Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 1246/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1246/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 1246/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A II A PENALĂ
DOSAR NR._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR.1246/A
Ședința din Cameră de Consiliu de la 17.10.2014
Curtea constituită din:
P.- C. C. D.
JUDECATOR- C. S.
GREFIER- C. B.
* * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București – a fost reprezentat de procuror L. M. C..
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de condamnatul D. S. împotriva deciziei penale nr.640/A/16.05.2014 pronunțată de Curte de Apel București Secția a II-a penală în dosarul nr._ .
Fără citare părți. Se prezintă dna. avocat P. C. Ș. cu împuternicire avocațială nr._ emisă de Baroul București și care reprezintă interesele condamnatului D. S..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat Curtea pune în discuție admisibilitatea căii de atac.
Apărătorul ales al condamnatului D. S. consideră că este admisibilă în principiu contestația în anulare, fiind întrunite condițiile legii în acest sens.
Reprezentanta Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, considerând că prezenta contestație nu se încadrează în dispozițiile art.426 c.p.p.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2014 sub nr._, petentul D. S. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr.640/A/16.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. _ .
Prin decizia penală nr.640/A/16.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II a Penală s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul inculpat D. S. împotriva sentinței penale nr. 109/19.02.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.
A fost desființată sentința apelată exclusiv sub aspectul daunelor materiale acordate părții civile SOJKA LUKASZ, și în consecință, rejudecând în fond:
A înlăturat obligarea inculpatului D. S. la plata de daune materiale către partea civilă SOJKA LUKASZ.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă SOJKA LUKASZ împotriva aceleiași sentințe.
A fost obligat apelantul SOJKA LUKASZ la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare avansate în apelul inculpatului, au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că prin sentința penală nr.109/19.02.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București s-a dispus condamnarea inculpatului D. S. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 9.000 lei (180 zile amendă x50 lei) pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal, faptă săvârșită pe data de 14.02.2012, persoană vătămată Sojka Lukasz)
Totodată, a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) lit. b (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat).
Pe latură civilă, a obligat inculpatul la plata sumei de 3000 Euro (echivalentul în lei la cursul de schimb BNR de la momentul plății), reprezentând daune materiale în cuantum de 1000 EURO și daune morale în cuantum de 2000 EURO pentru partea civilă Sojka Lukasz și 580 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București.
Inculpatul a fost obligat la plata de cheltuieli judiciare către stat și către partea civilă Sojka Lukasz a sumei de 2000 lei, cu titlu de onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 2086/P/2012 din 28.05.2013 întocmit de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București și înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr._ din data de 06.06.2013, a fost pusă în mișcare acțiunea penală și trimis în judecată inculpatul D. S., pentru infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin.1 C.pen. 1969, reținându-se în esență că, la data de 14.02.2012, l-a agresat fizic prin lovire cu pumnii și picioarele pe partea vătămată Sojka Lukasz și a lovit-o pe aceasta cu capul în gură provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale.
Instanța a constatat cu titlu preliminar că există schimbări între declarațiile date în timpul urmăririi penale de către părți și martori și cele date în fața instanței de judecată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că potrivit art. 6 parag. 1 din Convenție mijloacele de probă trebuie, în principiu, să fie administrate în fața acuzatului, în ședință publică în vederea unei dezbateri contradictorii. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că autoritățile judiciare pot găsi justificat să se folosească de declarațiile date de către un martor în timpul fazei de instrucție preparatorie, cu condiția ca ele să fie coroborate cu alte mijloace de probă. În mod cert, ar fi fost preferabil ca celelalte părți să îl fi auzit în mod direct pe martor la momentul declarațiilor date în spatele ușilor închise din timpul instrucției, dar această considerație nu ar putea duce la paralizarea urmăririi penale. (Cauza Vaquero Hernandez și alții c. Spaniei, hotărârea din data de 2 noiembrie 2010)
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, într-o hotărâre recentă pronunțată împotriva României (Cauza A. I. R. c. României, hotărârea din data de 3 mai 2011), că nu este afectată echitatea procedurii dacă instanțele naționale au înlăturat într-o manieră motivată declarațiile prin care unii martori au revenit asupra depozițiilor anterioare. Curtea a mai reținut că nimic nu probează că martorii au fost constrânși de către organele de cercetare penală pentru a da declarațiile respective. În special, Curtea a notat că niciunul dintre martorii respectivi nu a depus plângere penală la parchet pentru utilizarea violențelor, amenințărilor sau a oricăror alte metode de constrângere în scopul strângerii probelor, infracțiunea fiind prevăzută de dispozițiile interne.
Instanța supremă s-a pronunțat, de asemenea, asupra acestei probleme de drept, statuând că instanța poate înlătura unele probe, total sau parțial, sub condiția motivării acestei înlăturări. Printre motivele de înlăturare a unor probe/mijloace de probă este și cel referitor la existența unor contradicții între declarațiile aceleiași persoane, prin revenirea fără o justificare temeinică, rezonabilă, asupra celor declarate anterior (art. 325 alin. (1), art. 326 alin. (2) cu ref. la art. 325 alin. (1), art. 327 alin. (4) C. proc. pen.).
