Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 533/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 533/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2014 în dosarul nr. 533/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II A PENALĂ

Dosar nr._ (_ )

DECIZIA PENALĂ NR. 533/ A

Ședința publică din data de 25.04.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: L. C.-N.

JUDECĂTOR: S. M.

GREFIER: M. C.

Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror L. C..

Pe rol pronunțarea apelurilor declarate de inculpatul O. M. I., asiguratorul . SA, partea civila O. L. LAMAITA împotriva sentinței penale nr. 3524/17.12.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._ .

Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 18.04.2014, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie penală, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 25.04.2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.3524/17.12.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 4 București, în baza art. 178 alin.1 și alin. 2 cod penal. A condamnat pe inculpatul O. M. I., fiul lui N. și M., născut la data de 30.01.1985, în municipiul Bacău, județ Bacău, domiciliat în mun. Iași, .. 92, ., CNP_, la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și lit.b cod penal, pe durata și în condițiile art.71 cod penal.

În temeiul art. 81C.pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe o durată de 4 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 C.pen.

În baza art. 71 alin 5 Cod penal a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 C.pen. și 84 C.pen., referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei.

În temeiul art.14 Cod proc.pen. rap. la art.346 al.1 Cod proc.pen. și la art.998-999 cod civil a admis acțiunea părții civile S. C. DE URGENȚĂ B. A. cu sediul în șoseaua Berceni, nr. 12, sector 4, București și a dispus obligarea inculpatului O. M. I. la plata către aceasta a sumei de 409 lei cu titlu de daune materiale.

În temeiul art.14 Cod proc.pen. rap. la art.346 al.1 Cod proc.pen. și la art.998-999 cod civil a admis în partea acțiunea civilă a părții civile O. L. LĂMÂIȚA, cu domiciliul în București, .. 26, .. 1, . și a obligat inculpatul O. M. I. la plata către partea civilă a sumei de_ de lei, reprezentând daune materiale și la plata sumei de_ lei reprezentând daune morale.

În baza art.14 cod proc.pen., art.346 al.1 cod proc.pen. și art.49 și 55 din Legea nr.136/1995, a constatat că sumele reprezentând daune morale și daune materiale acordate părților civile la care a fost obligat inculpatul O. M. I. vor fi achitate de către S.C. A. REASIGURARE ASTRA S.A. în calitate de asigurator de răspundere civilă obligatorie, în limitele stabilite prin Ordinul CSA 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În temeiul art.191 alin.1 Cod proc.pen. a obligat inculpatul O. M. I. la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli judiciare față de stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4, București din data de 02.08.2013, în dosarul de urmărire penală 579/P/2011 a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul O. M. I., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.1 și 2 cod penal.

În actul de sesizare s-a reținut că la data 14.01.2011, în jurul orelor 13.08, în timp ce conducea autoturismul marca Renault, cu număr de înmatriculare_ pe Calea V. Bârzești, deplasându-se din direcția Splaiul Independenței către șoseaua Olteniței, rulând cu o viteză de 67 de km/h și l-a accidentat mortal pe numitul O. L. care se deplasa pe partea carosabilă.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesul verbal de cercetare la fața locului, schița locului accidentului precum și planșele fotografice efectuate cu această ocazie, buletin de analiză toxicologică – alcoolemie, raport medico-legal de necropsie, raport de expertiza tehnica-judiciară și supliment la raportul de expertiza, declarația martorilor P. D., V. V., O. M., D. C., Z. M., declarație parte civilă, proces verbal de verificare tehnică a vehiculului; certificat medical constatator al decesului și certificat de deces, declarațiile inculpatului.

În cauză, a fost citat în calitate de asigurator S.C. A.-REASIGURARE ASTRA S.A, în baza poliței de asigurare RCA ./02/X1/SP, nr._.

S. C. de Urgență Dr.B. A. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 409 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ale victimei.

Pe parcursul cercetării judecătorești a fost audiat inculpatul, martorii P. D. și D. C., martorii P. și martorii încuviințați pentru partea civilă.

Analizând materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penal, instanța a reținut următoarea situația de fapt:

La data de la data 14.01.2011, în jurul orelor 13.08, în timp ce conducea autoturismul marca Renault, cu număr de înmatriculare_ pe Calea V. Bârzești, deplasându-se din direcția Splaiul Independenței către șoseaua Olteniței, rulând cu o viteză de 67 de km/h și l-a accidentat mortal pe numitul O. L. care traversa partea carosabilă prin loc nepermis, decesul victimei survenind aproape instantaneu. Victima tocmai coborâse dintr-un autobuz ce oprise în stație și a încercat să traverseze . fața autobuzului care staționa încă la momentul impactului dintre victimă și autoturism. S-a observat că din concluziile raportului de expertiză rezultă că nu există un raport de cauzalitate între modul de oprire al autobuzului și producerea accidentului, victima având obligația de a trece . și după o asigurare corespunzătoare. De asemenea, expertul a arătat că anterior momentului la care s-a produs impactul a existat un fenomen de ecranare datorită poziționării pietonului la pătrunderea pe carosabil în colțul din dreapta față al autobuzului, fiind practic imposibil pentru inculpat să observe pietonul până acesta nu a trecut de partea stânga față a autobuzului.

Astfel, conform procesului verbal de cercetare la fața locului din, schiței precum și planșelor fotografice efectuate cu această ocazie coroborate cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și cu suplimentul la raportul de expertiza tehnica judiciară, instanța a reținut că accidentul s-a produs la data de 14.01.2011, în jurul orelor 13.08, pe Calea V. Bârzești, pe sensul din direcția Splaiul Independenței către șoseaua Olteniței. Raportul de expertiză tehnică a putut stabili cu exactitate locul accidentului în plan longitudinal și transversal având în vedere că existau probe materiale certe. Pe baza urmelor de frânare și a constatărilor efectuate la fața locului raportului de expertiză tehnică judiciară a concluzionat că accidentul s-a produs într-un punct situat în profilul longitudinal al drumului la o distanță de 18,8 m după debutul urmelor de pneu, iar în profilul transversal al drumului la o distanță de 4,6 m față de nivelul bordurii trotuarului din dreapta sensului de deplasare.

Concluziile raportului de expertiză tehnică cu privire la locul și împrejurările producerii accidentului au fost confirmate parțial prin declarațiile martorilor care nu au văzut momentul producerii accidentului, însă au văzut momentele premergătoare producerii impactului.

Din probele administrate a rezultat că inculpatul a rulat în stânga autobuzului care staționa pe banda unu a sensului de mers și nu a putut observa decât foarte târziu victima, motiv pentru care inculpatul a frânat extrem de puternic, astfel cum a reieșit și din urmele lăsate de anvelope pe asfalt și a păstrat o traiectorie aproape perfect dreaptă până la locul impactului.

Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că viteza de deplasare a vehiculului condus de către petent era de 67 de km/h, viteza fiind determinată, printre altele, de distanța dintre debutul urmelor de frânare și locul impactului. Din concluziile aceluiași raport a rezultat că distanța de frânare pe care trebuia să o aibă la dispoziție inculpatul pentru a frâna în siguranță de la o viteză regulamentară de 50 de km/h era de 29 de metri, iar distanța de frânare pe care a acesta a avut-o la dispoziție a fost de 39 metri, deci o distanță net superioară. De asemenea, pe baza calculelor efectuate de către expert a rezultat că dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză de maxim 60 km/h inculpatul ar fi putut evita impactul cu victima, ceea ce a dus la concluzia clară că dacă inculpatul ar fi circulat cu viteza legală ar fi putut evita fără probleme accidentul.

De asemenea, din procesul verbal de cercetare la fața locului, schița locului accidentului precum și planșele fotografice efectuate cu această ocazie și raportul medico-legal de necropsie a rezultat că victima se angajase în traversarea străzii de la dreapta la stânga, prin loc nepermis, în acea zonă nefiind amplasată o trecere de pietoni. De asemenea, a rezultat că victima avea o alcoolemie de 0,50 ‰ în sânge.

