Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 845/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 845/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-04-2012 în dosarul nr. 845/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR.845
Ședința publică de la 27 aprilie 2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – P. P.
JUDECĂTOR – E. U.
JUDECĂTOR – D. G.
GREFIER - A. M.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror C. L..
Pe rol, soluționarea recursului declarat de asigurator . împotriva sentinței penale nr.238/28.02.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. _ .
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns pentru recurentul asigurator ., consilier juridic B. M. I., intimatul inculpat C. D. personal, pentru intimata parte vătămată P. G. V., apărător ales, avocat S. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar a fost depusă o cerere de către intimatul inculpat prin care solicită prelungirea dreptului de a conduce.
Nefiind cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentului asigurator, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și, rejudecând, acordarea de daune materiale numai în măsura în care au fost dovedite și reducerea daunelor morale.
Apărătorul intimatei părți vătămate, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței penale pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală. Consideră că atât daunele materiale cât și daunele morale au fost dovedite.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, consideră că instanța de fond, în mod nelegal, a dispus obligarea asigurătorului la plata daunelor morale în condițiile în care obligația trebuia să fie aplicată inculpatului, iar sentința trebuie să-i fie doar opozabilă asiguratorului și nu trebuia obligat, alături de inculpat, la plata daunelor morale.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului declarat de asigurator, casarea, în parte, a sentinței penale atacate și, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, în sensul obligării doar a inculpatului la plata daunelor morale.
Intimatul inculpat, având ultimul cuvânt, solicită prelungirea dreptului de a conduce.
CURTEA,
Asupra cauzei penale de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr.238 din 28 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr._ , în baza art.184 al.2, 4 Cod penal raportat la art.3201 Cod pr.penală, cu aplicarea art.74 lit.a, c raportat la art.76 lit.e Cod penal, a fost condamnat inculpatul C. D. (fiul lui I. și T., ns. la data de 27.09.1957 în Neagra Sarului, jud.Suceava, domiciliat în București, ., . CNP-_, cetățean român, stagiul militar satisfăcut, studii superioare), la 3 luni închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă.
În baza art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni, stabilit în condițiile art.82 Cod penal.
În baza art.359 Cod pr.penală, i-au fost puse în vedere inculpatului dispozițiile art.83 Cod penal.
S-a făcut aplicarea art.71 raportat la art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal.
În baza art.71 al.5 Cod penal, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art.14 și 346 Cod pr.penală rap. la art.998 și urm. din Codul civil, a fost obligat inculpatul C. D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 20.000 euro - echivalent în lei la data plății - cu titlu de daune morale, către partea civilă P. G.-V..
În baza art.14 și 346 Cod pr.penală, s-a luat act că Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „G. A.” nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art.55 al.1 din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.22 din O.U.G. nr. 61/2005 a fost obligat asiguratorul de răspundere civilă . plata sumei de sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale precum și a sumei de 20.000 euro - echivalent în lei la data plății - cu titlu de daune morale către partea civilă P. G.-V..
A fost obligat inculpatul C. D. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În baza art.193 al.1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul C. D. la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli judiciare către partea civilă P. G.-V..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:
La data de 15.02.2011 inculpatul C. D. a condus autoturismul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ , pe . direcția Piața V. către Calea Griviței și, ajungând la intersecția cu . dreptul stației de tramvai Dr.F., a surprins și accidentat partea vătămată P. G. V., care se angajase în traversarea străzii de la dreapta spre stânga.
Situația de fapt a fost reținută de către judecătorul cauzei pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, respectiv: proces verbal de cercetare la fața locului; schița locului în care s-a produs accidentul; planșe foto; declarație parte vătămată; declarații învinuit; declarație martor; raport de expertiză medico-legală; raport de expertiză tehnică judiciară.
Astfel, în declarația dată, inculpatul a arătat că a pătruns pe terasamentul liniei de tramvai pentru a evita un autoturism care i-a apărut brusc în față de pe . ce a parcurs aprox. 7-8 metri pe lângă refugiul pietonal a auzit un zgomot și a văzut în oglinda retrovizoare victima care se afla pe linia de tramvai, realizând în acel moment că a accidentat-o cu roata din dreapta spate.După impact, inculpatul a transportat victima la spital pentru a i se acorda îngrijirile necesare.