În continuare, instanța supremă a observat că instanța europeană nu poate retine „in abstracto" că declarațiile unui martor audiat în ședință publică, sub prestare de jurământ, ar trebui întotdeauna să prevaleze în fața altei declarații date de același martor în cursul procesului penal, această apreciere fiind tot în sarcina instanțelor interne. (I.C.C.J., Secția Penală, decizia penală nr. 1229 din 29 martie 2011)
Prin urmare, instanța a făcut aplicarea principiilor enunțate mai sus și în analiza situației de fapt a arătat cărei declarații îi va da efect și pe care o va înlăturata în mod argumentat.
În ceea ce privește valoarea probatorie a declarațiilor inculpatului D. S., date în faza actelor premergătoare, înainte de a-i fi adus la cunoștință dreptul la tăcere precum și dreptul de a fi asistat de către un avocat, potrivit jurisprudenței Curții Europene, dreptul la un avocat trebuie să fie asigurat încă de la prima declarație dată în fața poliției, cu excepția situațiilor în care este probat că, având în vedere circumstanțele cauzei, există rațiuni convingătoare pentru a restrângerea acestui drept. Chiar și în cazul în care există rațiuni convingătoare pentru a refuza inculpatului accesul la un avocat, aceste rațiuni – oricare ar fi justificarea – nu trebuie să ducă la restrângerea în mod nejustificat drepturilor acuzatului care decurg din art. 6. (CEDO, Salduz c. Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008). Cu toate acestea, Curtea a arătat că acuzatul poate totuși renunța, în mod expres sau tacit, la dreptul de a fi asistat de un apărător, însă această renunțare trebuie să fie neechivocă și trebuie să fie însoțită de un minimum de garanții, corespunzătoare cu importanța acestei renunțări. Astfel, Curtea a arătat că atunci când legislația națională permite asistarea de către un apărător, iar acest drept este adus la cunoștința făptuitorului printr-un proces-verbal semnat de către acesta din urmă, inițial fără a fi formulată o solicitare privind desemnarea sau angajarea unui apărător iar ulterior acesta declarând în mod expres că refuză să fie asistat de către un apărător, poate fi considerat că acesta a renunțat în mod neechivoc la dreptul de a fi asistat de un avocat. (CEDO, Yoldaș c. Turciei, hotărârea din data de 23 februarie 2010, par. 47 și urm.)
În cauza de față, inculpatului i-a fost adus la cunoștință dreptul de a păstra tăcerea și de a fi asistat de către un avocat pe data de 19.03.2013 (f. 81 dup). Cu această ocazie, inculpatul a arătat că își menține declarațiile anterioare date în fața organelor judiciare ale Secției 21 de Poliție, instanța a considerat că inculpatul a renunțat neechivoc la dreptul său de a fi asistat de către un apărător, iar declarațiile date de către acesta în faza actelor premergătoare precum și cele date în timpul urmăririi penale pot fi utilizate în defavoarea inculpatului.
Din declarațiile inculpatului D. S. (f. 36 dj) coroborate cu declarațiile martorului D. E. D. (f. 87 dj) a rezultat că pe data de 13.02.2012 partea vătămată a parcat pe unul dintre locurile de parcare care aparțineau familiei D. și care este situat sub fereastra de la apartamentul în care locuia inculpatul. Văzând acestea, martorul D. E. D. i-a reproșat părții vătămate că a parcat pe respectivul loc și astfel a fost declanșat un conflict verbal între cei doi. Partea vătămată a lăsat autovehiculul său parcat în același loc și a plecat spre domiciliul său.
A doua zi, din declarațiile persoanei vătămate (f. 39 dj) instanța a reținut că aceasta s-a întors de dimineață la autovehiculul său, însoțit de socrul său, martorul Colominschi I. (f. 79 dj) pentru a curăța locul de zăpadă. În timp ce persoana vătămată se afla la locul de parcare, conform propriilor declarații, inculpatul a ieșit la geamul locuinței sale și l-a întrebat pe Sojka Lukasz de ce i-a adresat injurii soției sale în ziua precedentă. Din acest moment a început un conflict verbal între cei doi.
Din declarația martorului D. A. (f. 51 dup) coroborat cu declarația inculpatului (f. 10 verso dup rap. la f. 81 dup) a rezultat că la un moment dat inculpatul a hotărât să coboare la persoana vătămată. Astfel, inculpatul a coborât la locul de parcare însoțit de cei doi fii ai săi, martorul D. A. și martorul D. M..
Din declarațiile martorilor T. G. (f. 40 dup) și C. D. (f. 43 dup), care s-au coroborat parțial, a rezultat că inculpatul a continuat conflictul verbal după ce a coborât la locul de parcare aceștia începând să se împingă reciproc. Din aceleași declarații, care s-au coroborat parțial și cu declarația martorului D. A. (f. 52 verso), în timp ce cele două părți se împingeau reciproc, între aceștia a intervenit martorul D. M., încercând să îi despartă.