În urma impactului, victima a fost lovită cu partea frontală a caroseriei în zona mediană, a fost preluată pe capota mașinii intrând în contact cu parbrizul mașinii după care a fost proiectată pe carosabil. Din raportul de necropsie a rezultat că leziunile traumatice ce au cauzat moartea victimei s-au produs prin lovire cu și de un corp dur, plan în condițiile unui accident rutier și au legătură directă de cauzalitate cu decesul.

Instanța a constatat că la momentul producerii accidentului, inculpatul a fost testat cu aparatul alcooltest marca Drager care a indicat o valoare de 0.00 mg/l alcool pur în aerul expirat, fiind ulterior condus la INML unde i s-au recoltat probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultând că a avut o alcoolemie de 0,00 g%.

Raportul de expertiză tehnică a mai concluzionat că starea de pericol potențial a fost creată de conducătorul auto care a circulat cu o viteză mult superioară celei permise de lege pe acel sector de drum. Starea de pericol iminent a fost creată și de victimă prin faptul că s-a angajat în traversarea drumului prin loc nepermis și fără să se asigure.

Sub aspectul stărilor de pericol manifestate în desfășurarea evenimentului rutier, instanța a reținut că o primă stare de pericol a fost creată de victimă prin faptul că locul prin care traversa nu era permis, nefiind prevăzut cu marcajele sau indicatoare prin care să reglementeze circulația pietonală conform art.72 alin.1-3 din OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și art.167 alin.1 lit.d din HG 1391/2006 privind aprobarea regulamentului de aplicare a OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (în vigoare la data producerii accidentului); o a doua stare de pericol a fost creată de inculpat prin faptul că a circulat cu o viteză superioară celei permise de lege pe acel sector de drum.

Expertul a apreciat că inculpatul putea preveni producerea accidentului dacă ar fi circulat cu o viteză permisă de lege pe acel sector de drum. De asemenea, și victima putea preveni producerea accidentului daca nu s-ar fi angajat în traversarea drumului printr-un loc nepermis și fără să se asigure în prealabil.

În ceea ce privește susținerea inculpatului cu privire că la acel moment drumul era acoperit cu urme de material antiderapant sau o altă substanță care ar fi împiedicat frânarea normală a vehiculului său, instanța a constatat că această susținere este contrazisă de șoferul autobuzului care a arătat că drumul era curat și uscat la acel moment, fapt ce este probat și de mențiunile procesului verbal de cercetare la fața locului. De asemenea, martorul P. a arătat că el nu a observat existența acestor urme la nivelul asfaltului decât în intersecția dintre calea V. Bârzești și Splaiul Independenței, loc unde a produs o tamponare minoră cu un alt vehicul, iar nu și la locul producerii accidentului care se află pe Calea V. Bârzești către șoseaua Olteniței. Chiar dacă ar fi considerăm că susținerile inculpatului ar fi fost reale instanța a considerat că acesta era cu atât mai mult obligat să respecte cu foarte mare strictețe regulile de circulație, iar nu să continue a se deplasa cu o viteză mai mare decât cea maxim admisă pe acel sector de drum.

Prin urmare, la producerea accidentului rutier au intervenit atât fapta victimei de a traversa neregulamentar, prin loc nepermis, cât și fapta inculpatului de a circula cu o viteză superioară celei legale.

În speță, s-a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul fortuit, întrucât inculpatul, având pregătirea și experiența necesară, putea și trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, și anume producerea unui accident de circulație, atunci când nu a luat toate măsurile de siguranță în trafic. În ce privește condiția imprevizibilității absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului, s-a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, întrucât prezența victimei pe carosabil, deși a fost subită, inculpatul nu a putut evita accidentul, ca urmare a nerespectării obligațiilor pentru evitarea oricărui pericol. Pentru a ne afla în situația cazului fortuit este necesar ca neprevederea cauzelor intervenite sa aibă un caracter obiectiv și general. În speță, s-a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Posibilitatea ca o persoană dă traverseze prin loc neregulamentar nu reprezintă un fapt ce nu putea fi prevăzut în mod obiectiv de către un conducător auto cu o diligență normală, mai ales în condițiile traficului rutier din București. Prezumtia existentei unui risc de asemenea natură a determinat legiuitorul să limiteze viteza de circulație în interiorul localităților astfel încât, în astfel de situații să poată fi evitate evenimentele rutiere. În acest context, s-a apreciat că este relevant dacă inculpatul circula la momentul producerii accidentului cu viteza legală și dacă raportat la această viteză impactul victimei ar fi putut fi evitat. Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că la momentul impactului autoturismul rula în localitate cu o viteză peste limita legală admisă și că acesta ar fi avut posibilitatea de a evita impactul cu un pieton aflat în traversare daca ar fi respectat limitele legale de viteza. Reținerea culpei concurente a victimei la producerea accidentului de circulație nu constituie în speță o cauză exoneratoare de răspundere atâta vreme cât inculpatul, prin adoptarea unei conduite în trafic conformă normelor legale, ar fi putut evita producerea impactului.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului, care la data de 14.01.2011, în jurul orelor 13.08, în timp ce conducea autoturismul marca Renault, cu număr de înmatriculare_ pe Calea V. Bârzești, deplasându-se din direcția Splaiul Independenței către șoseaua Olteniței, rulând cu o viteză de 67 de km/h l-a accidentat mortal pe numitul O. L. care traversa partea carosabilă prin loc nepermis, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.1 și 2 cod penal.

Instanța a reținut în sarcina inculpatului varianta agravantă prevăzută de art.178 alin.2 cod penal deoarece uciderea victimei a fost urmarea modalității necorespunzătoare prin care inculpatul a condus autovehiculul, respectiv faptul că inculpatul a circulat cu o viteză superioară celei permise de lege pe acel sector de drum.

Urmarea imediată a fost decesul persoanei vătămate, legătura de cauzalitate rezultând din modalitatea de săvârșire a faptei.

Sub aspect subiectiv, instanța a constatat că infracțiunea de ucidere din culpă a fost săvârșită cu forma de vinovăție a culpei fără prevedere conform art.19 alin.1 pct.2 lit.b, inculpatul neprevăzând rezultatul faptei sale, ridicarea vieții unei persoane ca urmare a manevrării necorespunzătoare a vehiculului, rezultat care ar fi trebuit și putut să îl prevadă, dacă s-ar fi comportat în mod civilizat și legal în trafic.

Sub aspectul întinderii culpei, instanța a reținut, în săvârșirea prezentei infracțiuni, atât a culpei inculpatului determinată de faptul că a circulat cu o viteză mult superioară celei permise de lege pe acel sector de drum, cât și a culpei persoane vătămate care prin faptul că locul prin care traversa nu era permis, nefiind prevăzut cu marcajele sau indicatoare prin care să reglementeze circulația pietonală a încălcat prevederile art.72 alin.1-3 din OUG 195/2002 și art.167 alin.1 lit.d din HG 1391/2006, uciderea din culpă fiind rezultatul culpei concurente a celor doi.

La alegerea pedepsei, precum și la individualizarea cuantumului acesteia, instanța, conform art. 72 C. pen., a avut în vedere pericolul social concret al faptelor săvârșite, determinat atât de modul de producere, cât și de importanța valorilor sociale încălcate, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea.

