Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 742/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 742/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 742/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 742/R
Ședința publică de la data de 17 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - L. C.
JUDECĂTOR - V. C.
JUDECĂTOR - S. C.
GREFIER - M. G.
MINISTERUL PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - reprezentat prin procuror E. ELIANA B..
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de inculpata Z. R. și asiguratorul S.C. E. R. asigurare REASIGURARE S.A., împotriva sentinței penale nr.302 din data de 12 februarie 2013, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta inculpată Z. R. personal și asistată de avocat I. I. cu împuternicire avocațială ._/2013 emisă de Baroul București – Cabinet individual depusă la fila 11 dosar, recurentul asigurator . Reasigurare Sa prin avocat N. B. cu delegație de substituire emisă de Baroul O. – Cabinet individual depusă la fila 14 dosar, intimata parte civilă G. R. M. personal și asistată de avocat C. B. A. cu împuternicire avocațială ._/2013 emisă de Baroul București – Cabinet individual depusă la fila 12 dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat pentru recurentul asigurator solicită încuviințarea depunerii motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei inculpate solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în circumstanțiere respectiv adeverință de la locul de muncă unde s-a angajat în prezent.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune încuviințării probelor solicitate.
Curtea, după deliberare, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată considerând-o utilă soluționării cauzei, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Apărătorul recurentei inculpate Z. R., arată că din probele administrate în cauză rezultă că imediat după accident clienta sa a ajutat familia victimei și precizează că recursul vizează reindividualizarea pedepsei aplicate clientei sale prin prisma aprecierii circumstanțelor atenuante. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecând în fond prin reaprecierea probatoriilor, redozarea pedepsei prin aplicarea unei amenzi penale clientei sale în raport de circumstanțele reale de comitere a faptei precum și circumstanțele personale ale acesteia.
Având cuvântul avocatul pentru recurentul asigurator . Reasigurare SA, arată că recursul vizează greșita soluționare a laturii civile de către instanța de fond. Astfel, în primul rând, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecând în fond prin reaprecierea probatoriilor, obligarea inculpatului alături de asigurator la plata despăgubirilor și nu așa cum în mod greșit instanța de fond a dispus să oblige direct asiguratorul având în vedere că potrivit legii 136/1995 și a deciziei nr. 3/2010 care nu este o reconsiderare a deciziei nr. 1/2005 în sensul că poate fi obligat direct asigurătorul, ci obligă inculpatul care este practic este răspunzător de fapta săvârșită alături de asigurător în baza contractului de asigurare, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât exista o asigurare și nu a intervenit fondul de protecție. Cel de-al doilea motiv de recurs, vizează cuantumul daunelor morale acordate pe care îl consideră ca fiind nejustificat de mare, excesiv, depășind atât practica instanțelor din România cât și raportat la numărul de îngrijiri medicale ale părții vătămate. Solicită diminuarea acestuia având în vedere și concluziile acelui ghid elaborat de către Fondul de protecție al victimelor străzi în colaborare cu Comisia de Supraveghere a asigurărilor și a cărei implementare se încearcă, studiu care a avut la bază tocmai jurisprudența, în esență deciziile a peste două mii de decizii ale Curților de Apel, în speță s-au acordat daune de peste șase ori mai mari decât media acordată în România, exact cât s-a solicitat, suma de 5 mii euro s-a acordat fără nici un fel de altă justificare. În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și depus în scris la dosar.
În ceea ce privește recursul declarat de către inculpată solicită a se aprecia asupra soluției ce se va pronunța.
Apărătorul recurentei inculpate, solicită a se aprecia asupra soluției ce se va pronunța cu privire la recursul formulat de către recurentul asigurator . Reasigurare SA.
Apărătorul intimatei părți civile G. R. M., solicită respingerea recursurilor declarate de către inculpata Z. R. și recurentul asigurator . Reasigurare SA, ca fiind nefondate și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică atât în ceea ce privește latura penală cât și latura civilă a cauzei. Pe latură penală consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică având în vedere materialul probator administrat în cauză, iar în ceea ce privește latura civilă a cauzei consideră că instanța de fond a apreciat în mod corect cuantumul despăgubirilor morale având în vedere situația concretă a părții civile și anume, aceasta este în vârstă de 24 de ani, înainte de accidente avea un loc de muncă iar după accident nu a mai putut să-și continue activitatea din motive medicale survenite în urma accidentului suferit iar în prezent este întreținută de familie.
Reprezentantul Ministerului Public în ceea ce privește recursul inculpatei prin care solicită reindividualizarea pedepsei în sensul aplicării unei amenzi penale, solicită a se avea în vedere încadrarea juridică a faptei, respectiv art. 184 alin. 2 și 4 Cod penal pentru vătămare corporală din culpă. În textul de lege arătat legiuitorul sancționează infracțiunea cu pedeapsă de la șase luni la trei ani. Pedeapsa stabilită de prima instanță, trei luni cu aplic. art. 81 Cod penal și reținerea art. 320/1 Cod procedură penală și art. 74 lit. a și art. 76 lit. e Cod penal, apreciază că este o sancțiune care din punctul său de vedere este o sancțiune corect individualizată judiciar.
