Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 919/2015. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 919/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 19-06-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA PENALĂ NR.919/A/2015
Ședința publică din 19 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I., judecător
JUDECĂTOR: V. C.
GREFIER: D. S.
P. de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin PROCUROR: C. O. T.
S-au luat spre examinare – pentru pronunțare - apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și partea civilă O. T. împotriva sentinței penale nr.18 din data de 19 februarie 2015 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, privind pe inculpatul L. VILMOS, trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Simleu Silvaniei din data de 28.06.2013, dosar nr.702/P/2011, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev.și ped. de art.184 alin.2 și 4 Cod penal.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 12 iunie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
P. sentința penală nr. 18 din 19 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Șimleu-Silvaniei, în baza art. 17 rap. la art.16 alin. 1 lit d, teza a II a Cod pr. pen. rap. la art. 31 Cod penal a fost achitat inculpatul L. VILMOS fiul lui Vilhelm și C., născut la data de 19.02.1981 în ., jud. Satu M., CNP_, căsătorit, 2 copii minori, studii medii, sofer, domiciliat în Satu M., . M., posesor al CI . nr._, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184, alin. 2 și 4 Cod penal 1969 cu corespondent în art. 196 alin. 2 și 3 Cod penal.
În baza art. 404 C.pr.pen. rap. la art. 397 Cod pr. pen. s-au respins ca neîntemeiate acțiunile civile formulate în cauză de:
- O. T. domiciliat în comuna S., ./A, jud. S.,
- S. Județean de Urgență Z. cu sediul în Z., .. 67, jud. S.,
- S. Județean de ambulanță S. cu sediul în Z. .. 67, jud. S..
În temeiul art. 275, alin. 3 C.pr. pen. cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În baza art. 272 alin. 2 C.pr.pen. onorariul parțial al avocatului din oficiu Păscuta A. în cuantum de 50 lei, conform delegatiei 184/2013, s-a avansat avansat din fondurile Ministerului de Justiție către Baroul de avocați S. și a rămas în sarcina statului.
În baza art. 111 alin. 6 din OUG 195/2002 s-a admis cererea inculpatului L. Vilmos de prelungire a dreptului de a conduce și, în consecință, s-a dispus prelungirea dreptului de conduce al inculpatului pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 21.02.2015 până în data de 22 martie 2015 inclusiv, dar nu mai mult de data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în data de 20.06.2011, în jurul orelor 14, inculpatul L. Vilmos conducea microbuzul marca Mercedes Sprinter cu nr.de înmatriculare_, proprietatea ., societate la care era angajat, pe DN 1F în localitatea B. spre localitatea Z.. În timp ce conducea autovehiculul prin localitatea B. cu viteza de aproximativ 82 km/h la km 119, a observat că pe partea dreaptă a drumului, în afara carosabilului, pe direcția de mers, se afla oprit un tractor la care era cuplată o remorcă artizanală, iar între remorcă și tractor era o persoană de sex masculin. In momentul în care inculpatul s-a apropiat de locul unde staționa ansamblul de vehicule, persoana care era lângă acesta s-a angajat în traversarea drumului prin loc nepermis, în fugă și fără să se asigure. Inculpatul a frânat brusc și a virat stânga de volan pentru a evita compactul cu pietonul, dar nu a reușit să evite impactul cu pietonul și l-a acroșat cu partea din față dreapta a microbuzului, după care acesta a căzut pe partea carosabilă.
In urma accidentului partea vătămată O. T. a suferit vătămări corporale fiind transportat cu ambulanța la S. de Urgență Z. pentru acordare de îngrijiri medicale.
Analizând pe larg materialul probator administrat în prezenta cauză instanța a constatat că nu există probe dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta pentru care inculpatul a fost trimis in judecată este imputabilă inculpatului și a pronunțat soluția menționată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel P. DE PE L. JUDECĂTORIA ȘIMLEU-SILVANIEI și partea civilă O. T..
P. a considerat că hotărârea instanței este nelegală fiindcă, deși nu contestă culpa victimei în producerea accidentului de circulație, și inculpatul are o culpă, constând în conducerea autovehiculului cu o viteză peste limita legală.
A motivat că dacă inculpatul nu ar fi circulat cu viteza nelegală, ar fi putut evita producerea accidentului, chiar dacă victima s-a angajat în traversarea străzii printr-un loc nepermis și fără să se asigure.
Partea civilă a criticat sentința atacată prin care s-a dispus achitarea inculpatului, argumentând că, tocmai pentru că s-au produs consecințe mai grave decât acelea care ar fi fost cauzate dacă inculpatul respecta limita maximă de 50 km/h, este necesară reținerea unei culpe și sancționarea penală a inculpatului având în vedere că și-a încălcat o obligație de diligență prevăzută de Codul rutier.
Sub aspectul raportului de cauzalitate a apreciat că acțiunea inculpatului de a depăși limita legală a vitezei a creat o stare de pericol, iar dacă s-ar fi respectat regimul legal de viteză și s-ar fi adaptat viteza în funcție de condițiile de drum, accidentul nu s-ar mai fi produs.
A mai argumentat că în măsura în care se poate reține o culpă în sarcina autorului reținerea cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit este exclusă.
Sub aspectul laturii civile a precizat că se impune admiterea acțiunii civile astfel cum a fost formulată, sumele pretinse reprezentând cheltuielile efectuate cu medicamente și deplasări și repararea prejudiciului de agrement suferit, prin privarea victimei de plăcerile unei vieți familiale și sociale normale.
În concluziile scrise a argumentat în plus că în măsura în care rezultatul produs prin nerespectarea obligației de diligență instituită în sarcina conducătorului auto, se încadrează în scopul zonei juridice încălcate de către acesta există culpă, și nu caz de neimputabilitate, ori, este evident că norma prevăzută de art. 48 din OUG nr. 195/2002 are drept scop siguranța circulației pe drumurile publice și siguranța pietonilor, în vederea evitării producerii accidentelor.
Examinând cauza din perspectiva motivelor de apel invocate, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin.2 Cod procedură penală, Curtea constată următoarele:
În mod temeinic prima instanță, pe baza administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului, a stabilit starea de fapt, constând în aceea că în 20 iunie 2011, în jurul orelor 14.00, în timp ce inculpatul L. Vilmos conducea microbuzul Mercedes Sprinter pe DN 1F, în localitatea B., pe sensul spre Z., rulând cu aproximativ 82 km/h, la km 119, partea civilă, aflată între o remorcă și un tractor parcate pe partea dreaptă, s-a angajat în traversarea drumului în fugă, fără să se asigure; inculpatul a frânat brusc, a virat stânga, nu a reușit să evite impactul și a acroșat victima cu partea dreaptă din față a microbuzului.
Raportul de expertiză medico-legală a constatat că acesteia i-au fost cauzate leziuni traumatice a căror gravitate a fost evaluată la 140-150 zile.
În mod justificat, prima instanță a analizat raportul de expertiză tehnică auto realizat în cursul urmăririi penale (f.73) de către un expert tehnic judiciar în această specialitate și a constatat că acesta concluzionează că viteza cu care circula microbuzul a fost de cca.73 km/h și că locul impactului a fost situat la cca. 0,80 m față de linia de demarcație pe care se deplasa microbuzul.
Expertul a concluzionat că în timpul disponibil de 2,54 sec., din momentul apariției stării de pericol până la momentul impactului, conducătorul auto putea evita accidentul prin frânare și oprirea autovehiculului, doar dacă viteza sa era mai mică de 38 km/h, viteză care în mod evident nu se impunea, deoarece în zonă nu există indicatoare de restricție cu această semnificație.
Concluzia raportului a fost că accidentul nu putea fi evitat nici prin frânare și nici prin virare la stânga, pentru că pietonul, la rândul său, nu s-a oprit, ci și-a continuat deplasarea fără a se asigura.
Ca atare, accidentul putea fi evitat numai de către victimă.
Prima instanță a analizat apoi cea de-a doua expertiză din cursul urmăririi penale (f.90), care a constatat că viteza inițială de deplasare a microbuzului condus de către inculpat a fost de 82 km/h, iar impactul a avut loc în plan transversal, la 3,6 m față de marginea din dreapta a părții carosabile pe banda de mers Satu-M.- Z..
S-a concluzionat că, în condițiile date, inculpatul nu putea evita producerea accidentului prin oprirea microbuzului, decât dacă ar fi condus cu o viteză de maxim 52 km/h.
Referitor la posibilitatea de evitare a victimei s-a constatat, plecând de la viteza victimei în traversare constantă, respectiv 10,6 km/h - reprezentând media specifică unei persoane cu vârsta victimei - în ipoteza în care inculpatul ar fi avut o viteză inițială de maximum 57,8 km/h, victima ar mai fi parcurs un spațiu suplimentar de 1,8 m, astfel încât nu s-ar mai fi produs coliziunea, deci inculpatul putea evita producerea accidentului, fără să oprească.
Mai departe, prima instanță a analizat cea de-a treia expertiză efectuată în cauză în cursul cercetării judecătorești (f.199 vol II). Această expertiză a stabilit că în plan transversal al drumului, lovirea victimei s-a produs pe banda corespunzătoare de mers Satu-M.-Z. la cca.3,6 m față de marginea din dreapta a părții carosabile.
Expertiza a determinat că microbuzul avea o viteză inițială de cca. 76 km/h și o viteză în momentul imediat anterior impactului 56 km/h; pentru stabilirea acestora au fost avute în vedere atât algoritmul de calcul Pedestrian Accident Assistent v.1.0.0, cât și analiza diagramei tahografului microbuzului, din care au rezultat mărimi similare ca valoare cu cele determinate de programul de simulare.
Spre deosebire de expertiza anterioară, ritmul mediu de fugă al victimei raportat la vârsta acestuia, la faptul că se deplasa singur, precum și la sexul său, bărbătesc, a fost determinat ca fiind de 11,59 km/h, respectiv 3,2 m/sec.
Contrar susținerilor apelantului parte civilă, referitoare la existența raportului de cauzalitate determinat de crearea unei stări de pericol de către inculpat prin conduita sa, raportul constată în mod indubitabil că angajarea pietonului în traversarea drumului a declanșat o stare de pericol iminent pentru conducătorul microbuzului (pct.4.5).
În consecință, această susținere a părții civile nu poate fi primită.
Curtea constată că ultimul raport a analizat posibilitatea de evitare prin ocolire a pietonului sau prin oprirea autovehiculului în condițiile în care pietonul nu și-a schimbat direcția și nici ritmul de deplasare, aspecte necontestate, și a concluzionat că, în condițiile date, conducătorul auto nu putea evita victima, întrucât distanța de care a dispus a fost inferioară spațiului teoretic necesar, respectiv cca. 22 m față de 49 m.
Mai departe, raportul de expertiză a stabilit că viteza maximă ce i-ar fi permis conducătorului să oprească înainte de intersectarea cu traiectoria victimei a fost de 45 km/h însă, pentru că această valoare este inferioară limitei maxime regulamentare pe sectorul respectiv de drum de 50 km/h, inculpatul nu putea nici să prevină producerea evenimentului rutier, în consecință valoarea vitezei cu care s-a deplasat nu se află în raport de cauzalitate cu lovirea pietonului.
Curtea reține că aceste constatări și concluzii contrazic atât aprecierea parchetului că dacă inculpatul nu ar fi circulat cu o viteză nelegală, ar fi putut evita producerea accidentului, cât și susținerea părții civile potrivit căreia s-au produs consecințe mai grave decât acelea care ar fi fost cauzate dacă inculpatul respecta limita legală de viteză.
În mod temeinic prima instanță a considerat că cele concluzionate de ultima expertiză se coroborează cu declarațiile inițiale ale inculpatului și ale părții civile, ultimul declarând în 22 august 2011, că în data respectivă a oprit tractorul cu remorcă ., după care „am sărit din tractor cu intenția de a intra la . încercând să traversez DN 1F, moment în care am fost accidentat, aproximativ în apropierea marcajului longitudinal continuu”.
În mod legal și temeinic prima instanță a dispus achitarea inculpatului în baza art.16 raportat la art.17 alin.1 lit.d, raportat la art. 31 Cod penal, pentru infracțiunea de vătămarea corporală din culpă prev. de art. 196 alin.2 și 3 Cod penal, deoarece conduita victimei de a sări din tractor pe partea carosabilă a drumului și de a traversa în fugă sensul parcurs de inculpat întrunește condițiile cazului fortuit fiindcă această conduită nu putea fi prevăzută de către un conducător auto.
Ceea ce se poate pretinde în mod rezonabil a fi prevăzut de către un conducător auto este doar o conduită normală a participanților la trafic, în niciun caz o conduită anormală.
Așa fiind, rezultatul produs se află în raport de cauzalitate cu conduita victimei, deoarece din nicio probă de la dosar nu rezultă existența unui raport de cauzalitate neîntrerupt între conduita conducătorului auto și accidentarea victimei.
Această împrejurare de fapt nu poate fi infirmată de obligația generală prevăzută în art.48 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice potrivit căreia conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevra în condiții de siguranță.
Obligația are drept scop principal respectarea regimului legal de viteză, iar în subsidiar vizează reducerea vitezei sub regimul legal în funcție de condițiile de drum pentru a se putea efectua orice manevre în condiții de siguranță.
Este evident că obligația subsidiară nu poate fi interpretată în sensul că în condițiile normale de drum inculpatul ar fi trebuit să conducă cu o viteză situată sub limita legală, astfel încât prin frânare sau prin ocolire să poată evita orice fel de obstacol intempestiv ivit pe traiectoria sa.
Interpretarea contrară ar înlătura obligația principală, conducătorii fiind obligați să conducă cu viteze minime care să le asigure evitarea oricărui obstacol și ar transforma răspunderea conducătorilor auto într-o răspundere obiectivă, fiindcă întotdeauna, dacă nu reușesc să evite un obstacol, s-ar presupune legal că ar fi în culpă, ceea ce contrazice prezumția de nevinovăție.
La examinarea cauzei nu au fost constatate cazuri de nelegalitate sau de netemeinicie ce pot fi luate în considerare din oficiu de către instanța de apel.
Așa fiind, în baza art. 421 pct.1 lit.b Cod procedură penală va respinge ca nefondate apelurile declarate.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin.2 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen. respinge ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și de partea civilă O. T. împotriva sentinței penale nr.18 din 19.02.2015 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei.
Obligă partea civilă O. T. la 100 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 iunie 2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
C. ILIEȘVALENTIN C.
GREFIER
D. S.
Red. C.V./M.N.
4 ex./24.06.2015
Jud.fond.-C. A. A.
| ← Accesul ilegal la un sistem informatic. Art.360 NCP. Decizia nr.... | Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile... → |
|---|