La stabilirea și aplicarea pedepsei principale pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.1 și 2 cod penal instanța a reținut faptul că inculpatul nu era cunoscut cu antecedente penale la data săvârșirii infracțiunii, a avut o atitudine cooperantă atât cu organele de urmărire penală, cât și cu instanța de judecată. Totodată, instanța a luat în considerare că moartea persoanei vătămate s-a produs ca urmare atât a faptei culpabile a inculpatului, cât și a faptei culpabile a persoanei vătămate care a traversat .. Nu în ultimul rând, instanța a mai avut în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, astfel cum a rezultat acestea din înscrisurile în circumstanțiere depuse la dosar.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că o pedeapsă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru prezenta infracțiune este de natură a asigura rolul educativ-preventiv și punitiv al pedepsei.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța a reținut că, având în vedere gravitatea infracțiunii comise, pericolul concret ridicat al acesteia, urmările produse dar și cele care s-ar fi putut produce, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Hirst Contra Marii Britanii, infracțiunea săvârșită de inculpat creează față de acesta o nedemnitate în exercitarea dreptului de a fi ales în autorității sau funcții elective publice dar și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 64 lit. a teza a două, și lit.b C. pen., motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei în condițiile și pe durata stabilite de art.71 cod penal. Instanța nu a interzis inculpatului dreptul electoral de a alege deoarece fapta săvârșită de acesta nu are o conotație electorală. De asemenea, în ceea ce privește drepturile prev. de art. 64 lit.c instanța nu a considerat că există în cauză motive speciale de interzicere a acestora, numai circumstanțele speciale faptice și personală putând duce la această interdicție, ea neintervenind automat, după cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. și P. împotriva României.

Având în vedere aspectele reținute mai sus, respectiv personalitatea și conduita inculpatului, faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, că are un loc de muncă stabil, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate, instanța a dispus, în baza art. 81 C.p., suspendarea condiționată a executării pedepsei, apreciind ca scopul pedepsei aplicate poate fi atins chiar fără executarea acesteia, inculpatul fiind la primul conflict cu legea penală, putând fi vorba doar despre un incident izolat și nefericit din viața acestuia.

În baza art. 81 C.pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C.pen., iar în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin. 1 lit. a teza a-II-a și lit. b Cod penal, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

Totodată, în baza art. 359 Cpp, instanța a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 Cp privind cauzele care atrag revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a constatat că S. C. de Urgență Dr.B. A. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 409 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate victimei.

Potrivit art.313 din legea 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

Raportat la aceste dispoziții legale, instanța a constatat că potrivit decontului cheltuielilor de spitalizare ale persoanei decedate, aceasta a primit servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, în valoare totală de 409 lei, S. C. de Urgență Dr.B. A., având dreptul de a primi contravaloarea serviciilor medicale prestate de la persoana responsabilă de producerea accidentului, respectiv de la inculpat.

Cu privire la celelalte acțiuni civile formulate în cauză instanța a reținut că vor fi analizate elementele răspunderii civile delictuale: prejudiciul cert și nereparat încă; fapta ilicită; vinovăția; legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită. S-a constatat, în speță, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu produs părții civile, cauzat de suferința fizică și psihică produsă ca urmare a accidentului produs de către inculpat, legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu, precum și vinovăția inculpatului ca atitudine psihică față de fapte și urmările acestora. De asemenea instanța a mai reținut că, în ceea ce privește daunele materiale potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește latura ei civilă, pe bază de probe. Spre deosebire de daunele morale, al căror cuantum se stabilește de către instanță pe bază de apreciere, existența daunelor materiale și a întinderii acestora trebuie dovedite prin administrarea de probe. Instanța a ținut cont la acordarea daunelor materiale numai de acele prejudicii care au legătură de cauzalitate directă cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul.

Sub acest aspect instanța a reținut că partea civilă O. L. Lămâița s-a constituit parte civilă în calitate de soție a victimei, cu suma de_ euro daune morale și_ lei daune materiale.

Sub aspect material, instanța a avut în vedere în primul rând că partea civilă a fost pusă în situația de a cheltui sume de bani cu ocazia organizării înmormântării victimei, mai exact procurarea celor necesare nefericitului eveniment îmbrăcăminte pentru decedat, alimente pentru parastas, precum și cu ocazia slujbelor de pomenire. S-a constatat că toate aceste cheltuieli se ridică la suma de_ de lei, astfel cum a rezultat din cele declarate de martorii audiați în cauză care au arătat că s-au organizat de către partea civilă parastase în memoria soțului său, de fiecare dată fiind chemate un număr important de persoane. În ceea ce privește cuantumul exact al sumelor cheltuite, s-a apreciat că trebuie observat că martorii au arătat că știu despre cuantumul acestor sume de la partea civilă. Aceste cheltuielile efectuate de către partea civilă de la data producerii accidentului sunt unele care sunt normale în contextul unui astfel de incident. În ceea ce privește problema dovedirii cuantumului daunelor materiale, instanța a apreciat că în contextul unui accident auto, precum cel din speță, ale cărui consecințe sunt de natură să afecteze grav rudele celor implicați, este excesiv a se cere acestora să păstreze acte doveditoare și să contabilizeze fiecare cheltuială efectuată pentru înhumarea și cinstirea memoriei persoanelor decedate, mai ales că, la momentul plății efective a acestor sume, părțile civile nu au avut în vedere procesul penal ce se va desfășura și nici exigențele de probațiune specifice acestei materii. D. urmare, s-a apreciat că ar fi contrar unor minime reguli de echitate ca în condițiile în care certitudinea prejudiciului este clar stabilită și singurele probleme sunt legate de cuantumul efectiv al acestuia, acțiunea civilă privind daunele materiale să fie respinsă în totalitate. În ceea ce privește suma de 1946 lei, reprezentând taxe plătite pentru efectuarea expertizelor, eliberarea raportului de necropsie instanța a constatat că această sumă este probată prin chitanțele depuse la dosarul cauzei. În ceea ce privește suma de_ de lei, reprezentând prejudiciul material viitor constând în cheltuielile ce vor fi ocazionate de organizarea altor ceremonii religioase, instanța a considerat că această sumă nu constituie un prejudiciu cert sau lichid, neexistând o garanție a desfășurării acestor rituri sau a cuantumului efectuate pentru organizarea acestora. Ori, în condițiile în care acest prejudiciu nu este unul cert sub aspectul existenței sau cuantumului, instanța a considerat că aceste sume de bani nu pot fi acordate părții civile la acest moment.

Instanța a acordat, astfel, suma de_ lei daune materiale părții civile, apreciind și că aceste sume reprezintă o estimare minimă a cheltuielilor efectuate și al căror nivel este dovedit doar parțial prin înscrisuri și prin declarația martorilor, dar și că în situația în care aceste sume sunt acordate din considerente de echitate, nu pot fi stabilite într-un cuantum care să devină excesiv pentru cel obligat a le achita.

Cu privire la daunele morale solicitate de către părțile civile, instanța a considerat ca acestea reprezintă satisfacții echitabile destinate a compensa material suferințele fizice ale părții civile, urmare a faptei ilicite a inculpatului, și ca orice suferință fizică presupune și o suferință psihică, ce se constituie într-un prejudiciu nepatrimonial. Cu privire la cuantumul daunelor morale solicitate, s-a apreciat că acestea nu sunt supuse unor criterii legale prestabilite, ci determinarea lor în concret este lăsată la libera apreciere a instanței . Practic, este o prezumție aproape absolută că decesul unui fiu, respectiv frate, la o vârstă tânără, este un eveniment de natură a provoca o durere deosebită rudelor apropiate. În speța de față, s-a apreciat că nu există elemente de natură a contrazice această prezumție. Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la modul și aprecierea daunelor morale, prevede că „la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral se are în vedere o . criterii: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit și, nu îmbogățirea fără just temei”

Instanța a considerat că legăturile puternice de afecțiune între părinți și copii sau între frați și surori și suferința constantă și de lungă durată determinată de pierderea unei rude apropiate, în mod violent și intempestiv sunt suficiente pentru a justifica un cuantum ridicat al daunelor morale. De altfel, în același sens s-a pronunțat și instanța supremă . decizii de speță. Spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care se stabilesc pe bază de probe, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. În cazul infracțiunilor contra persoanei, evaluarea despăgubirilor pentru daune morale - în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau de a nu tinde către o îmbogățire fără just temei - trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de inculpat, precum și de toate consecințele acestei. Dincolo de prejudiciul moral incontestabil suferit de partea civilă, s-a considerat că, cuantumul despăgubirilor solicitate de aceasta este vădit exagerat având în vedere că scopul daunelor morale este în principiu acela de a oferi celor vătămați prin decesul unei persoane față de care nutreau o mare afecțiune posibilitatea de a trece mai ușor peste evenimentul nefericit, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstracție de elemente precum nivelul general de trai al societății și condițiile concrete socio-economice de la momentul acordării. De asemenea, s-a apreciat că trebuie luat în calcul și faptul că la producerea acestui accident a existat o culpă concurentă a inculpatului și a victimei, acțiunile victimei fiind determinante la rândul lor pentru producerea rezultatului acestui accident. Totodată, s-a apreciat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, nu are nici o importanță starea materială a victimei, a inculpatului sau a părții civile. La diferențierea sumelor acordate fiecăreia din părțile civile cu titlu de daune morale, instanța nu a putut avea alt criteriu decât proximitatea gradului de rudenie și constanța legăturii personale dintre mama și fiu sau soră și frate, nefiind de conceput existența unui alt standard de cuantificare a daunelor în cauza de față. D. urmare, instanța a admis, în parte, pretențiile părții civile și va obliga inculpatul să achite suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale părțile civile.