Cu ocazia audierii, partea vătămată a declarat că se afla pe refugiul pietonal și a dorit să traverseze din partea dreaptă spre stânga, moment în care a fost lovit cu roata din dreapta față a autoturismului condus de către inculpat, care circula pe terasamentul liniei de tramvai.
Declarația părții vătămate concordă cu declarația martorei B. M. M. care a arătat că victima, care s-a angajat în traversarea străzii, a fost lovită de autoturismul care circula pe linia de tramvai.
Pentru stabilirea cu certitudine a dinamicii producerii accidentului și a posibilităților de evitare a acestuia, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto, ale cărei obiective au fost aduse la cunoștința părților implicate în accident, obiective cu care acestea au fost de acord.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat că în momentul impactului, autoturismul condus de către inculpat se deplasa cu o viteză de aprox.30-40 km./h. Acesta a pătruns pe terasamentul liniei de tramvai ignorând semnul poziționat la capătul de început al refugiului pietonal al stației de tramvai Dr.F. „ocolire dreapta”, încălcând astfel disp.art.31 din OUG nr.195/2002 rep.
Pe de altă parte, partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii fără a se asigura în prealabil, astfel încât nu a observat autoturismul, fiind lovit de partea laterală dreapta-spate a autoturismului (zona pasajul roții), după care a căzut pe suprafața carosabilă.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că partea vătămată a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-80 de zile de îngrijire medicală și care nu i-au pus viața în pericol.
Față de concluziile raportului de expertiză coroborat cu întregul material probator administrat în cauză, instanța a constatat culpa comună a celor două părți în producerea accidentului și, în raport de circumstanțele producerii accidentului, de dispozițiile legale încălcate de către fiecare dintre părțile implicate, astfel cum au fost menționate, instanța a apreciat că inculpatul este vinovat în proporție de 50 % de producerea accidentului rutier, iar părții vătămate îi revine un procent de 50% din culpă .
În drept, instanța a reținut că fapta inculpatului C. D. de a provoca din neglijență vătămarea corporală a părții vătămate, în timp ce conducea autoturismul, prin nerespectarea legislației rutiere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin.2 și 4 Cod penal.
Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii elementul material constă în fapta inculpatului care, conducând neregulamentar, a cauzat un accident de circulație în urma căruia partea vătămată P. G.-V. a suferit o vătămare corporală.
Circumstanța agravantă de la art.184 alin.4 Cod penal presupune întrunirea următoarelor condiții: făptuitorul trebuie să fie profesionist, meseriaș sau o persoană care efectuează o anumită activitate; fapta să fie săvârșită în exercițiul profesiei, meseriei ori în îndeplinirea respectivei activități; să existe anumite dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercițiul profesiei sau meseriei ori pentru efectuarea acelei activități; fapta să fie urmarea nerespectării acestor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.
Inculpatul C. D. se afla în exercițiul unei activități și anume cea de conducător auto și trebuia în consecință să respecte regulile stabilite de OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Din situația de fapt expusă instanța a reținut că inculpatul a încălcat prevederile art.31 din OUG nr.195/2002, nerespectând semnificația indicatorului rutier "ocolire dreapta".
D. urmare s-a reținut că se fapta inculpatului întrunește elementul material al infracțiunii prev. de art.184 alin.2 și 4 Cod penal deoarece, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară, acesta nu a respectat indicatorul rutier.
Urmarea imediată constă în producerea unei vătămări care necesită pentru vindecare 70-80 zile de îngrijiri medicale, așa cum rezultă din situația de fapt expusă de către instanță.
Sub aspectul laturii subiective, instanța a reținut că inculpatul C. D. a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin.2 și 4 Cod penal, cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere în accepțiunea art. 19 alin.1 pct.2 lit.a Cod penal. Inculpatul a prevăzut pericolul pe care acțiunea sa, de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a respecta semnificația indicatoarelor rutiere, îl reprezintă pentru siguranța altor participanți la trafic, însă nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
Instanța de fond a reținut în favoarea inculpatului C. D. circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin.lit.1a și c Cod penal.
În ceea ce privește art.74 alin.1 lit.a Cod penal instanța a reținut că inculpatul C. D. a avut o conduită bună înainte de săvârșirea infracțiunii, nefiind cunoscut cu antecedente penale, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar.
