011, contestatorului-condamnat i-a fost aplicată, pentru infracțiunea de deținere, fără drept, de droguri de mare risc, în vederea consumului propriu, în penitenciar și în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art.4, alin.1 și alin.2 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.14, alin.1, litera c din Legea nr.143/2000 și art.37, alin.1, litera a din vechiul Cod penal, pedeapsa de 5 ani închisoare, care, în temeiul art.39, alin.1, litera a din vechiul Cod penal, a fost contopită cu pedeapsa de 2.471 zile închisoare, rămasă neexecutată din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.1.518/30.XI.2005 a Tribunalului București – Secția I-a penală, din Dosarul nr.3853/2005 (_/3/2005), astfel că i-a fost aplicată pedeapsa închisorii cea mai grea, și anume pedeapsa de 6 ani, 8 luni și 9 zile, la care a fost adăugat sporul de 4 luni închisoare, stabilindu-se, în final, pedeapsa rezultantă de 7 ani și 9 zile închisoare.
Curtea constată că, pentru art.4, alin.1 și alin.2 din Legea nr.143/2000, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de legea penală veche, în baza căreia condamnatul a fost judecat definitiv, sunt cuprinse între 2 ani închisoare și 5 ani închisoare, iar legea penală nouă, intrată în vigoare începând cu data de 1.II.2014, prevede, ca limite speciale, pedeapsa cuprinsă între 6 luni închisoare și 3 ani închisoare. Cu toate că instanța de fond i-a aplicat condamnatului pedeapsa de 5 ani închisoare, care reprezintă maximul special prevăzut de legea penală veche, Curtea constată că nu se poate dispune, potrivit art.6, alin.1 din noul Cod penal, reducerea la maximul special de 3 ani închisoare prevăzut de noua lege penală, întrucât infracțiunea de deținere, fără drept, de droguri de mare risc, în vederea consumului propriu a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, mai precis în timpul executării pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.1.518/30.XI.2005 a Tribunalului București – Secția I-a penală, din Dosarul nr.3853/2005 (_/3/2005), din care condamnatului i-a rămas de executat un rest de pedeapsă de 2.471 zile închisoare, însemnând, de fapt, pedeapsa de 6 ani, 9 luni și 9 zile, și nu de 6 ani, 8 luni și 9 zile, după cum au stabilit instanțele de fond și în căile ordinare de atac.
În situația recidivei după condamnare, legea penală veche prevede, potrivit art.39, alin.1, litera a din vechiul Cod penal, regula cumulului juridic, însemnând aplicarea pedepsei închisorii cea mai grea, adică, în acest caz, a restului de pedeapsă a închisorii, care depășește pedeapsa închisorii aplicată pentru infracțiunea comisă din nou, respectiv pedeapsa de 6 ani, 8 luni și 9 zile, la care a fost adăugat un spor de 4 luni închisoare, stabilindu-se, în final, pedeapsa rezultantă de 7 ani și 9 zile închisoare. Legea penală nouă prevede, la art.43, alin.1 din noul Cod penal, un regim sancționator mult mai aspru, prin realizarea cumulului aritmetic între pedeapsa aplicată în cauză și restul rămas neexecutat din pedeapsa închisorii anterioară, astfel că, în acest caz, pedeapsa rezultantă, în urma reducerii la maximul special de 3 ani închisoare, ar fi de 10 ani și 9 zile închisoare, la care se adaugă sporul de 4 luni închisoare, care nu poate fi înlăturat, întrucât a intrat în puterea de lucru judecat. În aceste condiții, este evident că legea penală veche este mai favorabilă condamnatului.
Curtea constată că atât contestatorul-condamnat, cât și Ministerul Public au solicitat aplicarea legii penale mai favorabile nu prin reținerea, în integralitatea sa, doar a uneia dintre cele două legi penale, făcându-se abstracție de cealaltă, ca și când nu ar exista, ci prin îmbinarea acestora, preluându-se tot ceea ce este mai favorabil condamnatului din ambele legi penale. Această manieră este inadmisibilă, întrucât presupune nu aplicarea legii, atributul exclusiv autorității judecătorești, ci crearea unei a treia legi, pătrunzându-se, astfel, în domeniul legislativului. Instanța de judecată, cu atât mai mult ca instanță de executare, cum este în acest caz, nu poate crea o lege penală mult prea favorabilă condamnatului, ca rezultat al reunirii normelor materiale cele mai favorabile culese din ambele legi penale, în baza căreia să aplice o sancțiune mult prea blândă, aflată sub nivelul minim de apărare socială al oricăreia dintre legile penale concurente. Politica penală aparține, în mod exclusiv și neîndoielnic, legiuitorului, care stabilește intensitatea și modalitatea reacției sociale, printr-un mecanism articulat, în ansamblul său, față de fenomenul infracțional existent în societate, la un moment dat. Comparând cele două politici penale, Cutea constată că, prin noua lege penală, legiuitorul a hotărât să micșoreze, cu mult, limitele speciale ale pedepselor închisorii, astfel încât infractorii primari să fie sancționați mai blând, însă a prevăzut un regim sancționator mult mai aspru pentru recidiviști. De aceea, nu pot fi extrase noile limite speciale favorabile din legea nouă, îmbinate cu regulile mai blânde ale recidivei după condamnare din legea penală veche, pentru că, în acest mod, rezultatul constă într-o sancțiune hibridă, nelegală și ineficientă, situată sub limita minimă de reacție socială a oricăreia dintre legile penale concurente în timp.
Totodată, Curtea constată că, în mod inacceptabil, contestatorul-condamnat confundă instituția legii penale mai favorabile cu instituția reindividualizării pedepsei închisorii. Aplicarea principiului legi penale mai favorabile nu înseamnă o reevaluare a criteriilor generale de individualizare, așa cum consideră contestatorul-condamnat, care, printre altele, mai solicitat inclusiv înlăturarea sporului de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât reindividualizarea pedepsei închisorii nu poate avea loc în faza de executare.
În consecință, Curtea, în temeiul art.425/1, alin.7, punctul 1, litera b din noul Cod de procedură penală, va respinge, ca nefondată, contestația împotriva Sentinței penale nr.46/1.II.2014 a Tribunalului G. – Secția penală – Cauze Generale, din Dosarul nr._, formulată de contestatorul-condamnat M. M., pe care, în temeiul art.275, alin.2 din noul Cod de procedură penală, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.425/1, alin.7, punctul 1, litera b din noul Cod de procedură penală, respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul-condamnat M. M. împotriva Sentinței penale nr.46/1.II.2014 a Tribunalului G. – Secția penală – Cauze Generale, din Dosarul nr._ .
În temeiul art.275, alin.2 din noul Cod de procedură penală, obligă pe contestatorul-condamnat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, onorariul apărătorului din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 19.III.2014.
Președinte,
D. P. Grefier,
L.-A. P.
Red. și dact.: jud.D.P.
Trib. G. – Secția penală: Oița G..
2 ex.
| ← Violarea de domiciliu. Art.192 C.p.. Decizia nr. 351/2014.... | Mandat european de arestare. Sentința nr. 173/2014. Curtea de... → |
|---|