Instanța a constatat că la data producerii accidentului inculpatul era asigurat în baza poliței de asigurare RCA ./02/X1/SP, nr._, emisă de asiguratorul S.C. A.-REASIGURARE ASTRA S.A.

Conform art.49 din legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România „asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum si tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”, iar conform art.55 din același act normativ „despăgubirile se plătesc de către asigurator persoanelor fizice sau juridice păgubite.” În ceea ce privește calitatea de asigurător a societății de asigurare aceasta a fost stabilită prin Decizia 1/2005 a Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se din considerentele acesteia că: „în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995”, iar „prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societății de asigurare în calitate de "asigurător de răspundere civilă", în procesul penal.

Pe cale de consecință, în baza raportului de asigurare existent în virtutea poliței RCA încheiat de asiguratul inculpat, s-a apreciat că acesta are dreptul ca asiguratorul să plătească în locul său sumele la care acesta a fost obligat cu titlu de daune civile ca urmare a decesului victimei.

Astfel, potrivit Ordinului CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, „documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurator RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisa, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, a statului in care acesta s-a produs.” D. urmare, pentru a interveni obligația de plată a asigurătorului, s-a apreciat că trebuie ca mai întâi să se stabilească o obligație de plată în sarcina celui asigurat și în beneficiul celui păgubit. Abia după stabilirea unei obligații de plată în sarcina asiguratului trebuie să se constate că în temeiul poliței de asigurare și a dispozițiilor legale din materia asigurărilor de răspundere civilă devine incidentă obligația de plată a asigurătorului.

Având în vedere cele sus-menționate, în baza art.14 cod proc.pen., art.346 al.1 cod proc.pen. și art.49 și 55 din Legea nr.136/1995, instanța a constatat că pentru inculpat despăgubirile materiale dispuse, vor fi achitate de către S.C. A. REASIGURARE ASTRA S.A. în calitate de asigurator de răspundere civilă obligatorie, în limitele stabilite prin Ordinul CSA 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel partea civilă O. L. Lămâița, asiguratorul . SA și inculpatul O. M. I..

Partea civilă O. Lămâița L. a criticat sentința pentru următoarele considerente:

În mod greșit instanța de fond nu i-a acordat toate despăgubirile solicitate.

Instanța de fond în mod greșit nu i-a acordat prejudiciul material viitor, reprezentând cheltuieli cu organizarea ceremoniilor creștinești și pomeniri ulterioare, până la 7 ani după deces, în sumă de_ lei. A dovedit în cauză cu înscrisuri și martori că, până la data formulării cererii, partea civilă a organizat toate ceremoniile și ritualurile de pomenire ale defunctului, astfel încât, dată fiind și educația religioasă, nu se poate susține că, efectuarea acestor cheltuieli ar depinde în exclusivitate de voința părții civile.

Soluția instanței de fond echivalează cu lipsirea de eficiență a instituției prejudiciului material viitor.

Adoptând un asemenea raționament ar însemna ca titularul dreptului la reparație să fie pus în situația de a promova acțiuni succesive de recuperare a acestui prejudiciu material viitor, constând în cheltuieli cu parastasele. Partea civilă ar fi în situația improprie de a promova acțiune în despăgubiri împotriva asiguratorului după efectuarea fiecărui parastas.

Ori, instituția prejudiciului material viitor are menirea de a determina soluționarea unitară și completă a pretențiilor, în același cadru procesual și presupune acordarea acestor despăgubiri sub forma unei sume globale, ce include și o anumită marjă de apreciere.

Pe de altă parte, partea civilă a solicitat despăgubiri rezonabile, nu unele ce exced cadrul tradiției locului, raportate la nivelul costurilor deja efectuate.

Așa cum a statuat și instanța supremă în jurisprudența sa, prejudiciul viitor este supus reparării dacă, există siguranța producerii lui și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. În cauză există atât certitudine în privința producerii prejudiciului cât și în privința întinderii lui. Neadmiterea acestor costuri viitoare vine în contradicție cu principiile fundamentale și esențiale ale reparării integrale a prejudiciului.

În al doilea motiv de apel, partea civilă a arătat că, în mod greșit inculpatul nu a fost obligat la acoperirea cheltuielilor, ocazionate de desfășurarea procedurilor judiciare, în sumă de 1946 lei.

Aceste cheltuieli reprezintă taxe cu expertiză IML, expertiză tehnică auto, eliberarea raportului de necropsie și deși instanța de fond a precizat în considerentele hotărârii că această sumă este probată prin intermediul chitanțelor aflate la dosar, în dispozitivul hotărârii, în mod eronat, această sumă nu se regăsește.

În al treilea motiv de apel, partea civilă a criticat hotărârea pentru aceea că, daunele morale nu sunt în măsură să asigure compensarea adecvată și echilibrată a prejudiciului moral suferit, consecutiv pierderii intempestive a partenerului de viață, față de care a nutrit sentimente puternice de afecțiune.

Despăgubirea acordată de prima instanță nu reprezintă o justă, echitabilă și rațională compensare a prejudiciului suferit.

Judecătorul fondului trebuia să aibă în vedere la stabilirea despăgubirii, vârsta și personalitatea victimei indirecte, natura și durata relațiilor cu victima, importanța valorii lezate .

Instanța nu a acordat o sumă corespunzătoare, pentru că nu a avut în vedere scopul acestei categorii de daună, faptul că aceste despăgubiri sunt destinate să acopere satisfacții de natură a ajuta victima indirectă să depășească momentul de suferință, atenuând sentimentul de frustrare încercat.

De aceea este criticabilă aprecierea instanței de fond că sumele solicitate sunt exagerate. Grija ca aceste daune să nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză poate determina atribuirea unui caracter simbolic compensațiilor respective. Aceste daune sunt satisfacții compensatorii și chiar dacă nu șterg suferința din memoria victimelor indirecte, o pot aplana.

În al patrulea motiv de apel a criticat hotărârea pronunțată pentru aceea că, în mod greșit prima instanță nu a obligat direct asiguratorul de răspundere civilă la plata despăgubirilor, limitându-se doar la a constata că aceste sume vor fi achitate de asigurator. Prin citarea în cauză a asiguratorului, acesta dobândește calitatea de parte. Constatarea doar a faptului că despăgubirile vor fi achitate în final de asigurator, este o interpretare formalistă și restrictivă a dispozițiilor legale din materia asigurărilor.

Lipsa obligării directe, prin însăși hotărârea pronunțată a asiguratorului echivalează cu lipsa unui titlu executoriu împotriva acestuia și determină lipsa de eficiență a hotărârii penale, lăsând deschisă calea unor procese ulterioare în eventualitatea destul de probabilă a insolvenței inculpatului.