În ceea ce privește aplicarea art.74 alin.1 lit.c Cod penal instanța a reținut că inculpatul a avut o atitudine corespunzătoare după săvârșirea infracțiunii, transportând victima imediat la spital pentru îngrijiri medicale și colaborând cu organele de anchetă în vederea stabilirii adevărului în cauză.
Reținând vinovăția inculpatului C. D. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă în formă agravată prev. de art. 184 al.2 și 4 Cod penal cu aplicarea art.3201 Cod pr.penală și art.74 lit.a și c-76 lit.e Cod penal, instanța a aplicat o pedeapsă cu închisoarea, apreciind, în raport de circumstanțele săvârșirii infracțiunii că aceasta este de natură a asigura funcția preventivă a sancțiunii.
La individualizarea pedepsei aplicate instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art.72 Cod penal și anume: limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator pentru fapta săvârșită, reduse cu 1/3 potrivit art.3201 Cod pr.penală; gradul de pericol social concret al faptei; urmarea acesteia concretizată în starea de pericol pentru siguranța circulației pe drumurile publice, precum și datele privind persoana inculpatului și anume că este infractor primar, a recunoscut comiterea faptei.
În ceea ce privește limitele de pedeapsă prevăzute de lege, instanța, urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prev. de art.74 lit. a și c Cod penal, a făcut aplicarea art. 76 alin.1 lit. e Cod penal stabilind o pedeapsă sub minimul special de 6 luni închisoare.
În ceea ce privește cuantumul pedepsei cu închisoarea, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului și atitudinea procesuală sinceră au justificat orientarea acestuia sub minimul special prevăzut de lege.
În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța a reținut că, deși, potrivit art. 71 alin. 2 Cod penal, “condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii, atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) Cod penal din momentul în care hotărârea a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei”, totuși, prin Decizia LXXIV (74) din 05.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dispozițiile art.71 Cod penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza I – c Cod penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 Cod penal. Instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care potrivit art.20 alin.2 din Constituție este obligatorie pentru instanțele românești, odată cu ratificarea Convenției Europene de către România.
Instanța a constatat că, în cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că deținuții continuă să se bucure în general de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate, fiind vorba de o detenție ce intră în câmpul de aplicare al art. 5 din Convenție. Nu mai este vorba ca un deținut să fie decăzut din drepturile sale garantate de Convenție doar pentru simplul fapt că el se găsește închis ca urmare a unei condamnări. Nu există nici un loc în sistemul Convenției care recunoaște toleranță și deschidere către înțelepciune ca niște caracteristici ale unei societăți democratice, pentru o privare automată a dreptului de vot care să se bazeze doar pe ceea ce ar putea ofensa opinia publică. Articolul 3 din Protocolul nr.1 care consacră capacitatea individului să aibă influență asupra componenței corpului legislativ, nu exclude decât restricții la drepturile electorale aplicate unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcțiilor publice sau al cărui comportament a amenințat de a șubrezi starea de drept sau bazele democrației. Dreptului electoral îi pot fi aduse limitări, care nu trebuie, însă, să aducă atingere substanței acestuia, astfel încât să priveze individul de exercitarea lui efectivă, fără să existe un scop legitim, iar mijloacele folosite trebuie să nu fie disproporționate.
În raport de jurisprudența Curții Europene prezentată mai sus și în aplicarea Deciziei nr. LXXIV (74) din 05.11.2007 a Curții Supreme, instanța a reținut că natura faptei săvârșite și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
În consecință instanța a aplicat inculpatului C. D. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b Cod Penal pe durata și în condițiile prevăzute de art.71 Cod Penal.
Față de circumstanțele personale ale inculpatului, instanța a reținut că riscul de a comite alte infracțiuni este redus, la fel și riscul de a pune în pericol siguranța comunității și că scopul prevăzut de art.52 Cod penal poate fi atins în privința inculpatului fără executarea pedepsei, fiind întrunite și celelalte condiții prevăzute de art.81 Cod penal.
În consecință, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia și urmează a suspenda condiționat executarea pedepsei închisorii, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev.de art.184 alin.2 și 4 Cod penal cu aplicarea art.3201 Cod pr.penală și art.74 lit.a și c Cod penal raportat la art.76 lit.e Cod penal, conform art.81 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 3 luni, conform art.82 alin.2 Cod penal.