În acel moment, persoana vătămată a luat un lanț antiderapant pentru roțile autovehiculul și l-a lovit pe martorul D. M., producându-i acestuia o excoriație pe pometele din partea stângă a feței, conform certificatului medico-legal nr. A2/753/14.02.2012 (f. 20 dup - Osul zigomatic la care face trimitere certificatul formează proeminența pometului obrazului)
Conform declarațiilor martorului T. G. (f. 40 dup) coroborat cu declarația persoanei vătămate (f. 39 dj) și cu cea a martorului D. M. (f. 18 dup verso), instanța a reținut că după ce persoana vătămată i-a aplicat martorului D. M. o lovitură cu lanțul antiderapant, inculpatul s-a apropiat de persoana vătămată și i-a aplicat acesteia cu capul o lovitură în față.
Concluzia aceasta a fost susținută și de certificatul medico-legal nr.A2/744/14.02.2012 (f. 24 dup) din care a rezultat că, printre altele, persoanei vătămate i-a fost cauzată deplasarea către interior a dinților 21 și 11 (conform schemei realizate de către Federația Dentară Internațională, dinții afectați sunt incisivii centrali), precum și o luxație a osului palatin (osul care formează cerul gurii)
În ceea ce privește apărarea inculpatului, în sensul că acesta ar fi ieșit la solicitarea inculpatului din . această apărare întrucât, astfel cum a rezultat din declarația inculpatului (f. 10 verso dup) menținută ulterior în timpul urmăririi penale (f. 81 dup), a rezultat că în dimineața zilei de 14.02.2012 inculpatul este cel care a început discuția de la geam cu persoana vătămată, în scopul de a-i atrage atenția să nu mai parcheze pe locul acela de parcare și cu privire la modul în care s-a adresat soției sale. Totodată, numai inculpatul a susținut că persoana vătămată i-ar fi spus să coboare, nefiind susținut de alte mijloace de probă, fiind chiar contrazis de declarația dată de către martorul D. M. (f. 18 dup verso) care a arătat că tatăl său a coborât pentru a discuta cu persoana vătămată, fără a preciza nicio provocare din partea persoanei vătămate. În același sens, a fost și declarația martorului D. A. (f. 52 dup verso) care a arătat că tatăl său a coborât imediat după începerea conflictului verbal în spatele blocului.
Cu privire la apărarea în sensul că inculpatul ar fi coborât singur, neînsoțit de cei doi fii ai săi, instanța a reținut că aceasta susținere a fost contrazisă de declarația aceluiași inculpat dată pe data de 14.02.2012 (f. 10 dup) menținută după începerea urmăririi penale (f. 81 dup) în care acesta a arătat că a coborât însoțit de fii săi, martorii D. M. și D. A.. Totodată, aceeași susținere a fost făcută și de către martorul D. M. (f. 16 dup) care a arătat că a coborât împreună fratele său, martorul D. A. și inculpatul D. S..
Revenirea ulterioară a martorilor D. A. și D. M., prin declarațiile date în fața instanței de judecată (f. 74-77 dj), instanța a reținut că sunt cauzate de trecerea timpului de la data faptelor (aproape 2 ani), urmând să fie reținute cele date de către martorii în timpul urmării penale, acestea fiind date chiar în ziua faptei, respectiv la aproximativ 5 luni de la data faptelor în ceea ce-l privește pe martorul D. A..
În ceea ce privește susținerea martorului D. M. conform cărora persoana vătămată l-ar fi trântit la pământ pe martor și ar fi început să îl lovească a fost contrazisă de declarațiile martorilor T. G. (f. 48 dj) și C. D. (f. 50 dj) care au arătat că singura lovitură aplicată de către persoana vătămată martorului D. M. a fost cea cu lanțul antiderapant, aplicată după ce martorul a intervenit pentru a-i despărți pe inculpat și persoana vătămată. Această concluzie a fost susținută și de certificatului medico-legal nr. A2/753/14.02.2012(f. 20 dup) în care singura leziune constatată era o excoriație pe pometele din partea stângă a feței. (Osul zigomatic la care face trimitere certificatul formează proeminența pometului obrazului)
În ceea ce privește modalitatea de aplicarea a loviturii cu capul de către inculpat, instanța a reținut că, potrivit declarației martorului D. M. (f. 76 dj), pe tot parcursul perioadei în care inculpatul și persoana vătămată s-au îmbrâncit, atât înainte de intervenția martorului, cât și după aceasta, cei doi au rămas în picioare, nu au alunecat și nu au căzut în zăpadă. Această declarație s-a coroborat cu declarația martorului T. G. (f. 30 dup) care a arătat că inculpatul l-a lovit pe Sojka Lukasz cu capul în față. Neconcordanțele între această declarație și cea dată de către același martorul ocazia audierii în fața instanței (f. 48 dj) au fost cauzate de trecerea timpului de la data faptelor (aproape 2 ani) fiind reținute cele date de către martor în timpul urmării penale, acestea fiind dată la 2 luni după data faptei.
De asemenea, s-a apreciat că mecanismul de producere a leziunilor pledează pentru o lovitură cu capul aplicată cu putere și nu în cădere. Mecanismul de producere al leziunii, susținute de martorul C. (f. 50 dj) și M. F. (f. 47 dup) presupune că inculpatul s-ar fi dezechilibrat și ar fi căzut cu capul în gura persoanei vătămate. Or, o astfel de ipoteză este necredibilă din cel puțin două considerente. Astfel, distanța dintre cele două persoane s-a tradus în faptul că, în cădere, cele două corpuri nu au cum să cadă paralel unul peste celălalt. Așadar, din moment ce părțile se împingeau, între aceștia se afla o distanță de aproximativ jumătate de metru. În eventualitatea unei căzături a inculpatului peste persoana vătămată, corpul acesteia nu ar fi venit perfect paralel cu corpul persoanei vătămate astfel încât capul inculpatului să lovească fața persoanei vătămate.
În al doilea rând, s-a constatat că forța aplicată pentru a disloca cei doi dinți din față a persoanei vătămate, precum și de a produce o luxație a osului palatin, care formează cerul gurii, implică o acțiune conștientă, coordonată, prin care inculpatul a aplicat în mod direct lovitura cu capul.
Având în vedere că potrivit certificatului medico-legal nr. A2/744/14.02.2012 (f. 24 dup) leziunile persoanei vătămate au necesitat 25-30 de zile de îngrijire medicale pentru vindecare, instanța a constatat că, potrivit legii vechi, fapta va fi încadrată la infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. 1C. P.. 1969 [6 luni – 5 ani] și potrivit legii noi, la infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 [6 luni – 5 ani sau amendă]. Astfel cum a fost arătat la individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a considerat că în prezenta cauză este necesară aplicarea unei amenzi penale inculpatului și prin urmare, legea mai favorabilă inculpatului este legea nouă, întrucât numai aceasta prevede posibilitatea aplicării amenzii penale. Având în vedere situația de fapt astfel cum a fost reținută de către instanță, fapta inculpatului D. S., care, pe data de 14.02.2012, i-a aplicat o lovitură cu capul în gură persoanei vătămate Sojka Lukasz, cauzându-i acestuia din urmă leziuni care au necesitat spre vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen. 2009.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii a fost reprezentat de acțiunea de lovire a persoanei vătămate.
Urmarea imediată a infracțiunii a constat în cauzarea unor leziuni traumatice persoanei vătămate ce au necesitat pentru vindecare 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată a fost dovedită cu certitudine de certificatul medico-legal precum și de celelalte mijloace de probă administrate, din care a rezultat faptul că între acțiunea de lovire și leziunile traumatice există legătură directă de cauzalitate, neinterpunându-se nicio cauză sau condiție care ar fi putut să întrerupă lanțul cauzal.
În ceea ce privește latura subiectivă, instanța a apreciat că inculpatul a acționat în forma intenției directe prev. de art. 16 alin. 3 lit. a C.pen. 2009, acesta prevăzând rezultatul vătămător pe care îl va avea acțiune sa și urmărind producerea unei leziuni persoanei vătămate.
În ceea ce privește apărarea inculpatului în sensul că lipsește intenția, instanța a înlăturat-o, având în vedere că din situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanță, a rezultat că inculpatul a aplicat lovitura persoanei vătămate cu intenție. Chiar dacă instanța ar fi reținut că în urma împingerii persoanei vătămate, inculpatul ar fi căzut peste partea vătămată, condițiile de tipicitate ale infracțiunii ar fi fost întrunite întrucât astfel cum a fost reținut în practica judiciară, îmbrâncirea unei persoane, cu urmarea căderii acesteia și pricinuirea unui vătămări corporale, constituie un act de violență săvârșit cu intenție și nu din culpă, chiar dacă rezultatul violenței a depășit intenția făptuitorului. (CSJ, secția penală, decizia nr. 596/1997)
Referitor la reținerea circumstanței atenuate a provocării, susținută prin rechizitoriu, instanța a reținut că, potrivit art. 75 alin. 1 lit. a C.pen. 2009 (formulare identică a art. 73 lit. b C.pen. 1969), constituie o circumstanță atenuată legală săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă. În cauza de față, astfel cum a fost reținut de către instanță, a rezultat că inculpatul nu a coborât în fața blocului la amenințarea persoanei vătămate, inculpatul fiind cel care a început conflictul verbal de la geamul apartamentului său, ulterior coborând pentru a continua acest conflict cu inculpatul. De asemenea, chiar și acceptând susținerea inculpatului că persoana vătămată i-ar fi adresat injurii soției inculpatului cu o zi înainte, instanța nu a considerat că starea de tulburarea produsă de o asemenea împrejurare poate fi atât de puternică pentru a dăinui până a doua zi.
De asemenea, referitor la susținerile inculpatului, în sensul că acesta ar fi intervenit în apărarea fiului său, martorul D. M., instanța a constatat că în conformitate cu art. 19 alin. 2 C.pen. 2009, este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
În ceea ce privește condiția existenței atacului injust, instanța a reținut că nu este îndeplinită în cauză întrucât persoana vătămată a folosit lanțul antiderapant pentru a respinge un atac pe care aceasta l-a perceput ca venind dinspre martor, acesta coborând în același timp cu inculpatul. Astfel, s-a apreciat că atitudinea inculpatului, prin inițierea conflictului verbal, coborârea de la apartamentul său la locul unde se afla persoana vătămată, însoțit de cei doi fii ai săi, precum și împingerea persoanei vătămate, constituie . inițială față de care persoana vătămată a exercitat o apărare legitimă.
Instanța nu a negat faptul că martorul D. M. avea intenția numai de a-i despărți pe cei doi implicați în conflict, însă aceasta intenție nu putea fi cunoscută de către persoana vătămată, din moment ce martorul a coborât împreună cu inculpatul care a exercitat actele de agresiune împotriva sa.
În ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, s-au reținut următoarele:
Instanța a avut în vedere scopul pe care îl îndeplinesc pedepsele, precum și criterii generale de individualizare prev. de art. 74 C.pen. 2009 stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În ceea ce privește în alegerea pedepsei penale ce a fost aplicată inculpatului, instanța a reținut că în practica judiciară anterioară C.pen. 2009, pentru săvârșirea unor asemenea infracțiuni instanțele judecătorești aplicau pedepse cu închisoarea îndreptate spre minimul special cu supendarea condiționată a executării. Prin noua legislație penală a fost adăugată posibilitatea aplicării amenzii penale pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen. 2009.
Astfel, s-a constatat că este oferită posibilitatea instanțelor, atunci când consideră că, față de gravitatea infracțiunii și persoana inculpatului, nu este necesară stabilirea unui termen de supraveghere, să aplice pedeapsa amenzii penale cu executarea acesteia. Instanța a apreciat că o asemenea ipoteză se regăsește în cauză, având în vedere urmările provocate persoanei vătămate - 25-30 de zile de îngrijiri medicale – nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială – studii liceale, administrator în cadrul S.C. Divino Invest S.R.L., căsătorit, 2 copii – nu este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea și stabilirea unui termen de supraveghere, nerezultând din nicio probă că inculpatul s-ar manifesta în mod obișnuit violent față de ceilalți membri ai societății. Astfel, instanța a considerat că sancționarea pecuniară a inculpatului va avea o eficiență mult mai mare decât stabilirea unei pedepse cu închisoarea cu suspendarea executării acesteia.
În privința cuantumului pedepsei amenzii penale, instanța a constatat că față de limitele de pedeapsă prev. de art. 193 alin.2, limitele speciale ale zilelor amendă sunt prev. de art. 61 alin. 4 lit. c) C.pen. 2009, respectiv 180 – 300 zile amendă. În ceea ce privește cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă, s-a apreciat că aceasta se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.
Având în vedere aceste criterii precum și individualizarea judiciară realizată în cele ce preced, instanța a stabilit 180 de zile-amendă și 50 de lei cuantumul unei zile amendă. Astfel, inculpatului i-a fost aplicată o amendă penală în cuantum de 9.000 lei.
În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Având în vedere că în cauza de față a fost identificată lege mai favorabilă cu privire la limitele de pedeapsă C.pen. 2009, instanța a aplicat pedepsele complementare și accesorii conform noii legi. Astfel, conform art. 67 alin. 1 C.pen. 2009, instanța a avut posibilitatea de a aplica pedeapsa complementară și în cazurile în care pedeapsa principală este amenda penală. Corelativ, condiția existenței unei pedepse cu închisoarea de minimum 2 ani este înlăturată, instanța putând aplica pedeapsa complementară indiferent de durata pedepsei cu închisoarea și chiar dacă executarea acesteia a fost suspendată sub supraveghere.
În cauza de față, instanța a considerat că față de modalitatea de săvârșire a infracțiunii, prin violență față de un alt membru al societății, relevă o nedemnitate a inculpatului de a exercita funcții publice sau care implică exercitarea autorității de stat. Față de acestea, instanța a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 (un) an după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) lit. b (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat).
În ceea ce privește aplicarea pedepselor accesorii, potrivit art. 68 alin. 1 lit. a C.pen. 2009, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii. Totodată, conform art. 65 alin. 3 C.pen. 2009 pentru aplicarea pedepsei accesorii, s-a apreciat că este necesară condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate. Față de acestea, instanța a apreciat că pedeapsa accesorie nu poate fi aplicată atunci când instanța pronunță o condamnare la pedeapsa amenzii penale.
În ce privește latura civilă, s-au reținut următoarele:
Prin cererea formulată de către persoana vătămată Sojka Lukasz, acesta a arătat că se constituie parte civilă în procesul penal (f. 34 dj) cu suma de 95.000 EURO, din care daune materiale 5.000 EURO și 90.000 EURO daune morale.
În ceea ce privește daunele materiale, conform art. 1385 alin. 2 C.civ. s-a apreciat că despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Conform art.99 alin. 1 C.pr.pen. sarcina probei în cadrul acțiunii civile aparține părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. În cauza de față, având în vedere că nu suntem în prezența unei ipoteze de exercitare a acțiunii civile din oficiu, sarcina probei revine exclusiv părții civile.
În susținere laturii civile, partea civilă a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială cu martorul Sojka C. E. (f. 78 dj).
În ceea ce privește înscrisurile depuse de către partea civilă (f. 57 – 66 dj) instanța a constatat că acestea sunt depuse în limba germană, fără să fie însoțite de o traducere autorizată..
Referitor la pretinsele cheltuieli efectuate de către inculpat pentru tratamentul medical din Germania, instanța a avut în vedere optica legiuitorului din noul C. Civ., respectiv art. 1371 alin. 1 noul C. Civ. potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu care a pricinuit-o.
Prin urmare, victima avea obligația de a limita întinderea prejudiciului și de a nu contribui la extinderea acestuia, în caz contrar persoana responsabilă neputând fi obligată să acopere și mărirea prejudiciului generată prin fapta victimei. Această prevedere trebuia interpretată în sensul că se referă nu numai la prejudiciul efectiv, dar și la cheltuielile realizate de către victimă pentru repararea prejudiciului, întrucât prin efectuarea unor cheltuieli care nu sunt necesare pentru repararea prejudiciului, în mod implicit, victima contribuie la mărirea acestuia din urmă.
Totodată, instanța a reținut că este, însă, de notorietate că leziunile suferite de către partea civilă presupun o . cheltuieli nu numai cu intervențiile medicale, dar și cu deplasarea membrilor familiei, alimentația specifică, medicamentația, ce nu au putut fi dovedite integral cu înscrisuri sau martori. Prin urmare, instanța a considerat că un cuantum de 1000 EURO acordat cu titlu de daune materiale, este în măsură a reprezenta o reparație integrală a prejudiciului suferit, în lipsa administrării unor mijloace de probă care să justifice întreaga sumă solicitată de către partea civilă.
În ceea ce privește criteriile pentru stabilirea daunelor morale, potrivit art. 1391 alin.1 C. Civ., s-a apreciat că, în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Totodată, potrivit art. 253 alin. 4 C. Civ. persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuia să aibă în vedere o . criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei.
Față de acestea, având în vedere numărul de 25-30 zile de îngrijiri medicale, precum și leziunile suferite, calificate prin certificatul medico-legal ca „traumatism cranio-facial” precum și deplasarea posterioară a incisivilor centrali, instanța a apreciat că . i-a provocat părții civile suferințe fizice și psihice importante fiindu-i de asemenea afectată acesteia posibilitatea de a desfășura activități cotidiene și prin urmare a considerat că reprezintă o satisfacție echitabilă pentru aceste suferințe suma de 2.000 EURO.
În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de către Spitalul de Urgență București (f. 63 dup) conform art. 313 alin. 1 din Legea nr. 495/2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.
Având în vedere că prin comiterea de către inculpat a faptei de lovire s-au produs leziuni părții vătămate, aceasta necesitând îngrijiri medicale care au ocazionat cheltuieli suportate de către furnizorul de servicii medicale constituit ca parte civilă, cheltuieli dovedite prin fișa de internare, evoluție și tratament a victimei și decontul de plată, a reieșit că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului privitoare la faptă, prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăția inculpatei.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpatul D. S. și partea civilă Sojka Lukasz.
În ceea ce-l privește pe apelantul – inculpat, acesta a criticat sentința sub aspectul temeiniciei, apreciind că faptei îi lipsește elementul subiectiv, nefiind comisă cu intenție, deoarece, pe de o parte nu este vorba de dislocarea unor dinți, ci despre decimentarea unei lucrări dentare, cu precizarea că o lucrare dentară poate cădea la cel mai mic șoc, pe de altă parte nu este posibil ca în cădere să fi lovit cu capul, arătând totodată că reacția sa a fost pe deplin justificată, după agresarea verbală a sa, a soției sale și agresarea fizică a copilului său.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a arătat că daunele au fost acordate într-un cuantum exagerat de mare, iar daunele materiale nu sunt dovedite.
Apelul părții civile a vizat exclusiv latura civilă, aceasta solicitând majorarea daunelor acordate, acestea nefiind corespunzătoare suferințelor sale fizice și psihice.
Analizând sentința penală atacată, prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a apreciat apelul inculpatului întemeiat în parte, pentru unul din motivele invocate, având în vedere următoarele considerente:
Curtea a constatat că sub aspectul laturii penale a cauzei, instanța de fond a dat dovadă de rol activ în vederea lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei pe bază de probe, efectuând o cercetare judecătorească completă, menită să garanteze aflarea adevărului judiciar. De asemenea, instanța de fond a analizat temeinic și exhaustiv probele administrate și a stabilit în mod corect vinovăția inculpatului, probele pe care se întemeiază hotărârea de condamnare fiind expuse detaliat, iar motivele înlăturării apărărilor formulate de inculpat fiind pertinente, justificate în fapt și în drept.
Reevaluând materialul probator administrat în cauză, Curtea a reținut că la data de 14.02.2012, între inculpatul D. S. și partea vătămată Sojka Lukasz, pe fondul unei neînțelegeri anterioare, a avut loc o altercație verbală, care a degenerat într-una fizică și a culminat cu lovirea părții vătămate Sojka Lukasz de către inculpatul D. S. cu capul în gură, părții vătămate fiindu-i provocate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale.
Astfel, părții vătămate i-a fost cauzate urmare a altercației cu inculpatul deplasarea către interior a dinților 21 și 11, incisivii centrali, precum și o luxație a osului palatin așa cum a reieșit din certificatul medico-legal nr.A2/744/14.02.2012. Or, în raport de această probă directă și obiectivată științific, varianta lovirii acesteia în zona gurii a fost singura plauzibilă, mecanismul de producere a acestui traumatism fiind exclus a fi cel susținut de inculpat, respectiv prin cădere accidentală, astfel încât în mod just și întemeiat prima instanță a reținut ca reprezentând adevărul relatările testimoniale ce concordă cu cele constatate de medicul legist și a înlăturat ca fiind pro causa declarațiile subiecților procesuali ce expun evenimentul fără ca cele relatate să explice plauzibil și rezonabil urmările produse.
În ceea ce privește circumstanțele atenuante a provocării și a legitimei apărări, Curtea a remarcat cu precădere că inculpatul a recunoscut acțiunea sa agresivă, ceea ce, pe de o parte, vine în contradicție cu teza acestuia că ar fi lovit accidental, în cădere, pe partea vătămată, iar pe de altă parte, această acțiune a inculpatului nu apare ca fiind justificată în contextul în care acesta e cel care a declanșat conflictul, ofensat fiind de afirmații anterioare ale părții vătămate la adresa sa și a membrilor familiei, inculpatul fiind cel care observând pe partea vătămată în parcare a coborât pentru a-și exprima nemulțumirea, conflictul degenerând așa cum s-a arătat. De altfel, prima instanță a înlăturat în mod întemeiat, motivând exhaustiv de o manieră mai mult decât convingătoare, în fapt și în drept, concluziile fiind de domeniul evidenței.
Sub aspectul intenției, Curtea a subliniat că în cazul infracțiunii de lovire aceasta nu este necesar să fie una directă, astfel cum a susținut indirect inculpatul, în cazul de față, fiind evident că exercitarea violențelor a fost rezultatul voinței acestuia de a lovi și, chiar dacă inculpatul nu a urmărit producerea rezultatului, este evident că l-a prevăzut, dacă nu chiar l-a acceptat, în condițiile în care producerea urmării imediate reprezintă una din urmările plauzibile ale acțiunii sale.
În ceea ce privește existența unui prejudiciu moral cauzat părții vătămate, Curtea a apreciat, în consens cu prima instanță, ca fiind o certitudine faptul că leziunile cauzate părții vătămate au produs o suferință și au alterat, temporar, condițiile de viață a acesteia, motiv pentru care s-a impus acordarea cu titlu de daune morale a unei sume de bani care să aibă un efect compensatoriu, suma acordată de 2000 de euro reprezentând și în opinia Curții o satisfacție justă și echitabilă, proporțională cu prejudiciul produs.
Cu privire la daunele materiale, Curtea a remarcat că partea vătămată nu a depus nicio dovadă că a efectuat cheltuieli pentru recuperarea sănătății și integrității sale fizice, dimpotrivă a susținut că era asigurat medical în Germania, acesta fiind motivul pentru care s-a deplasat în țara respectivă pentru îngrijirile medicale necesare.
Împotriva acestei decizii s-a înregistrat contestația în anulare declarată de condamnatul D. S..
În motivarea contestației în anulare, condamnatul a arătat că instanța de apel a reținut că părții vătămate i-au fost cauzate urmare a altercației cu inculpatul deplasarea către interior a dinților 21 si 11, incisivii centrali, precum si o luxație a osului palatin așa cum a reieșit din certificatul medico legal nr.A2/744/14.02.2012.
A precizat că susținerea instanței nu este întemeiata, întrucât părții vătămate i au fost deplasați dinții 21 si 11, deoarece aceștia făceau parte dintr-o lucrare dentara.
Instanța a mai reținut că varianta lovirii părții vătămate în zona gurii este singura plauzibila, iar mecanismul de producere a acestui traumatism a fost exclus de către aceasta, respectiv prin cădere accidentala.
Consideră ca instanța de apel in mod greșit a reținut acest lucru si nu a luat în considerare faptul ca lovitura a fost accidentala.
Intenția părții vătămate a fost de la început aceea de instigare la conflicte atât verbale cât si fizice asupra mea cât si asupra soției si celor doi fii ai săi.
Instanța, a reținut ca el a fost cel care a declanșat conflictul, și că partea vătămata a făcut afirmații jignitoare la adresa sa si a familiei sale.
Din probatoriul administrat la instanța de fond a rezultat ca partea vătămata se face vinovata de declanșarea conflictului.
In mod eronat, Curtea a reținut faptul că exercitarea violențelor a fost rezultatul voinței sale si chiar daca nu a urmărit producerea rezultatului, l-a prevăzut si l-a acceptat.
Consideră că față de reținerea instanței de apel de a înlătura obligarea la plata daune materiale, este corectă, însă nu este în concordanță cu obligarea sa la plata de daune morale in cuantum de 2000 EURO. Nu sunt justificate absolut deloc daunele morale atâta vreme cât daunele materiale au fost înlăturate.
Cuantumul despăgubirilor morale este nejustificat de mare în raport de faptul că instanța de apel a înlăturat despăgubirile materiale.
Totodată, amenda penala in cuantum de 9000 RON este foarte mare, instanța considerând că situația sa materială este una buna si că are obligații legale față de persoanele aflate în întreținerea sa.
Procedând la examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, în baza art. 431 C.pr.pen., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă și o va respinge ca atare, pentru următoarele motive:
Astfel, după cum prevede art. 431 alin. (2) C. proc. pen., în această etapă procesuală instanța verifică dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Trebuie arătat, sub acest aspect, că nu este suficientă menționarea, formală, a unuia dintre cazurile de la art. 426 C. proc. pen., ci și depunerea de dovezi sau invocarea unor dovezi care există în dosar, condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestației în anulare trebuind îndeplinite cumulativ.
Or, în speță, deși contestatorul invocă, formal, două dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute la art. 426 C. proc. pen., invocând dovezi care sunt la dosar, niciunul din motive nu poate fi reținut.
Codul de procedură penală reglementează contestația în anulare în Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea 1, art. 426-432.
Din coroborarea dispozițiilor art. 431 cu cele ale art. 426, art. 427 și art. 428 C. pr. pen. rezultă că admiterea în principiu a contestației în anulare presupune întrunirea următoarelor cerințe:
1) titularul cererii să fi fost parte ori persoană vătămată în procesul soluționat prin hotărârea atacată ori să aibă calitatea de procuror (art.427 alin.1 C. pr. pen.);
2) cererea de contestație în anulare să cuprindă cazurile de contestație și motivele aduse în sprijinul acestora (art.427 alin.2 C. pr. pen.);
3) cererea de contestație în anulare în cazurile prevăzute de art.426 lit.a și c-i să fie introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere (art.431 alin.(2) teza I, raportat la art.428 alin.1 C. pr. pen.);
4) motivele pe care se sprijină contestația să fie dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen. (art.431 alin.2 teza a II-a C. pr. pen.);
5) în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar (art.431 alin.(2) teza a III-a C. pr. pen.);
6) să nu existe impedimente legale de valorificare directă, nemijlocită a cazului de contestație în anulare. Această din urmă condiție, deși nu este expres prevăzută de legiuitor poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor de mai sus.
Pe cale de consecință, dacă una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită intervine sancțiunea inadmisibilității.
Raportând aceste aprecieri de ordin general la speța de față Curtea consideră că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a prezentei contestații în anulare, întrucât motivele invocate de contestatorul condamnat nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prev. de art. 426 C.pr.pen.
Aspectele invocate de condamnat în sensul că instanța de apel a reținut starea de fapt în mod greșit întrucât lovitura ar fi fost aplicată părții vătămate din greșeală, că în urma agresiunii acesteia i s-au deplasați dinții care făceau parte dintr-o lucrare dentară, că acel conflict ar fi fost cauzat de contestator și nu de victimă anterior cu o zi precum și cele privind cuantumul prea mare al daunelor morale nu se încadrează în niciun dintre motivele prev. de art. 426 C.pr.pen. care să permită admiterea în principiu a prezentei contestații în anulare.
Odată ce instanța a analizat actele și lucrările dosarului și a apreciat asupra vinovăției inculpatului și soluționarea acțiunii civile, pronunțând o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestația în anulare nu pate fi admisă decât pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului este dat de securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată.
Natura juridică a contestației în anulare, de cale extraordinară de atac, nu justifică nesocotirea acestui principiu. Și în reglementarea actuală, contestația în anulare vizează repararea unor erori de procedură, și nu de judecată, și, prin urmare, nu poate fi repus în discuție fondul cauzei.
Relevante în acest sens sunt și cele statuate de C.E.D.O. în hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza M. împotriva României (§ 23-24), și în hotărârea din 23 septembrie 2008, în Cauza Urbanovici împotriva României (§ 29 și 33): Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu.
Curtea a mai subliniat că statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite și, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 431 C. proc. pen., Curtea va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul D. S..
Văzând și prevederile art.275 alin. (2) C.pr.pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul D. S. împotriva deciziei penale nr.640/A/16.05.2014 pronunțată de Curte de Apel București Secția a II-a penală.
Obligă apelantul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, azi 17.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. C. D. C. S.
GREFIER,
C. B.
Red.C.S.11.11.2014
Dact.EA-07.11.2014/4 ex
| ← Redeschiderea procesului penal. la judecarea în lipsă. Art.466... | Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art.483 NCPP. Decizia nr.... → |
|---|