Incidența în cauză a unei răspunderi civile având temei contractual nu exclude angajarea răspunderii civile a inculpatului, aceasta din urmă constituind forma de răspundere principală, de natură delictuală, întemeiată pe dispozițiile Codului civil și totodată, consecința directă a angajării răspunderii penale a inculpatului pentru comiterea infracțiunii.

Soluția corectă este aceea a obligării atât a inculpatului cât și a asiguratorului la plata despăgubirilor .

Pentru considerentele menționate, a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și pronunțarea unei noi hotărâri care să țină cont de criticile formulate.

Inculpatul O. M. a criticat sentința pentru următoarele considerente:

În mod greșit prima instanță nu a aplicat prevederile legale referitoare la cazul fortuit deoarece din probele administrate în cauză rezultă că, culpa în producerea accidentului aparține de fapt victimei, care, a traversat ., având în sânge o alcoolemie de 50%, așa încât accidentul ar fi avut loc chiar și dacă viteza de deplasare a autoturismului inculpatului ar fi fost mai mică de 50 km/oră.

În mod greșit instanța a reținut lipsa unei legături de cauzalitate între oprirea autobuzului și accident. În primul raport de expertiză întocmit de expertul M. se reține faptul că, o stare de pericol, a fost cauzată și de conducătorul autobuzului care, nu a oprit în alveola destinată acestuia, încălcând prevederile art. 151 din Regulamentul de punere în aplicare a OUG 195/2002.

Dacă autobuzul ar fi fost oprit în alveolă și nu pe banda 1, ar fi oferit un spectru vizual mai larg șoferului autoutilitarei, mărind substanțial posibilitatea fizică de a evita pietonul, prin efectuarea unui viraj de ocolire prin spatele acestuia.

Instanța de judecată a stabilit greșit locul impactului, pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul E. I..

Locul impactului s-a stabilit în mod greșit la 18,8 m, aproximativ față de urmele de frânare, fără să se țină seama de un element important, acela că, pietonul a traversat . prin fața autobuzului aflat în afara alveolei, perpendicular pe axul drumului, fiind observat de conducătorul auto abia după ce a depășit colțul din stânga al autobuzului. Acest aspect este confirmat de martorul P. D. care a relatat că, a observat cum o persoană se angajează în traversarea străzii, la circa un metru, prin fața autobuzului.

Este importantă și declarația martorului D. C., pasager în autobuz, care a declarat că a coborât din autobuz și imediat a auzit un scârțâit de roți specific frânării și imediat o bubuitură urmată de zborul prin aer al unei persoane care fusese și ea pasageră în același autobuz.

Rezultă așadar, faptul că, victima a coborât din autobuz pe ușa din față, martorul pe ușa din spate și imediat ce a coborât a auzit un scârțâit de roți specific frânării și o bubuitură. Deci, victima a traversat . prin fața autobuzului, fiind imposibil ca inculpatul să aibă la dispoziție 39 metri pentru a frâna, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond deoarece dacă ar fi trecut atâta timp, victima ar fi avut timp să ajungă pe scuarul din mijlocul drumului.

Cea de-a doua expertiză este greșită, întrucât a folosit în analiză doar urmele de frânare de la fața locului și a ignorat declarațiile existente la dosar.

Este inadmisibil a se lua în considerare numai urma de frânare găsită la fața locului, cu ignorarea celorlalte mijloace de probă.

Dinamica producerii accidentului prezentată în al doilea raport de expertiză este combătută de expertul parte P. A., care, a arătat că, dacă autoutilitara s-ar fi aflat la 39 metri față de locul impactului, datorită pătrunderii pietonului în câmpul vizual al conducătorului auto, care a acționat manevra de frânare, accidentul nu s-ar mai fi produs. Pietonul ar fi depășit locul impactului și ar fi ajuns pe scuar atunci când autoutilitara ar fi ajuns la locul impactului. Ca atare, manevra de frânare nu a fost inițiată de conducătorul auto datorită pătrunderii pietonului de pe trotuar pe carosabil, victima fiind ecranată de autobuz, ci datorită manevrei de plecare de pe loc a autobuzului, cu posibila deplasare către stânga.

În acest sens, elocventă este declarația inculpatului din faza de urmărire penală, care a arată că a început să frâneze înainte de a vedea pietonul, deoarece autobuzul se pusese în mișcare.

Analiza dinamicii accidentului nu trebuie făcută doar prin prisma urmelor de frânare . Expertul P. A. în raportul său a arătat că, accidentul s-a produs în timpul procesului de frânare cu urme, fapt ce a putut să reducă până la anulare, posibilitățile tehnice de evitare a accidentului.

3)Instanța de judecată a reținut greșit situația de fapt, referitor la viteza cu care se deplasa inculpatul, reținând că aceasta ar fi fost de 67km/oră, pe ba za primului raport de expertiză, dar apoi, s-a raportat în mod greșit la al doilea raport de expertiză, în care se reține o viteză superioară, de 75 km/oră, determinată pe baza distanței dintre debutul urmelor de frânare și locul impactului.

Instanța a reținut greșit faptul că, starea de pericol a fost creată de conducătorul auto, care a circulat cu o viteză superioară celei permise de lege pe sectorul de drum, iar dacă ar fi circulat cu viteza permisă de lege ar fi putut evita accidentul.

În primul raport de expertiză se menționează o viteză de 67 km/oră pentru autoutilitară iar despre victimă se arată că a circulat cu 8,2 km/oră și se menționează de asemenea că, spațiul parcurs de autoutilitară din momentul declanșării stării de pericol și până la acroșarea victimei a fost de 9,80 metri, astfel că, astfel, că, accidentul nu putea fi evitat chiar și dacă ar fi circulat cu viteza maximă legală admisă în localitate-50 km/oră, deoarece spațiul minim necesar pentru oprirea autoutilitarei, de 33 m, era mai mare decât spațiul parcurs de autoturism din momentul apariției stării de pericol și până la locul impactului-9,80 metri.Expertul a concluzionat că viteza de evitare a accidentului era de 41 km/oră.

Expertul P. A. a arătat că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între valoarea vitezei de deplasare și impact, deoarece accidentul ar fi avut loc și în condițiile în care viteza de deplasare ar fi fost mai mică de 50 km/oră.

4) În mod greșit instanța nu a reținut în cauză incidența cazului fortuit, toate aprecierile instanței fiind întemeiate numai pe baza celui de-al doilea raport de expertiză. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru incidența cazului fortuit sunt în număr de două: este necesar ca rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului, împrejurare care poate fi și conduita imprudentă a unei persoane, în cazul de față, victima care a traversat prin alergare . și fapta să fie prevăzută de legea penală .

Instanța a înlăturat apărarea inculpatului, tot în temeiul celui de-al doilea raport de expertiză, deși raportul expertului P. A., declarațiile martorilor P. D. și D. C., au confirmat faptul că, pietonul a traversat ., aflat în afara alveolei, în fugă, perpendicular pe axul drumului, fiind observat de conducătorul auto abia după ce a depășit colțul din stânga față al autobuzului. Apariția victimei pe carosabil a fost un fapt imprevizibil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 47 Cod penal vechi.

5) în mod greșit instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 76 Cod penal, care arată că, atunci când în favoarea inculpatului există circumstanțe atenuante, pedeapsa principală de reduce, în cazul de față, potrivit art. 76 litera d, pedeapsa se coboară sub limita minimă de un an până la minimul general .Deși în considerentele hotărârii instanța a menționat incidența circumstanțelor atenuante, în dispozitiv, nu a dat eficiență acestora.

6)În ceea ce privește latura civilă, inculpatul a arătat că, întrucât se află în situația cazului de neimputabilitate prevăzut de art. 31 Cod penal și dat fiind faptul că a solicitat achitarea sa, a apreciat că nu datorează despăgubiri .

Ca urmare, față de dispozițiile art. 421 alin. 2 litera a C.p.p.a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și rejudecând, achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. 5 C.p.p. rap. la art. 16 alin. 1 litera d C.p.p.

În subsidiar, a solicitat aplicarea unei pedepse sub minimul special, prin aplicarea art. 74 și 76 C.p., având în vedere circumstanțele atenuante descrise în chiar considerentele hotărârii.