Cu privire la recursul asiguratorului prin care solicită obligarea în solidar a acestuia la plata sumei de 50 mii euro cu titlu de daune morale către partea vătămată constituită parte civilă în cauză, apreciază că este o critică din punctul său de vedere nefondată în raport de dispozițiile art. 58 din legea nr. 136/1995 având în vedere că în baza textului de lege are posibilitatea formulării unei acțiuni în regres în baza contractului de asigurare asumându-și în integralitate riscul unui eventual accident rutier. Cu privire la diminuarea cuantumului daunelor morale raportat la circumstanțele faptei apreciază cuantumul exagerat, solicitând a fi avut în vedere că partea vătămată a suferit leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile îngrijiri medicale fără a i se produce o anumită infirmitate, iar culpa inculpatei a constat din apariția intempestivă a unui autoturism circulând cu viteză legală și fiind obligată să pătrundă pe contrasens a produs vătămarea corporală a părții vătămate care se afla pe trotuar. Solicită admiterea recursului asiguratorului sub acest aspect, și reținând cauza spre rejudecare, casarea în parte a sentinței penale sub latură civilă, urmând a diminua cuantumul daunelor morale.
Având ultimul cuvânt, recurenta inculpată arată că recunoaște și regretă fapta săvârșită achiesând la concluziile puse de către apărătorul său.
CURTEA ,
Asupra recursurilor penale de față, deliberând constată următoarele:
Prin sentința penală nr.302 din 12.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în baza art. 184 al. 2 și 4 C.p. cu aplic. art. 3201 al. 7, art. 74 al. 1 lit. a C.p. și art. 76 al. 1 lit. e C. pen., a fost condamnată inculpata Z. R., la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71, 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatei prin prezenta pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 3 luni, termen stabilit în condițiile art. 82 C.p.
În baza art. 71 alin. final C. pen., s-a dispus, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată prin prezenta inculpatei, și suspendarea executării pedepsei accesorii.
În baza art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C.p.
În baza art. 14 și art. 346 C. pr. pen., a fost admisă civilă formulată de partea civilă G. R. M. și a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă delictuală S.C. E. R. ASIGURARE – REASIGURARE S.A. la plata sumei de 215.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 50.000 euro), cu titlu de daune morale către partea civilă.
A fost obligată inculpata la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 4627/P/2012 din data de 05.12.2012, P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei Z. R. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 184 al. 2 și 4 C.p.
Prin același rechizitoriu s-a dispus și neînceperea urmăririi penale față de inculpata Z. R. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 C. pen., întrucât pentru leziunile suferite de numita P. Ș. B. lipsește plângerea penală prealabilă.
Partea vătămată G. R. M. a depus la instanță o cerere prin care se constituie parte civilă, constituind daune morale în cuantum de 215.000 lei, echivalentul a sumei de 50.000 euro.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că la data de 19.03.2012, în jurul orelor 16.20, inculpata Z. R. a condus autoturismul marca aFiat, cu nr. de înmatriculare_, pe . intersecția cu . nerespectării semnificației indicatorului „STOP”, a intrat în coliziune cu autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare_, condus de numitul P. Rusică, care circula din direcția . urma coliziunii celor două autoturisme, autovehiculul condus de inculpată a pătruns pe trotuar unde a accidentat-o pe partea vătămată G. R. M., ce se afla pe trotuar, aceasta suferind leziuni traumatice pentru vindecarea cărora a fost nevoie de 70-80 zile de îngrijiri medicale, dar care nu i-au pus viața în primejdie, partea vătămată neprezentând infirmitate, conform raportului de expertiză medico-legală nr. A_ .
De asemenea, s-a reținut faptul că în urma accidentului rutier, a suferit vătămări corporale și minora P. Ș. B., ce se afla pe bancheta din față a autoturismului condus de numitul P. Rusică, acesta din urmă nedepunând plângere penală pentru leziunile suferite de fiica sa, în calitate de reprezentant legal al minorei, motiv pentru care prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la acest aspect.
În cursul urmăririi penale, cu ocazia audierii, partea vătămată G. R. M. a declarat că nu cunoaște împrejurările exacte în care s-a produs accidentul de circulație, întrucât se afla cu spatele fata de locul în care s-a produs impactul, aflându-se pe trotuarul din dreptul imobilului cu nr. 38, aflat pe . data de 12.04.2012 a formulat plângere penală împotriva inculpatei Z. R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămate corporală din culpă. (declarație fila 56 dup).
În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară privind dinamica producerii accidentului de circulație, prin care s-a stabilit că starea de pericol potențial a fost creată de conducătoarea autoturismului marca F., respectiv de inculpata Z. R., care a pătruns în intersecție fără a respecta semnificația indicatorului rutier „STOP”, faptul că pentru conducătorul auto P. Rusică starea de pericol efectiv și iminent a intervenit în momentul în care autoturismul marca F., în deplasarea sa de la dreapta la stânga, a ajuns în câmpul său vizual și pe direcția de deplasare a autoturismului marca Renault, faptul că pentru inculpata Z. R., la viteza de deplasare a autoturismului marca F., de circa 50 Km/h, nu a existat posibilitatea tehnică de a evita producerea accidentului, prin frânare, întrucât nu a avut la dispoziție spațiul necesar pentru executarea manevrei propriu-zise, faptul că viteza maximă de deplasare a autoturismului marca F., la care inculpata Z. R. putea evita accidentul a fost de 37 km/h, faptul că inculpata Z. R., conducător al autoturismului marca F., putea evita producerea accidentului dacă ar fi respectat semnificația indicatorului „Stop” la intersecție, dar și faptul că conducătorul autoturismului marca Renault, numitul P. Rusică, nu putea evita producerea accidentului, acesta neputând preveni sau prevedea faptul că inculpata Z. R. nu va respecta semnificația indicatorului rutier „Stop” din intersecție.
Cu ocazia audierii sale de către organele de cercetare penală, martorul P. Rusică a declarat că în data de 19.03.2012, în jurul orelor 16.20, în timp ce conducea autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare_ pe . . . la intersecția cu . lovit în partea dreaptă de un autoturism marca F., cu nr. de înmatriculare_, condus de inculpata Z. R., care circula pe . nu a respectat semnificația indicatorului „Stop”, astfel că după impact ambele autoturisme au fost proiectate pe trotuar, iar autoturismul condus de inculpată a lovit-o pe partea vătămată G. M. R., care se afla pe trotuar.
Declarația martorului P. Rusică se coroborează cu declarațiile inculpatei Z. R., care a recunoscut și regretat comiterea faptei, precizând că în data de 19.03.2012, în jurul orelor 16.20, conducea autoturismul marca F. Doblo, cu nr. de înmatriculare_, pe . șos. Industriilor către . când a ajuns la intersecția cu . o viteză de aproximativ 50 Km/h, din partea dreaptă a apărut autoturismul marca Renault, condus de martorul P. Rusică, cu care a intrat în coliziune. În urma impactului ambele autoturisme au fost proiectate pe trotuarul din dreapta străzii Confederației, în dreptul imobilului nr. 38, iar autoturismul pe care inculpata îl conducea a lovit-o pe partea vătămată G. R. M., care se afla pe trotuar.
De asemenea, declarațiile inculpatei și ale martorului P. Rusică se coroborează cu mențiunile procesului verbal de cercetare la fața locului și planșa fotografică aferentă, în care sunt descrise împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație, respectiv vătămarea părții vătămate G. R. M..
În cursul cercetării judecătorești, inculpata a recunoscut comiterea faptei, astfel cum aceasta a fost reținută în cuprinsul rechizitoriului, înțelegând să se prevaleze de dispozițiile art. 320/1 C.p.p.
Situația de fapt reținută de instanță și vinovăția inculpatei sunt pe deplin dovedite de mijloacele de proba administrate în cauză, declarațiile inculpatei, de recunoaștere a săvârșirii faptei, date pe parcursul procesului penal, coroborându-se cu mențiunile procesului - verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, cu concluziile raportului de expertiză medico-legală a părții vătămate G. R. M. și ale raportului de expertiză tehnică a dinamicii producerii accidentului, cu actele medicale, decont cheltuieli îngrijiri medicale și planșe fotografice, cu declarațiile părții vătămate G. R. M., dar și cu declarațiile martorului P. Rusică.
În drept, fapta inculpatei Z. R., care la data de 19.03.2012, în jurul orelor 16.20, a condus autoturismului marca F., cu nr. de înmatriculare_, pe . intersecția cu . nerespectării semnificației indicatorului „Stop”, a intrat în coliziune cu autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare_, condus de numitul P. Rusică, care circula din direcția . urma coliziunii autoturismul condus de inculpată pătrunzând pe trotuar, unde a accidentat-o pe partea vătămată G. R. M., care se afla pe trotuar, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-80 zile de îngrijiri medicale, dar care nu i-au pus viața în pericol și nu i-au provocat părții vătămate nicio infirmitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2, 4 C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 și alin. 4 C. pen., s-a realizat prin acțiunea de lovire a părții vătămate G. R. M..
Urmarea imediată constă în atingerea adusă integrității corporale a părții vătămate G. R. M., prin producerea unor leziuni pentru a căror vindecare a fost necesar un număr de 70-80 de zile de îngrijiri medicale. Legătura de cauzalitate dintre faptă și atingerea adusă integrității corporale a părții vătămate este dovedită prin probatoriul administrat, concluziile raportului de expertiză tehnică confirmând faptul că între nerespectarea de către inculpată a semnificației indicatorului rutier „Stop” situat la intersecția străzilor Confederației cu . determinat coliziunea autoturismului pe care îl conducea cu autoturismul care circula regulamentar în partea sa dreaptă, condus de martorul P. Rusică și accidentarea părții vătămate G. R. M. există fără echivoc raport de cauzalitate directă.
Sub aspectul laturii subiective, fapta inculpatei a fost săvârșită din culpă cu previziune, acesta prevăzând faptul că nerespectarea semnificației indicatorului rutier „Stop” la intersecția .. Vâlsănești, având în vedere viteza de deplasare de aproximativ 50 km/h ar putea cauza un accident de circulație, dar sperând în mod ușuratic, fără niciun temei, că acest lucru nu se va întâmpla.
În conformitate cu art. 184 alin. 2,4 C. pen., aspectul de calificare este atras de întrunirea circumstanței agravante a săvârșirii faptei prevăzută în alin. 2 ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale și a măsurilor de prevedere din materia circulației pe drumurile publice.
Ansamblul materialului probator administrat în cauza a relevat culpa exclusivă a inculpatei în producerea accidentului rutier ce a avut ca urmare vătămarea corporală a părții vătămate G. R. M., inculpata încălcând prevederile O.U.G. nr. 195/2002, republicată, privind acordarea priorității într-o intersecție și oprirea la indicatorului „Stop”, dispoziții în vigoare la data faptei, care impun conducătorului de vehicul obligația de a opri într-o intersecție la indicatorul rutier „Stop” și de a acorda prioritate autoturismelor care circulă în intersecție.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatei Z. R. pentru fapta reținută prin prezenta în sarcina sa, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C.p., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal, limite reduse cu o treime ca urmare a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 3201 C. pr. pen., gradul de pericol social concret al faptei, relevat de modul de săvârșire a acesteia (nerespectarea indicatorului rutier „Stop”, culpa exclusivă în producerea accidentului de circulație soldat cu vătămarea integrității corporale a părții vătămate G. R.), de persoana inculpatei, care nu este cunoscută cu antecedente penale, care a avut o atitudine sinceră, de recunoaștere a săvârșirii faptei pe tot parcursul procesului penal, care nu este căsătorită și are un copil minor în întreținere, iar ca ocupație este artist plastic, fără însă să aibă un loc de muncă stabil.
Inculpata, atât în cursul urmăririi penale cât și la instanța de fond a declarat că dorește să i se aplice prevederile art.3201 alin.7 C. pr. pen.
În lumina principiilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (S. și P. contra României) care nu sunt compatibile cu aplicarea automată, prin efectul legii, a pedepsei accesorii, față de gravitatea infracțiunilor, instanța apreciază că inculpata este nedemn de a exercita dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcțiile publice elective și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. Prin raportare la hotărârea Hirst contra Marii Britanii prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o interdicție absolută de a vota impusă tuturor condamnaților nu intră în marja de apreciere a statului, fiind încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției, instanța a apreciat că, întrucât nu există o legătură între interzicerea dreptului de a vota și prevenirea infracțiunilor sau scopul reinserției sociale a inculpatei, nu se impune aplicarea inculpatei a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota prevăzută de art. 64 alin. 1 lit. a teza I C.pen. În consecință, față de natura și gradul de pericol social al faptelor, instanța de fond a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen., apreciind că interzicerea exercițiul dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe întreaga durată a executării pedepsei închisorii sunt proporționale cu scopul urmărit și raportat la gravitatea infracțiunii.
De asemenea, instanța de fond a constatat că prin Hotărârea S. și P. contra României, Curtea Europeană a statuat că la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 Cod penal trebuie analizat tipul infracțiunii. Având în vedere că infracțiunea pentru care inculpata este judecata în prezenta cauză este independente de autoritatea părintească și de modul în care inculpata și-ar putea exercita drepturile și îndeplini obligațiile părintești, precum și față de împrejurarea că inculpata nu s-au folosit de profesia sa pentru comiterea faptelor, instanța nu va aplica ca și pedeapsă accesorie interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. c, d, e Cod penal.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicată inculpatei, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru incidența instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute de art. 81 C.pen.
Pedeapsa aplicată de instanță este mai mică de 2 ani închisoare, iar inculpata nu a mai fost condamnată anterior. Pe de altă parte, față de natura faptelor și circumstanțele personale ale inculpatei, instanța apreciază că scopul pedepsei va putea fi atins și fără privarea de libertate a acesteia, iar simpla pronunțare a pedepsei constituie un avertisment suficient pentru inculpată.
Instanța de fond a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatei, făcând aplicarea dispozițiilor art. 81 C.pen., pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 3 luni, calculat potrivit dispozițiilor art. 82 C.pen.
În temeiul art. 71 alin. (5) C.pen., instanța a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale aplicate prin prezenta hotărâre.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța de fond a reținut că partea vătămată G. R. M. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 215.000 lei, respectiv echivalentul în lei a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru suferințele pricinuite ca urmare a accidentului rutier, având în prezent atacuri de panică, prezentând cicatrice la nivelul genunchiului piciorului drept și la nivelul femurului piciorului stâng, având introdusă o tijă în piciorul stând, urmând să efectueze o intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea acesteia.
Cu ocazia audierii sale la termenul de judecată din data de 12.02.2013 partea civilă G. R. M. a mai precizat că nu solicită obligarea inculpatei și la plata de despăgubiri materiale, întrucât inculpata s-a ocupat de plata cheltuielilor ocazionate de spitalizarea sa și de îngrijirile medicale de care a beneficiat ulterior externării sale, faptul că deși a trecut o perioadă de aproximativ 1 an de zile de la data comiterii faptei, pentru o deplasare rapidă și pentru a putea urca scările are nevoie de un baston pe care să se sprijine, la schimbările atmosferice având în continuare dureri la nivelul piciorului și al coloanei vertebrale, dar și faptul că înainte de producerea accidentului rutier avea un loc de muncă stabil, însă acum nu mai poate lucra, fiind întreținută de familie.
În dovedirea pretențiilor civile, partea civilă G. a depus la dosar copia deciziei de încetare a contractului individual de muncă al inculpatei, 28 înscrisuri medicale, respectiv o scrisoare medicală, din care rezultă perioada internării în Spitalul Clinic Sf. P. (19.03.2012 – 23.03.2012), mai multe bilete de ieșire din spital, plan de recuperare, rezultat examen computer tomograf, buletine de analize medicale, foaia de evoluție și tratament, foaia de observație clinică generală, copia raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, copii ale certificatelor medicale de care a beneficiat partea vătămată, chitanțe și facturi fiscale privind cheltuielile ocazionate de tratamentul și îngrijirile medicale de care a beneficiat partea vătămată și două planșe fotografice cu leziunile suferite de partea vătămată ulterior accidentului rutier în care a fost implicată.
În ceea privește prejudiciul moral suferit de partea civilă, instanța a apreciat că acesta reprezintă rezultatul dăunător direct, de natură nepatrimonială, al faptei ilicite și culpabile a inculpatei, prin care se aduce o vătămare valorilor și drepturilor extrapatrimoniale care sunt strâns legate de personalitatea umana.
Astfel, instanța de fond a apreciat că acțiunea inculpatei, ca manifestare exteriorizată în sfera relațiilor sociale, provoacă, în concret, părții civile un prejudiciu cauzat personalității acesteia, respectiv prejudiciul nepatrimonial localizat la nivelul suferințelor fizice și psihice suferite.
În speță, instanța a considerat că daunele morale reprezintă satisfacții echitabile destinate a compensa material suferințele fizice și psihice ale părții civile, urmare a faptei prejudiciabile a inculpatei.
În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 215.000 lei (echivalentul sumei de 50.000 euro) solicitate de partea vătămată G. R. M., instanța a reținut că, față de specificul prejudiciului moral nepatrimonial, nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, urmând ca, în raport de ansamblul circumstanțelor de fapt ale cauzei, să se stabilească o sumă globală care să ofere o compensație părții vătămate pentru consecințele prejudiciabile suferite ca urmare a faptei inculpatului.
În consecință, la stabilirea întinderii despăgubirilor morale, instanța de fond a avut în vedere faptul că, în mod evident, prin natura lor, leziunile suferite de partea vătămată G. R. M., cuantificate într-un număr de 70-80 de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, astfel cum rezulta din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, i-au cauzat părții vătămate nu doar suferințe fizice, inerente traumatismelor produse prin accidentul rutier, ci și psihice, ca urmare a socului suferit de partea vătămată în momentul producerii accidentului. Din declarația părții vătămate G. R. M. coroborata cu mențiunile raportului de expertiza medico-legala întocmit in cauza, instanța a reținut că în urma accidentului aceasta a fost spitalizată în perioada 19.03-23.03.2012, suferind o intervenție chirurgicală, prin care s-a practicat „reducere și osteosinteza cu tijă metalică blocata de femurul piciorului stâng”, iar în prezent pentru deplasare și urcarea pe scări aceasta are nevoie de un baston, având în continuare dureri la picior și la coloana vertebrală.
De asemenea, instanța a reținut și faptul că la momentul accidentului rutier partea vătămată, în vârstă de 24 ani, avea un loc de muncă stabil,fiind angajata la . PROVIDER SRL, însă, ca urmare a deciziei nr. 2/21.09.2012 acesteia i-a fost încetat contractul de muncă, fiind în prezent întreținută de familie.
Instanța a avut în vedere, pe de o parte, că prin acordarea daunelor morale se urmărește a se da și părții civile, ca persoană prejudiciată, o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte, că acestea constituie și o sancțiune pentru inculpată, ca autor al faptei ilicite, în scopul de a contribui la prevenirea eficientă a comiterii unor fapte similare în viitor.
Despăgubirile civile acordate cu titlu de daune morale nu sunt destinate însă să repună partea civilă în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, ci reprezintă o compensare patrimonială adecvată a prejudiciului de ordin moral suferit de aceasta din urmă, nefiind vorba de o reparație integrală, atâta timp cât nu se poate repara integral, ceea ce nu are corespondent pecuniar. Recunoașterea în patrimoniul părții civile a unui drept de despăgubire se justifică prin aceea că instanța a dorit să ofere acesteia o satisfacție care să compenseze efectul vătămării, fără a-l putea face însă să dispară.
Cât privește cuantumul daunelor morale solicitate și acordate, în lipsa unor criterii legale certe și obligatorii, având în vedere și împrejurarea că aceste sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorul faptei ilicite și nici venituri nejustificate pentru victima prejudiciului, precum și principiul potrivit căruia stabilirea indemnizației destinate reparării prejudiciului moral se face în funcție de gravitatea prejudiciului moral și în conformitate cu principiul echitații, instanța a apreciat că suma solicitată cu titlul de despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 215.000 lei, echivalentul sumei de_ euro, este justificată și rezonabilă în cazul concret, fiind apreciată de instanță ca reprezentând o compensare efectivă, dar și o satisfacție echitabilă, pentru ansamblul prejudiciilor morale nepatrimoniale suferite de partea vătămată ca urmare a accidentului rutier a cărei victimă au fost.
În raport de considerentele anterior expuse, având în vedere dispozițiile art. 14 C.p.p. și art. 346 C.p.p., instanța de fond a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă și reținând că prin Normele de punere in aplicare a Ordinului CSA purtând nr. 14/2011, valabil la data producerii accidentului, s-a stabilit un plafon maxim pentru despăgubirile nepatrimoniale de 5.000.000 euro, a obligat direct asigurătorul de răspundere civilă delictuală S.C. E. R. Asigurare - Reasigurare S.A. la plata sumei de 215.000 lei (echivalentul în lei a sumei de 50.000 euro) cu titlu de daune morale către partea civilă G. R. M., având în vedere dispozițiile Legii nr. 136/1995 modificată, în cuprinsul căreia este reglementata obligativitatea încheierii de către proprietarii de autovehicule de polițe de asigurare de răspundere civila obligatorie, dar și faptul că asiguratorul a fost introdus în procesul penal la cererea părții civile.
În ceea ce privește obligarea directă a asiguratorului de răspundere civilă delictuală la plata despăgubirilor civile către partea civilă, instanța a reținut că asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule este obligatorie, potrivit Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Legea prevede, la art. 4, că asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite.
Potrivit art. 54 al. 1 din Legea nr. 136/1995 „în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia”.
Așadar, conform prevederilor legale menționate, asigurătorul, în baza contractului de asigurare, răspunde direct față de terțele persoane păgubite prin accidente de autovehicule produse de asigurați, despăgubirile acordându-se, astfel cum se dispune în art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Se observă, deci, că art. 54 al. 1 din Legea nr. 136/1995 a instituit o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, oferind posibilitatea terțului păgubit de a invoca direct contractul de asigurare, pentru acoperirea daunelor materiale și morale cauzate în urma accidentului de circulație produs de asigurat, răspunderea contractuală putând fi invocată nu doar pe calea unei acțiuni civile separate în fața instanței civile, ulterior procesului penal, ci și direct în fața instanței penale învestită cu soluționarea acțiunii civile, alăturată celei penale.
Este adevărat că legiuitorul, în Codul de procedură penală, a enumerat, în mod limitativ, părțile în procesul penal, printre care nu se regăsește și asigurătorul de răspundere civilă, iar art. 54 al. 1 din Legea nr. 136/1995 face referire la citarea în proces a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forțat, ceea ce ar conduce, într-o interpretare formalistă și restrictivă, la ideea posibilității terțului păgubit de a invoca respectivele prevederi legale numai pe calea unei acțiuni civile separate, în fața instanței civile. Interpretând, însă, într-o asemenea manieră aceste dispoziții legale, se pierde din vedere spiritul legii, care presupune rezolvarea la timp și în mod complet a procesului penal, însemnând nu numai tragerea la răspundere penală a inculpatului, dar și repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită, din toate reglementările procedurale cuprinse în art. 19 – 22 C.p.p., rezultând intenția clară a legiuitorului ca instanța penală să soluționeze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acțiuni, penală și civilă.
Este evident faptul că partea vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal urmărește ca, în cadrul acestuia, să-i fie soluționate toate interesele sale legitime. Or, obligarea părții vătămate de a invoca răspunderea contractuală numai în fața instanței civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă calitate procesuală asigurătorului de răspundere civilă în cadrul procesului penal, presupune o încălcare a însuși dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art. 14 al. 2 C.p.p., creându-se situația injustă ca partea vătămată să nu se poată îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă decât în afara procesului penal, deși interesul său procesual constă în rezolvarea simultană a celor două acțiuni.
Totodată, această limitare constituie o inechitate nu numai față de partea vătămată, obligată să se adreseze separat instanței civile, care, oricum, potrivit art. 19 al. 2 C.p.p., va suspenda judecata până la soluționarea definitivă a cauzei penale, împrejurare ce va conduce la depășirea termenului rezonabil de rezolvare a acțiunii civile, dar și față de inculpat, care, prin excluderea posibilității de opțiune a părții vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracțiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de asigurătorul de răspundere civilă, care, potrivit art. 58 din Legea nr. 136/1995, are la îndemână acțiunea în regres împotriva inculpatului doar în cazul infracțiunii săvârșită cu intenție, nu și în situația infracțiunilor din culpă, cum este cazul în speță.
Instanța de fond a reținut că potrivit disp. art. 36 al. 5 teza a II-a din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aplicabil în speță, asigurătorul de răspundere civilă este obligat sa plătească despăgubiri părții civile într-un termen de cel mult 10 zile de la data la care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri a rămas definitivă. De asemenea, pe lângă celeritatea dezdăunării, o altă garanție, prevăzută de art. 55 al. 2 din Legea nr. 136/1995, constă în indisponibilizarea despăgubirilor, care nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Având în vedere toate aceste considerente, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, inclusiv prin soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, instanța reține că, pentru o justă și operativă soluționare a cauzei, care prevalează formalismului procedural, asigurătorul de răspundere civilă poate fi obligat direct, în cadrul procesului penal, la plata despăgubirilor civile către terțul păgubit prin infracțiunea din culpă comisă de asigurat, în acest mod fiind evitate o . procese civile subsecvente, care tind la prelungirea nefirească și păgubitoare a procesului penal.
Pentru a dispune obligarea directă a asiguratorului la plata despăgubirilor civile, instanța a avut în vedere și decizia nr. 3/15.06.2010 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii (M.OF. nr. 866/23.12.2010), decizie prin care s-a stabilit calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii în procesul penal având ca obiect infracțiuni prev. de art. 184 C.p. si art. 178 C.p., în situația în care autoturismul condus de persoana vinovată de producerea accidentului de circulație nu este asigurat, stabilindu-se totodată că în această calitate procesuală Fondul de Protecție a Victimelor Străzii este obligat singur, și nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.
Prin urmare, constatând că pretențiile civile ce vor fi admise părții civile se încadrează în limitele de despăgubire ce pot fi acordate de asigurătorii RCA, conform normelor elaborate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, prin urmare, în baza art. 14 rap. la art. 346 alin.1 C.pr.pen., instanța a admis acțiunea civilă promovată de partea civilă G. R. M. și va obliga asiguratorul de răspundere civilă delictuală S.C. E. R. Asigurare - Reasigurare S.A. la plata sumei de 215.000 lei (echivalentul în lei a sumei de 50.000 euro), cu titlu de daune morale către partea civilă G.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpata Z. R. și asigurătorul . REASIGURARE SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Inculpata a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate prin prisma aprecierii circumstanțelor atenuante, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecând, redozarea pedepsei prin aplicarea unei amenzi penale în raport de circumstanțele reale de comitere a faptei, precum și circumstanțele personale ale acesteia.
Asigurătorul . Reasigurare SA a solicitat diminuarea cuantumului daunelor morale acordate părții civile și obligarea inculpatei alături de asigurător la plata despăgubirilor conform Legii nr.136/1995;
Examinând actele dosarului și sentința penală recurată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Inculpata Z. R. a recunoscut comiterea faptei de vătămare corporală din culpă, în modalitatea descrisă în actul de sesizare și a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanța de fond soluționând cauza în procedura simplificată a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de art. 3201 din Codul de procedură penală.
Instanța de fond a analizat temeinic probele administrate în faza de urmărire penală și a reținut o situație de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace de probă.
Astfel, sub aspectul situației de fapt, în mod corect, instanța de fond a reținut că la data de 19.03.2012, în jurul orelor 16.20, inculpata a condus autoturismul marca F., iar la intersecția străzilor Confederației cu Vâlsănești, nerespectând semnificația indicatorul „Stop”, a intrat în coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar, pătrunzând pe trotuar și accidentând pe partea vătămată G. R. M., provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70-80 zile de îngrijiri medicale.
Situației de fapt anterior descrise, i s-a dat, în drept, o justă încadrare juridică în art.184 alin.2 și 4 din Codul penal și constatându-se că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpată, s-a dispus condamnarea acesteia.
Curtea, reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al recursului declarat de inculpată, constată că săvârșirea, cu vinovăție, de către aceasta, a infracțiunii deduse judecății în modalitatea reținută prin hotărârea instanței de fond este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe și legal administrate.
De altfel, inculpata nu au contestat, prin criticile formulate în recurs, situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, încadrarea juridică dată faptei și nici vinovăția sa comiterea infracțiunii, ci a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate.
Analizând cauza din perspectiva acestei critici formulate de inculpată, Curtea constată că instanța de fond a realizat o justă individualizare a pedepsei, ținând seama de gradul ridicat de pericol social al faptei concretizat în valorile sociale care au fost vătămate și de modalitatea concretă de comitere a infracțiunii (nerespectarea indicatorului rutier „Stop”, culpa exclusivă în producerea accidentului de circulație soldat cu vătămarea integrității corporale a părții vătămate G. R.), de persoana inculpatei, care nu este cunoscută cu antecedente penale.
De asemenea, a avut în vedere faptul că inculpata a manifestat o atitudine sinceră, recunoscând comiterea faptei și a împrejurărilor în care aceasta s-a produs, aspecte de natură a genera aplicarea dispozițiilor art.3201 din Codul de procedură penală. Totodată, a reținut în favoarea inculpatei circumstanța atenuantă prev. de art.74 alin.1 lit.a din Codul penal.
În acest context, pedeapsa de 3 luni închisoare (în condițiile în care minimul ca efect al aplicării art.3201 din Codul de procedură penală era de 4 luni) aplicată inculpatei corespunde tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal.
Atitudinea procesuală a recurentei inculpate, comportamentul bun anterior al acesteia au fost suficient valorificate prin prisma dispozițiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală și art.74 alin.1 lit.a din Codul penal, și nu justifică, în mod izolat și nici coroborat cu celelalte circumstanțe, nici reducerea suplimentară a pedepsei și nici aplicarea unei amenzi penale.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța de fond a aplicat în mod just dispozițiile art. 81 din Codul penal.
În concluzie, instanța de fond a individualizat, în mod judicios, pedeapsa aplicată inculpatei, atât în ceea ce privește cuantumul cât și modalitatea de executare așa încât, critica acesteia este neîntemeiată.
Criticile asigurătorului vizând cuantumul prea mare al daunelor morale acordate părții civile și omisiunea obligării și a inculpatei, alături de asigurător, la plata acestora, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate părții civile, de 215.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 50.000 euro), Curtea constată că acesta a fost în mod just stabilit de instanța de fond.
Este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial este greu de făcut, greutate care rezidă mai ales din imposibilitatea de a le cuantifica ca pe un pretium dolores, ca o compensare a suferințelor fizice și psihice, și include o doză de aproximare, însă Curtea, în acest demers, are în vedere o . criterii și anume, consecințele negative suferite de partea civilă și intensitatea suferințelor acesteia.
Pe de altă parte, însă, Curtea ia în considerare finalitatea instituirii daunelor morale, faptul că aceste daune morale se acordă într-un cuantum suficient pentru a realiza o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar în același timp nu trebuie să se transforme într-o sursă de venit nejustificată, respectiv într-o îmbogățire fără just temei.
În atare situație, apreciază că suma de 215.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 50.000 euro) constituie o reparație adecvată și suficientă a prejudiciului moral cauzat părții civile.
În ceea ce privește obligarea societății de asigurare la plata daunelor, Curtea are în vedere că potrivit dispozițiilor Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată, răspunderea societății de asigurare este antrenată direct în temeiul contractului de asigurare de răspundere auto.
Astfel, prin contractul de asigurare încheiat cu victima, asigurătorul s-a obligat, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul răspunde față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (prejudicii ale bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane - art.49 și art.50 din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost modificată).
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea 136/1995 astfel cum aceasta a fost modificată, în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți forțați.
Totodată, subiectul pasiv al acțiunii civile în procesul penal este inculpatul, iar societatea de asigurare nu are o atare calitate în proces, context în care situația prevăzută de art. 54 din Legea 136/1995 este una specială, instituită pentru protejarea intereselor victimei, respectiv pentru a se asigura încasarea rapidă a prejudiciului, astfel că legiuitorul, grefându-se pe existența unui contract de asigurare de răspundere civilă, acordă posibilitatea victimei chiar și în cazul în care stabilirea despăgubirilor s-a realizat printr-o hotărâre judecătorească, de a se îndrepta direct împotriva asigurătorului.
Tot astfel, în conformitate cu dispozițiile art.55 din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost modificată, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Potrivit art.50 alin.1 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Aceasta înseamnă că după stabilire și obligarea la despăgubiri a inculpatei în calitate de subiect pasiv al acțiunii civile, plata despăgubirilor potrivit dispozițiilor menționate, se face de către asigurător persoanelor fizice păgubite.
Așadar, faptul că instanța de fond a obligat numai asigurătorul la plata despăgubirilor civile, având drept de regres în temeiul art.58 din Legea nr.136/1995 împotriva inculpatei, nu constituie un motiv de casare a hotărârii.
Prin urmare, criticile formulate de asigurător sunt neîntemeiate.
Față de considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală și din această perspectivă recursurile formulate de inculpată și asigurător sunt nefondate.
Ca atare, în baza art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata R. Z. și asigurătorul . Reasigurare SA.
În temeiul art.192 alin.2 din C. pr. pen. vor fi obligați recurenții la 200 lei cheltuieli judiciare fiecare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata Z. R. și asigurătorul . Reasigurare SA, împotriva sentinței penale nr.302 din 12.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Obligă recurenții la 200 lei cheltuieli judiciare fiecare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
L. ConstantinescuViorica C. S. C.
GREFIER,
M. G.
Red. S.C.
Dact. A.L. 2 ex./13.06.2013
Jud. Sect. 3 București – jud.: C. B.
| ← Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr.... | Infracţiuni de corupţie. Legea nr. 78/2000. Decizia nr.... → |
|---|