Sub aspectul laturii civile, instanța a luat că partea vătămată P. G. V. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.000 lei daune materiale și 40.000 euro daune morale.
Cu privire la latura civilă a cauzei, pe parcursul cercetării judecătorești au fost administrate următoarele mijloace de probă: proba cu înscrisuri și proba testimonială cu martorii B. C. S. și P. I. .
Instanța a introdus în cauză în calitate de asigurator, pe S.C. G. A. S.A.
În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de partea vătămată P. G.-V., instanța a constatat că s-au îndeplinit condițiile prevăzute de art.998 și urm. cod civil pentru următoarele considerente:
Fapta ilicită constă în infracțiunea săvârșită de inculpatul C. D., aceea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin.2 și 4 C.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a și c C.pen. raportat la art.76 lit.e C.pen.
Inculpatul a săvârșit infracțiunea cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere, în accepțiunea art. 19 alin.1 pct.2 lit.a C.pen., iar răspunderea civilă delictuală operează și pentru cea mai ușoară culpă. Inculpatul a avut reprezentarea faptei sale și a consecințelor asupra relațiilor sociale ocrotite.
Partea civilă cere drept prejudiciu material suma de 10.000 lei, sumă despre care a precizat că reprezintă tratament medical, analize, transport la și de la spital, medicamente. Cu privire la aceste sume solicitate drept daune materiale, în cursul procesului penal partea civilă a administrat proba cu înscrisuri, în acest sens depunând la dosarul cauzei o . copii chitanțe și bonuri de casă și au fost audiați martorii P. I. și B. C. S., din declarațiile cărora rezultă că familia părții vătămate asigura medicația acesteia, care costa cca.400 lei/lunar, la care se adăugau și costurile pentru o alimentație specială, precum și cele legate de transportul său la și de la spital cu taxiul. În baza acestor probe, instanța a apreciat cererea ca fiind întemeiată și pretențiile materiale ale părții vătămate ca fiind dovedite, astfel că le-a admis, însă le-a redus proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăreia dintre părți, astfel cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, instanța a constatat că prin fapta sa ilicită, săvârșită cu vinovăție, inculpatul a produs părții civile P. Gabiel-V. o traumă fizică și psihică ireversibilă, respectiv durerea fizică pe care a presupus-o procesul de vindecare, respectiv suferința psihică iminentă.
Deoarece acest prejudiciul nu poate fi reparat în natură, potrivit art.14 alin.3 lit.b Cod pr.penală partea civilă este îndreptățită la primirea unei despăgubiri bănești.
La stabilirea cuantumului acesteia instanța a urmărit să acorde o satisfacție echitabilă, proporțională cu caracterul profund și ireversibil al prejudiciului suferit, precum și cu procentul de vinovăție al fiecărei părți cât privește producerea accidentului, după distincțiile făcute anterior, astfel că a stabilit cuantumul despăgubirilor morale la jumătate din suma solicitată de către partea vătămată, respectiv 20.000 euro, avându-se în vedere și împrejurarea că partea vătămată a suferit această vătămare la o vârstă fragedă, iar consecințele traumei sale fizice și psihice îl vor urmări probabil toată viața.
În ceea ce privește Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „G. A.” , instanța a reținut că acesta nu s-a constituit parte civilă în cauză, deși a fost citat cu mențiunea de a preciza dacă se constituie parte civilă în cauză la mai multe termene de judecată.
In ceea ce privește asigurătorul S.C. G. A. S.A.:
Potrivit art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice și juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.
Din polița de asigurare de răspundere civilă auto ./19/A19/PD nr._ (f.78 dup) rezultă că autovehiculul cu numărul de înmatriculare_, avea încheiată poliță de asigurare RCA valabilă pentru data de 15.02.2011- data producerii accidentului la ..
În temeiul art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, instanța a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. G. A. S.A la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 20.000 euro - echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale către partea civilă P. G.-V., sume datorate de către asiguratul său.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs asigurătorul S.C. G. A. S.A. criticând-o sub greșitei soluționări a laturii civile, precizând că prima instanță a acordat despăgubiri materiale și morale într-un cuantum exagerat, ceea ce conduce la o îmbogățire fără justă cauză a părții civile și nicidecum la o justă reparație a prejudiciului suferit.
Se solicită admiterea căii de atac, casarea sentinței penale și în fond reducerea cuantumului daunelor morale acordate părții civile.
Examinând sentința penală atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu conform dispozițiilor art.3856 pct.3 Cod procedură penală, Curtea constată că sub aspectul laturii penale a cauzei, prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a reținut și vinovăția inculpatului C. D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev.de art.184 alin.2,4 Cod penal, în proporție de 50%, pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare cu aplicarea dispozițiilor art.74-76 Cod penal și art.81-82 Cod penal.
Referitor la latura civilă a cauzei, instanța de recurs, reținând întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina inculpatului C. D., reglementate de art.998-999 cod civil, dar și pe cele ale exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal, apreciază că soluția adoptată de prima instanță este una justă, sub un dublu aspect - despăgubirile morale prin cuantumul acordat sunt de natură să ofere părții civile o satisfacție echitabilă, proporțională cu caracterul profund și ireversibil al prejudiciului suferit iar, pe de altă parte, pentru plata despăgubirilor materiale și morale acordate părții civile, instanța în mod corect a dispus, conform art.14 și 346 al.1 Cod pr.penală cu referire la art.969 Cod civil și art. 49, 50, 54 și 55 din Legea 136/1995, obligarea doar a asigurătorului la plata despăgubirilor civile către partea civilă.
În baza propriei analize a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea apreciază că judecătoria a dispus în mod corect reducerea cuantumului daunelor materiale și morale în raport cu gradul de vinovăție al fiecăreia dintre părți în producerea accidentului rutier, în urma probatoriului administrat, expus pe larg în hotărârea primei instanțe, în mod justificat reținându-se culpa comună a celor două părți.
Privitor la despăgubirile civile materiale acordate se constată că soluția primei instanțe este legală și temeinică, prejudiciul suferit de acesta fiind dovedit, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, acordarea cuantumului solicitat fiind redusă cu jumătate ca urmare a reținerii în sarcina părții civile a unei culpe în proporție de 50%, justificată de împrejurarea că s-a angajat în traversare fără a se asigura.
În ceea ce privește daunele morale, Curtea constată că prin fapta sa ilicită, săvârșită din culpă, inculpatul a produs părții vătămate, constituită parte civilă, o traumă fizică și psihică ireversibilă, avându-se în vedere, în acest sens, declarațiile părții civile coroborate cu cele ale martorilor audiați, fiind confirmate și de rapoartele de expertiză medico-legală.
Având în vedere că prejudiciul moral suferit de parte nu poate fi reparat în natură, devin incidente prevederile art. 14 alin. 3 lit. b) Cod pr.penală, potrivit cărora „repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință”.
La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri morale instanța a urmărit să acorde o satisfacție echitabilă, proporțională cu caracterul profund și ireversibil al prejudiciului suferit, dar și cu gradul de vinovăție al fiecăreia dintre părți, suma solicitată de partea civilă, de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale, fiind, în opinia instanței de control judiciar, proporțională, justă și echitabilă cu prejudiciul moral suferit.
Așa fiind, Curtea apreciază că o reducere a cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanță apare ca fiind nejustificată.
În prezenta cauza, Curtea consideră că, în raport de valorile lezate ca urmare a accidentului de circulație din data de 15.02.2011, se justifica acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 euro părții civile (sumă la care s-a ajuns în urma reținerii culpei concurente), această sumă reprezentând în opinia instanței de recurs o reparație justa și echilibrata a prejudiciului moral suferit, reținând totodată împrejurarea că îndreptățirea persoanei la daune morale este recunoscută chiar de legislația comunitară, care în Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra, subliniază, între altele, că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a compensa victima.
Menținerea daunelor morale în cuantumul acordat de instanța de fond nu poate fi apreciată ca fiind o sancțiune la adresa societății de asigurare .
Astfel, prin Legea nr.136/1995 este reglementată obligativitatea încheierii de către proprietarii de autovehicule, de polițe de asigurare de răspundere civilă obligatorie. Rațiunea obligării la încheierea de astfel de polițe este aceea de a înlătura riscul insolvabilității celui ce se face vinovat de producerea unui accident rutier, astfel încât victima sau succesorii acesteia, să poată fi despăgubiți de către asigurător, în cazul în care cel ce se face vinovat de producerea unui accident rutier este în incapacitate de a plăti.
În procesul penal, în cazul în care există un asigurător, acesta trebuie obligat la plata despăgubirilor civile, chiar dacă această plată are ca temei un contract, întrucât acest raport contractual se grefează pe raportul civil de răspundere civilă delictuală. Cele două răspunderi, cea contractuală și cea delictuală trebuie, de altfel, să coexiste, pentru ca mecanismul răspunderii asigurătorului să se declanșeze. A nu analiza în latura civilă a procesului penal și raportul contractual dintre inculpat și asigurător, dându-i eficiență și obligând direct asigurătorul să plătească părții civile și a cita asigurătorul numai pentru opozabilitate, fără ca hotărârea penală să nu aibă niciun fel de eficiență în ceea ce-l privește, înseamnă a da naștere la noi procese civile, în care partea civilă nu mai beneficiază de garanțiile unui proces penal din punct de vedere procedural și anume lipsa taxei judiciare de timbru, celeritate etc.
Decizia în interesul legii nr.1/2005 a stabilit doar calitatea pe care asiguratorul o are în procesul penal, fără să dezlege însă problema referitoare la modalitatea de soluționare a laturii civile și la persoana care urmează a fi obligată la plata despăgubirilor, în situația în care conducătorul auto beneficia (la momentul comiterii infracțiunii) de un contract de asigurare.
Mai mult, după adoptarea acestei decizii în interesul legii, au intervenit modificări ale Legii nr.136/1995 care, în prezent, prevede cu claritate nu numai că citarea asiguratorului în procesul penal este obligatorie, ci și răspunderea directă a acestuia pentru prejudiciile cauzate prin infracțiunea de vătămare corporală din culpă produsă in urma unui accident de circulație, desigur, în limita unui plafon maxim care este stabilit anual printr-o hotărâre de guvern.
Astfel, conform art.49 din Legea 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, iar potrivit art.50 alin.1 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Pe cale de consecință, în cadrul procesului penal, asiguratorul are toate drepturile și obligațiile procesuale ale părților, putând invoca excepții, având posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere inclusiv asupra laturii penale, bineînțeles asupra legalității și temeiniciei pretențiilor exprimate de părțile civile, putând exercita și căile de atac prevăzute de lege, așa încât participarea sa la proces este integrală, hotărârea fiindu-i opozabilă, dar nu în sensul formal înțeles de către asigurator.
Pe de altă parte, între asigurator și inculpat nu există solidaritate. Regula obligațiilor civile o constituie divizibilitatea, iar solidaritatea trebuie prevăzută în mod expres de lege. O atare solidaritate există numai între inculpat și partea responsabilă civilmente, în temeiul art.1000 alin.3 Cod civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pe când izvorul obligației asiguratorului este contractual (contractul de asigurare de răspundere civilă) și legal (Legea nr.136/1995).
D. urmare, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea direct a asigurătorului la plata daunelor materiale și morale.
Totodată, trebuie precizat că potrivit art.14 și urm. Cod pr.penală, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale se exercită împotriva inculpatului fiind guvernată de regulile ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Soluționând acțiunea civilă, instanța penală trebuie să stabilească mai întâi îndeplinirea tuturor cerințelor legale de obligare a inculpatului și, după caz, a inculpatului solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor și numai după aceea, să stabilească - în conformitate cu Legeanr.136/1995 - că sumele datorate de către debitorul principal sunt plătite de către asigurator, în baza contractului de asigurare.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală va respinge, ca nefondat, recursul formulat de asigurătorul ., soluție în raport de care, conform art. 192 alin.2 Cod pr.penală, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de asigurătorul S.C. G. A. S.A., împotriva sentinței penale nr.238 din 28 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr._ .
Obligă recurentul asigurător la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 aprilie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. P. E. U. D. G.
GREFIER,
A. M.
Red.U.E./Th.red.C.V.M.-ex.2/11.05.2012
Jud.sect. 1 – jud.G.T.
| ← Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1029/2013. Curtea... → |
|---|