Asiguratorul . SA a criticat sentința în ceea ce privește latura civilă a cauzei, astfel:

1)În mod greșit instanța de judecată a acordat despăgubiri civile părții civile O. Lămâița L., deoarece culpa în producerea accidentului aparține victimei, care a traversat . și a avut o alcoolemie de 0,5%0, în acest sens fiind raportul de expertiză întocmit de expertul M. I., care a arătat că starea de pericol a fost creată de victimă, care a traversat . și fără să se asigure.

Potrivit art. 27 pct. 1 litera c din Ordinul 21/2009, asiguratorul nu acordă despăgubiri atunci când accidentul a fost produs de un caz de forță majoră, din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, din culpa exclusivă a unei terțe persoane.

În subsidiar, a solicitat să se constate că accidentul a fost produs cel puțin din culpa comună a inculpatului și victimei, motiv pentru care, cel chemat să răspundă, potrivit art. 28 pct. 1, va fi ținut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă.

2) În ceea ce privește despăgubirea părții civile O. Lămâița cu suma de 21 946 lei, despăgubiri civile, a arătat că, această sumă nu a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, fiind dovedită numai suma de 2748,40 lei.

Asiguratorul nu plătește despăgubiri decât în limita a ceea ce este dovedit cu documente justificative.

Declarațiile martorilor referitoare la cheltuielile efectuate de partea civilă, cu parastasele ulterioare sunt contradictorii .

Pe de altă parte, deși instanța a reținut că și victima are o culpă în producerea accidentului, a acordat despăgubiri părții civile integral, fără a le diminua în funcție de proporția culpei.

În ceea ce privește daunele morale acordate, acestea sunt exagerate și nejustificate în raport de împrejurările în care s-a produs evenimentul .Față de faptul că starea de pericol a fost creată de victimă, că, persoana decedată era în vârstă de 64 ani, având în vedere cadrul socio-economic existent în România, precum și jurisprudența din România în materie, aceste daune sunt exagerate.

Funcția compensatorie a daunelor morale are scopul de a readuce victima în situația anterioară producerii infracțiunii. Caracterul compensatoriu tinde la oferirea unui echivalent care să permită victimei să își aline,prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite, reparația având menirea doar de a ușura suferințele victimei sau de a-i crea acesteia anumite satisfacții .

Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că,nu trebuie să fie neglijată natura valorilor nesocotite dar nici nu poate constitui un temei pentru îmbogățire, întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune. De asemenea, s-a arătat că ele nu pot fi excesive, neavând rolul unor amenzi și neputând conduce la o îmbogățire fără justă cauză ori la o comercializare a sentimentelor de afecțiune

De aceea, despăgubirea trebuie să fie echitabilă în raport de circumstanțele cauzei și rezonabilă în raport de condițiile socio-economice ale părții civile.

Și aplicarea unei pedepse inculpatului, reprezintă o reparație pe latură morală a părților civile .

Astfel, a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și în urma rejudecării, diminuarea daunelor materiale și morale acordate părții civile.

Cu ocazia soluționării apelurilor declarate în cauză, au fost administrate o . probe: a fost audiat inculpatul, au fost audiați experții E. I. și P. A., au fost depuse la dosarul cauzei o . hotărâri judecătorești.

Examinând apelurile declarate în cauză, sub aspectul motivelor invocate, Curtea apreciază că sunt întemeiate, pentru considerentele care se vor expune:

Curtea va proceda cu prioritate la examinarea apelului declarat de inculpat, în ceea ce privește latura penală a cauzei, deoarece soluționarea laturii civile a cauzei depinde de modul în care este soluționată latura penală.

Astfel, în esență, inculpatul a criticat soluția pronunțată pentru aceea că, instanța de judecată, în mod greșit nu a reținut existența unui raport de cauzalitate între producerea accidentului și oprirea autobuzului în împrejurările cauzei, în mod greșit a fost stabilit locul impactului, a fost reținută greșit situația de fapt din punct de vedere al vitezei de deplasare dar și din punct de vedere al posibilității de evitare a accidentului, în mod greșit instanța de fond nu a reținut incidența în cauză a cazului fortuit cu referire la comportamentul imprudent și imprevizibil al victimei, în mod greșit nu a fost acordată eficiență circumstanțelor atenuante judiciare despre care instanța a făcut vorbire în considerente.

Curtea apreciază că motivele de apel invocate de inculpat sunt neîntemeiate, în majoritatea acestora, cu excepția ultimei critici formulate privind reținerea circumstanțelor atenuante.

În ceea ce privește existența unui raport de cauzalitate între modul în care autobuzul a fost oprit și producerea accidentului, Curtea apreciază critica ca fiind neîntemeiată.

Referitor la acest aspect, și-a exprimat punctul de vedere expertul M. I., menționând în raportul întocmit faptul că, o stare de pericol a fost creată și de conducătorul autobuzului, P. D., care nu a oprit autobuzul în alveola existentă, destinată opririi autobuzelor în stație, însă, ulterior, același expert, cu ocazia completărilor pe care le-a făcut la raportul de expertiză, a precizat că, dacă autobuzul ar fi fost oprit în alveolă și victima se deplasa în traversarea drumului în aceleași condiții prezentate, impactul cu pietonul tot avea loc. Accidentul nu putea fi evitat nici prin virare.

Nici expertul E. I. nu a menționat în raportul pe care l-a întocmit existența unei legături de cauzalitate între oprirea autobuzului și accident.

Acest din urmă expert a arătat că, starea de pericol iminent a fost cauzată atât de victimă, prin angajarea în traversarea străzii prin loc nepermis și fără să se asigure dar și de inculpat care s-a deplasat cu autoutilitara cu o viteză superioară celei maxime admise de lege în localitate.

S-a arătat în continuare de expert, că, victima avea posibilitatea să evite accidentul dacă se angaja în traversarea străzii prin loc special amenajat și după o asigurarea prealabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 167 litera b și litera d din RA OUG 195/2002 iar inculpatul avea posibilitatea de a evita accidentul dacă circula cu viteza maximă admisă de lege în localitate, așa cum este stabilită de art. 49 alin. 1 din OUG 195/2002.

Expertul a menționat în mod expres că, nu există o legătură de cauzalitate între oprirea autobuzului în stație, pe prima bandă și producerea accidentului.

2) În ceea ce privește stabilirea incorectă a locului impactului, critica este de asemenea, neîntemeiată.

În esență, inculpatul a arătat că locul impactului a fost stabilit de instanța de fond pe baza celui de-al doilea raport de expertiză, ignorând declarațiile martorilor D. C. și P. D., declarații din care rezultă că victima a coborât pe ușa din spate a autobuzului și imediat ce a coborât, s-a auzit bubuitura provocată de accident.

Așadar, inculpatul a susținut că nu este reală concluzia care se desprinde din raportul de expertiză, potrivit căreia, inculpatul ar fi avut la dispoziție 39 metri pentru a frâna, concluzie întemeiată pe baza urmelor de frânare.

Locul impactului a fost stabilit de experții desemnați în cauză, în principal, în funcție de probele materiale descoperite la fața locului.

Expertul M. I. a arătat că, a avut în vedere locul identificat în procesul verbal de cercetare la fața locului și unde au fost descrise urmele descoperite și anume cioburi de sticlă, provenind de la autoutilitară, pată de culoare brun roșcată, două urme de frânare lungi de 27,80 și respectiv 30,80 m. În funcție de aceste elemente, expertul a stabilit că locul impactului a fost situat pe banda a II-a a carosabilului, pe sensul de circulație V. Bârzești, din direcția Splaiului Independenței către Șoseaua Olteniței, la 4,20 metri față de nivelul bordurii din dreapta și la 3,80 m, după indicatorul care indică stația RATB Complex V. Bârzești.

Locul impactului a fost identificat și de expertul parte P. A. ca fiind acela unde s-au găsit urme materiale-pată roșie brună, cioburi de sticlă, urme de frânare de lungime de 27,80 m și 30,80 m.

Ceea ce contestă în fapt inculpatul nu este locul impactului, așa cum a formulat motivul de apel ci spațiul pe care l-a avut la dispoziție pentru a frâna, spațiu care prezintă relevanță în ceea ce privește timpul de reacție și momentul sesizării stării de pericol, de asemenea și în ceea ce privește posibilitatea de evitare a accidentului din partea inculpatului.

Din raportul de expertiză întocmit de expertul M. I. a rezultat faptul că, spațiul minim necesar pentru oprirea autoturismului era de 33 metri, mai mare decât spațiul parcurs de autoturism din momentul apariției stării de pericol, până în momentul impactului-9,80 metri.

În aceste condiții, expertul a arătat că, valoarea vitezei de evitare a accidentului era de 41 KM /oră, mai mică decât limita maximă admisă în localitate fapt de denotă că, inculpatul nu ar fi putut evita producerea accidentului și dacă ar fi circulat cu o viteză legală-maximă.

Din raportul de expertiză întocmit de expertul E. I. a rezultat faptul că, spațiul parcurs de autovehicul din momentul declanșării stării de pericol până la momentul impactului a fost de 39 metri. Dacă inculpatul ar fi circulat cu viteza maximă admisă spațiul necesar pentru oprire prin frânare era de 29 metri, de unde rezultă că viteza la care accidentul putea fi evitat era de 60 km/oră.

Instanța de fond a dat eficiență celui de-al doilea raport de expertiză, întrucât acesta se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză.

Expertul E. I. a argumentat științific modul în care a ajuns la aceste valori, luând în calcul coeficientul de aderență la frânare, durata întârzierilor la frânare, care în mod obișnuit însumează 1 secundă, spațiul necesar pentru oprire, dacă s-ar fi circulat cu viteza legală, care era de 29 metri, viteza de evitare, care ar fi fost de 60 km/oră, de unde rezultă faptul că, inculpatul a circulat cu o viteză superioară.

3) Motivul invocat de inculpat potrivit căruia instanța de fond a reținut o situație de fapt greșită,( inclusiv viteza de deplasare dar și faptul că, dacă ar fi circulat cu viteza maximă permisă de lege, ar fi putut evita accidentul, deși unul dintre experți arată că, inculpatul nu ar fi putut evita accidentul chiar și dacă ar fi circulat cu viteza maximă admisă), este apreciat ca fiind nefondat.

Din examinarea considerentelor sentinței pronunțate, rezultă faptul că instanța nu a reținut că inculpatul ar fi circulat cu o viteză de 75 km/oră, ci cu viteza de 67 km/oră, așa cum rezultă din al doilea raport de expertiză.

Cel de-a doua expertiză a fost dispusă de organul de urmărire penală, pentru că, au existat îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor primului raport de expertiză, în ceea ce privește viteza de deplasare și posibilitatea de evitare a accidentului de către inculpat.

Atât organul de urmărire penală cât și prima instanță și-au însușit concluziile și constatările celui de-al doilea raport de expertiză, față de faptul că al doilea raport conține explicații științifice ample și argumentate și se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză.

Din raportul de expertiză a rezultat faptul că, pericolul a apărut în momentul în care autoutilitara se afla la o distanță de 39 metri de locul accidentului, iar când inculpatul a sesizat situația de pericol, ca urmare a apariției victimei în câmpul vizual, a acționat energic sistemul de frânare .

Dacă inculpatul ar fi circulat cu viteza maximă admisă, spațiul necesar evitării accidentului ar fi fost de 29 m, inferior spațiului avut la dispoziție pentru decizie și manevră-de 39 m.Viteza maximă de deplasare a autovehiculului la care impactul cu victima putea fi evitat era de 60 km/oră.

4) În ceea ce privește critica referitoare la nereținerea cazului fortuit, este neîntemeiată.

În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 47 C.p. de la 1968 privind incidența cazului fortuit, deoarece așa cum a reținut prima instanță, inculpatul, în calitatea lui de conducător auto, trebuia și putea să prevadă rezultatul socialmente periculos, atunci când nu a luat toate măsurile de siguranță și prevedere în trafic.

Pentru existența cazului fortuit este necesar ca neprevederea cauzei străine să fie obiectivă și generală. Ori, apariția unui pieton într-un loc nepermis nu reprezintă o asemenea cauză, conducătorii auto având obligația de a-și adapta conduita în trafic și a de a lua toate măsurile de prevedere pentru eliminarea oricărui posibil risc, trebuind în orice moment să fie pregătiți pentru evitarea oricărui obstacol în trafic.

Tocmai existența riscului apariției unor astfel de obstacole a determinat legiuitorul să limiteze viteza în localitate .

Cum inculpatul nu a adaptat viteza la condițiile de trafic și a circulat cu o viteză superioară celei maxime admise, nu se poate reține în cauză incidența cazului fortuit.

5) Al cincilea motiv de apel, este apreciat ca fiind întemeiat.

Într-adevăr, instanța de fond, în considerentele hotărârii, a menționat o . circumstanțe favorabile inculpatului, precum lipsa de antecedente penale, atitudinea cooperantă cu organele judiciare, atitudinea culpabilă și a victimei, însă nu a dat eficiență acestor circumstanțe, nefiind reținute în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante judiciare.

Potrivit art 74 alin. 1 literele a și c C.p. de la 1968, în vigoare la momentul soluționării cauzei, constituie circumstanțe atenuante, conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracțiunii, atitudinea infractorului după comiterea infracțiunii, constând în prezentarea sa în fața autorităților, comportarea sinceră în cursul procesului, iar potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, aceste împrejurări au caracter exemplificativ.

În opinia instanței de apel, constituie circumstanță atenuantă judiciară și culpa concurentă a victimei, care atenuează răspunderea penală a inculpatului și trebuie să se reflecteze în pedeapsa aplicată.

Prin urmare, instanța de apel va da eficiență circumstanțelor atenuante judiciare, pe care le va reține în favoarea inculpatului .

Preliminar însă, Curtea va examina, dat fiind concursul de legi în timp, care este legea penală mai favorabilă inculpatului. Sub acest aspect apreciază că legea penală mai favorabilă inculpatului este Codul penal de la 1968.

La stabilirea legii penale mai favorabile se au în vedere limitele de pedeapsă fixate de lege( închisoarea de la 2 la 7 ani, pentru infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din C.p.de la 1968, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani, potrivit Codului pena actual).Dacă în ceea ce privește pedeapsa, aceasta este aceeași, Codul penal de la 1968 este mai favorabil, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, întrucât suspendarea sub supraveghere și suspendarea condiționată, prevăzute de vechiul cod penal, nu se mai regăsesc în actualul cod penal, decât cu obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității, ceea ce evident este mai împovărător. Tot astfel și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute în Codul penal de la 1968, sunt mai favorabile decât efectele circumstanțelor similare din codul penal actual, lăsând instanței de judecată o mai largă marjă de reducere decât în prezent, când instanța de judecată este ținută de o limită maximă.

Prin urmare, va face aplicarea art. 5 NCP și va constata că legea mai favorabilă inculpatului este legea veche.

Va admite apelul inculpatului, potrivit art. 421 alin. 2 litera a C.p.p., va desființa sentința apelată și rejudecând, va reține în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante menționate mai sus și va reduce pedeapsa sub limita minimă prevăzută de lege, urmând a aplica inculpatului pedeapsa de 1 an. Conform art. 82 C.p., va reduce corelativ și termenul de încercare până la 3 ani.

6) În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea constată că în cea de-a șasea critică formulată, se invocă aspecte generale și condiționate de modul în care va fi rezolvată latura penală, inculpatul arătând că nu datorează despăgubiri deoarece nu este vinovat de producerea accidentului. Nu a formulat critici concrete asupra modului în care a fost soluționată latura civilă a cauzei.

Aspectele privind soluționarea laturii civile vor fi examinate în apelul asiguratorului și părții civile.

În ceea ce privește apelurile părții civile și asiguratorului, acestea vor fi analizate împreună deoarece vizează același aspect și anume cuantumul daunelor materiale și morale.

În esență, asiguratorul a criticat sentința pentru aceea că, daunele materiale nu au fost dovedite cu înscrisuri, că, daunele morale sunt exagerate și că, instanța de judecată nu a luat în considerare și culpa victimei la stabilirea despăgubirilor.

În ceea ce privește proba daunelor materiale, instanța de apel apreciază că întinderea acestor daune se poate dovedi nu doar cu înscrisuri, ci cu orice mijloc de probă admis de lege, soluționarea laturii civile fiind guvernată de regulile procesului civil.

Cu referire însă la culpa victimei, care nu a fost reflectată deloc în cuantumul despăgubirilor acordate în cauză, Curtea apreciază critica ca fiind întemeiată.

Așa cum în mod corect a invocat asiguratorul, potrivit art. 28 pct. 1 din Ordinul 21/2009, al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

În același sens sunt și toate principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, autorul faptei ilicite fiind ținut proporțional cu propria sa culpă.

Ca urmare, daunele materiale, în cuantumul dovedit cu acte și martori, vor fi reduse la jumătate, proporția culpei fiind de 50%-50% iar daunele morale, vor fi reduse de asemenea. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, Curtea apreciază că suma stabilită de instanța de fond nu este însă una în măsură să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de partea civilă. Partea civilă a făcut dovada unor relații de puternică afecțiune între aceasta și soțul său decedat iar pierderea partenerului de viață, indiscutabil, a adus atingere unor drepturi inseparabil legate de persoana supraviețuitoare, cum sunt dreptul de a avea și a păstra o familie, dreptul de a acorda și a primi sprijin material și moral, dreptul de a desfășura împreună cu membrii familiei activități organizatorice, sociale, de agrement familial. Dimensiunea prejudiciului moral se raportează la anterioritatea raporturilor dintre subiecții raportului de familie . Prin urmare, părții civile i-a fost cauzat un prejudiciu moral sever reprezentat de lipsirea pentru totdeauna de sprijinul și afecțiunea soțului său.

Ca urmare, Curtea apreciază că părții civile s-ar fi cuvenit daune morale în sumă de 150.000 lei, însă, dată fiind culpa victimei în producerea accidentului, urmează să îi fie acordate părții civile daune morale de_ lei.

În ceea ce privește apelul părții civile, acesta va fi admis numai în ceea ce privește obligarea directă a asiguratorului la plata despăgubirilor către partea civilă.

Primul motiv de apel, privind neobligarea inculpatului și asiguratorului la plata sumei de 15 000 lei, reprezentând prejudiciul viitor, respectiv cheltuieli cu organizarea ceremoniilor creștinești până la 7 ani de la deces, Curtea apreciază că este neîntemeiat.

Prejudiciul viitor, potrivit legislației și doctrinei, este susceptibil de reparație, cu condiția ca acest prejudiciu să fie cert atât sub aspectul existenței sale cât și al posibilității de evaluare.

În ceea ce privește existența prejudiciului, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, prejudiciul nu este cert, neexistând niciun element de natură să creeze convingerea fermă că acesta, în mod sigur se va petrece în patrimoniul părții civile. Fără a nega afecțiunea părții civile față de soțul ei decedat și fără a nega respectarea tradițiilor și a obiceiurilor creștinești de către partea civilă, există o multitudine de alte cauze, care pot conduce la neorganizarea acestor ceremonii, cum ar fi inclusiv cauze de forță majoră sau alte cauze independente de voința și conștiința părții civile.

Critica părții civile referitoare la neacordarea de către instanță a sumei de 1946 lei, dovedită cu înscrisuri și reprezentând cheltuieli cu taxe de expertiză tehnică, costuri pentru eliberarea raportului de necropsie, instanța de apel apreciază că este neîntemeiată.

Instanța de fond a menționat în mod expres în considerentele hotărârii, că această sumă solicitată de partea civilă, reprezentând taxe pentru efectuarea expertizelor, eliberarea raportului de necropsie, de 1946 lei, a fost dovedită cu chitanțele depuse la dosar, incluzând această sumă în daunele materiale acordate părții civile.

Prin urmare, critica este neîntemeiată.

Critica referitoare la cuantumul daunelor morale pe care partea civilă le-a apreciat ca fiind insuficiente, deși este întemeiată, pentru motivele care deja s-au expus, nu va da satisfacție în fapt părții civile, deoarece Curtea a apreciat ca fiind întemeiată și critica asiguratorului, potrivit căreia, nu s-a ținut seama de culpa victimei la stabilirea acestor daune. Prin urmare, daunele morale vor fi reduse la suma de bani arătată.

În ceea ce privește critica părții civile referitoare la neobligarea în mod direct a asiguratorului, prin hotărârea pronunțată, alături de inculpat, la plata despăgubirilor, este apreciată ca fiind întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 86 NCPP, persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.

Asiguratorul are obligația convențională de a repara prejudiciul cauzat de asiguratul său, asumată prin contractul de asigurare, căpătând în procesul penal, potrivit dispozițiilor mai sus menționate, calitatea de parte responsabilă civilmente.

Ca urmare, asiguratorul va fi obligat alături de inculpat la plata tuturor sumelor de bani menționate mai sus, inclusiv cea stabilită de instanța de fond pentru despăgubirea Spitalului C. de Urgență B. A..

În limitele arătate și pentru considerentele expuse, potrivit art. 421 alin. 2 litera a C.p.p., va desființa sentința apelată și va pronunța o nouă hotărâre, în sensul celor menționate.

Potrivit art. 275 alin. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile declarate de partea civilă O. Lămâița L., inculpatul O. M. I. și asiguratorul . SA împotriva sentinței penale nr.3524/17.12.2013 a Judecătoriei sectorului 4 București, pe care o desființează în parte și rejudecând:

În aplicarea art. 5 Noul Cod penal, constată că legea penală mai favorabilă inculpatului este Codul penal de la 1968.

Reține în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. 1 literele a și b și alin. 2 C.p. și făcând aplicarea art. 76 litera d C.p., C.p.reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 2 ani închisoare la 1 an închisoare.

Reduce termenul de încercare de la 4 ani, la 3 ani, conform art. 82 C.p.

Reduce daunele materiale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă O. L. Lămâița, de la 21 946 lei la 10 973 lei. Reduce daunele morale acordate aceleiași părți civile de la 100 000 lei, la 75 000 lei.

Înlătură obligarea inculpatului la plata sumelor de bani mai sus menționate către partea civilă O. Lămâița L. și obligă inculpatul și partea responsabilă civilmente . SA la plata sumelor de_ lei, daune materiale și 75 000 lei, daune morale, către partea civilă O. Lămâița L..

Înlătură obligarea inculpatului la plata sumei de 409 lei, către partea civilă S. C. de Urgență B. A. și obligă inculpatul și partea responsabilă civilmente ., la plata sumei de 409 lei, către partea civilă S. C. de Urgență B. A..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial de 50 lei, cuvenit avocatului din oficiu, va fi suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 aprilie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

C. – N. L. M. S.

Procesul – Verbal

pentru jud.S.M.., suspendat din funcție

conform Hotărârii nr.497/2014 a CSM,

semnează președinte complet

GREFIER,

M. C.

Procesul – verbal

pentru grefier M.C.,

suspendată din funcție

conform Hot.nr.296/13.05.2014,

semnează grefier-șef

Red.C.N.L.

Thred.V.D./7 ex./3.06.2014

Jud.S4 – jud.M.A.M.

← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 611/2014. Curtea de...		Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 616/2014. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 518/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Lovirea sau alte violenţe. Art. 180 C.p.. Decizia nr. 521/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 530/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 611/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 616/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 622/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 615/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Art.447 C.p.p. şi art.86 ind 4 C.p.. Decizia nr. 618/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI