Omor. Art.188 NCP. Decizia nr. 36/2016. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 36/2016 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 15-01-2016 în dosarul nr. 36/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA PENALĂ NR.36/A/2016
Ședința camerei de consiliu din 15 ianuarie 2016
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: E. B., judecător
JUDECĂTOR: C. I.
GREFIER: D. S.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin PROCUROR:
V. G.
S-a luat spre examinare contestația în anulare formulată de contestatorul R. B. M. împotriva deciziei penale nr.1169/A din 07.10.2015 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr._, trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița - Năsăud pentru tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 alin. 1 Cod penal raportat la art. 188 alin. 1 și 2 Cod penal, cu aplicarea art. 199 alin. 1 Cod penal.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă contestatorul, aflat în stare de arest, asistat de apărător din oficiu, av.L. L. A., din Baroul Cluj, cu delegație la dosar și partea vătămată G. Garofița, lipsă fiind părțile civile S. Județean de Ambulanță Bistrița și S. Județean de Urgență Bistrița.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, întrebat fiind, contestatorul arată că este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu.
Din oficiu, Curtea pune în discuție tardivitatea contestației în anulare formulate de condamnat, raportat la data comunicării deciziei penale – 14 octombrie 2015 și data înregistrării acesteia - 16 noiembrie 2015.
Apărătorul condamnatului solicită ca acesta să fie întrebat când a primit în penitenciar decizia penală a Curții de Apel Cluj.
Contestatorul arată că a primit decizia în octombrie 2015, dar nu cunoștea termenul în care se putea formula contestația în anulare.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea excepției și în consecință, respingerea contestației în anulare ca tardivă, cu obligarea contestatorului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Pe de altă parte, contestația în anulare este și inadmisibilă, deoarece este întemeiată pe disp.art.426 lit.c C.pr.pen., fiind vorba de o simplă eroare materială în privința completului de judecată.
Apărătorul contestatorului, solicită în situația în care se va aprecia contestația în anulare ca tardivă, aceasta să fie repusă în termen, deoarece contestatorul se afla în penitenciar și nu are cunoștințe de drept ca să știe când se formulează contestația în anulare. În cazul repunerii în termen, solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, desființarea deciziei penale a Curții de Apel Cluj și menținerea sentinței Tribunalului Bistrița-Năsăud prin care a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru vătămare corporală.
Partea vătămată G. Garofița solicită admiterea contestației și fie menținerea sentinței tribunalului prin care a fost condamnat la 3 ani închisoare, fie punerea acestuia în libertate.
Contestatorul, având ultimul cuvânt, recunoaște că a greșit, regretă fapta comisă și solicită admiterea contestației.
CURTEA
Deliberând constată că,
Prin decizia penală nr.1169 din 07.10.2015 a Curții de Apel a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud împotriva sentinței penale nr. 111 din 29 iunie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pe care a fost desființată în latura penală și judecând sub acest aspect: a fost condamnat inculpatul R. B. M. (fiul lui L. și I. născut la 27 septembrie 1982 în Livezile jud Bistrița-Năsăud, fără studii, necăsătorit, fără ocupație, domiciliat în . nr. 106 jud Bistrița-Năsăud, fără antecedente penale, CNP_) în prezent deținut în Penitenciarul G..
În baza art. 32 alin.1 CP raportat la art. 188 alin 1 și 2 CP cu aplicarea art. 199 alin.1 CP, la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d Cod penal pentru o perioadă de 1 an, pentru tentativă la omor.
S-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d Cod penal rap.la art. 65 al. 1 Cod penal ca pedeapsă accesorie.
S-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reținerii și arestării preventive începând cu 29.10.2014, la zi.
S-a menținut măsura arestului preventiv a inculpatului.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, în baza art. 275 alin.3 CPP.
A fost respins ca nefondat, apelul inculpatului R. B. M. împotriva aceleiași sentințe și a fost obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în fapt următoarele:
Cu privire la apelul parchetului:
Sentința tribunalului este netemeinică și nelegală întrucât în mod nejustificat prima instanță a schimbat încadrarea juridică a faptei din tentativă la omor în vătămare corporală.
În concret, victimei i s-au aplicat de către inculpat, lovituri cu un corp tăietor despicător (o secure), cu intensitate, fiindu-i fracturat femurul, într-o zonă vitală, unde se află artera femurală, rezultatul letal neproducându-se, doar datorită intervenției imediate efectuate de către martori, care au oprit hemoragia, prin aplicarea unui garou improvizat, apelând serviciul de urgență 112.
Fapta s-a comis în câmp, într-o zonă izolată, pe fondul unor conflicte anterioare avute de către inculpat, cu concubina sa și a nemulțumirii determinate de împrejurarea că persoane din familie, s-au folosit de calul proprietatea personală a acestuia și pentru plata căruia în sumă de 4000 lei, inculpatul efectua și la acel moment paza altor animale.
După comiterea faptei, inculpatul a fugit de la locul infracțiunii, abandonând victima și neinteresându-se de situația acesteia.
A fost arestat în lipsă, pentru tentativă la omor, vizând violența în familie, cu punerea în executare a mandatului de arestare la data de 29 octombrie 2014, în acest timp el aflându-se pe raza județului V..
Tribunalul Bistrița a statuat în mod eronat, că se impune schimbarea încadrării juridice, raportat la declarațiile părții vătămate și ale martorei S. M., prezentă la fața locului și la concluziile raportului medico-legal al victimei, din care reiese că leziunile corporale nu i-ar fi pus acesteia, în primejdie, viața.
În realitate, partea vătămată, în primele declarații date în faza de urmărire penală, pe care nu le-a mai menținut în cursul cercetării judecătorești alături de martora S., au arătat că lovitura a fost aplicată cu toporul, în timp ce victima era așezată pe căruță, fiind vizat corpul acesteia și nicidecum calul, așa cum a susținut în apărarea sa, inculpatul, în concret fiind lezată zona piciorului stâng, în care se află artera femurală, leziunea constând în . deschisă a femurului, care ulterior a necesitat aplicarea de tije și un cerclaj de sârmă.
S-a apreciat în mod greșit de către tribunal, că nu a existat o intenție a inculpatului de a suprima viața părții vătămate, nici măcar indirectă, întrucât în realitate ar fi fost o intenție directă dar, doar în scop de vătămare corporală a acesteia. Dacă ar fi urmărit uciderea părții vătămate, se susține de către judecătorul fondului că, inculpatul ar fi aplicat lovitura într-o altă zonă vitală și nicidecum în zona piciorului.
Motivarea instanței de judecată este contrazisă de contextul în care s-a comis fapta, în materialitatea sa, inclusiv de împrejurarea că, deși inculpatul avea o bâtă asupra lui, de care se putea folosi, în realitate, a solicitat toporul, de la martora prezentă la fața locului, și după ce a lovit în bâta respectivă, a lăsat-o acolo, după care, brusc, s-a îndreptat, având toporul asupra lui asupra părții vătămate, aplicându-i lovitura, fără a urmări să-i suprime viața cu intenție directă, dar prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal, elemente specifice intenției indirecte, ceea ce constituie tentativa de omor și nicidecum vătămare corporală, sens în care urmează a fi admis apelul procurorilor.
Cu privire la apelul declarat de inculpat:
În privința încadrării juridice a faptei comise de inculpat, Curtea a reținut următoarele:
Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenția generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art.188 C.pen., cuprinde implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific, constând în moartea victimei. Doctrina mai folosește noțiunea de „dol special”, definit ca voința de a suprima viața persoanei, sau „intenție precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracțiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.
Intenția are două forme: directă și indirectă. Fapta este săvârșită cu intenție directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei infracțiuni”, iar cu intenție indirectă când „prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”. Ceea ce deosebește deci, intenția directă de cea indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenția directă, făptuitorul are o atitudine fermă față de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat și nu altul, la intenția indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat.
Esențial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului după caz, în tentativă la omor, ori în vătămare corporală, este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a săvârșit infracțiunea.
Dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor intenția este de ucidere. Este adevărat că infracțiunea de vătămare corporală poate avea ca element subiectiv și intenția depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția de omor, ci cu cea generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav – punerea în primejdie a vieții persoanei – fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție „praeterintenție”.
În cazul infracțiunii de omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve – prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite – că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor și nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional.
Anumite stări ale infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului, nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.
Forma și modalitatea intenției, element al laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea actului, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.
Pentru existența infracțiunii de vătămare corporală, inculpatul trebuie să fi acționat cu praeterintenție.
În vederea delimitării infracțiunii de vătămare corporală de tentativa la omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se țină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce și terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistențe medicale calificate și de urgență punea în primejdie viața victimei.
Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală, de tentativa la infracțiunea de omor, este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii.
Practica judiciară este unanimă atunci când reliefează că „pentru stabilirea poziției subiective a făptuitorului trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată și de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, iar dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în ceea ce privește consecința mai gravă produsă, atunci acesta va răspunde pentru tentativă la infracțiunea de omor”.
Probele testimoniale ale dosarului, administrate nemijlocit în fața tribunalului relevă fără echivoc că inculpatul a acționat cu intenția indirectă de a ucide.
Astfel, martora S. M., în fața instanței fila 129 relevă textual: „Inculpatul avea o bâtă în mână, a povestit ceva cu Garofița după care m-a rugat să-i dau securea, iar când i-am dat-o acesta a lovit de două ori cu securea în bâtă iar a treia oară în piciorul victimei, după care a fugit….Apreciez că inculpatul a vrut să o lovească intenționat pe Garofița, din moment ce de două ori a dat în lemn și o dată în piciorul ei. Inculpatul nu avea cum să lovească calul cu securea, dacă avea ceva cu animalul, îl lovea cu lemnul. După lovitură, Garofița a vrut să se ridice, dar a căzut la sol.”
În același sens declară în fața tribunalului și martora G. M., fila 121 care relevă textual:”După ce martora S. M. i-a dat securea, inculpatul a ascuțit o bâtă de vreo două ori, pe care o avea în mână, după care a lovit-o pe Garofița cu securea în picior, în timp ce aceasta stătea pe marginea căruței.”
Martorul S. G. în declarația de la fila 126 din fața tribunalului arată că la 28 august 2014 a aflat de la soția acestuia, S. M. că inculpatul „a tăiat-o pe Garofița”, a observat că victima era plină de sânge, inculpatul fugise de la locul infracțiunii, iar S. M. a sunat la salvare, iar martorul a încercat să stopeze hemoragia victimei, utilizând bluza cu care era îmbrăcat, pe post de garou”.
Nu în ultimul rând, din raportul de expertiză medico-legală a victimei a rezultat că aceasta a necesitat pentru vindecare 120 de zile de îngrijiri medicale, suferind o fractură cominutivă de femur stâng, deschisă tip III B, operată, prin agresiune, având plăgi pe coapsa stângă și sângerare din plagă.
Pentru caracterizarea laturii subiective a infracțiunii de omor, esențială este intensitatea loviturii aplicate, concretizată de consecințele produse și nu faptul că inculpatul a aplicat o singură lovitură, așa cum a motivat printre altele, prima instanță.
Intensitatea loviturii, zona vitală unde a fost aplicată și gravitatea leziunii produse, în raport și cu vârsta tânără a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și, cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, săvârșind astfel tentativa la omor cu intenție indirectă și nu infracțiunea de vătămare corporală sau cea de lovire, astfel cum a susținut, în mod nefondat, inculpatul.
Practica judiciară este unanimă în a considera că „suntem în prezența tentativei de omor și nu a vătămării corporale ori de câte ori inculpatul acționează, în așa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voința acestuia”.
În speță, fapta inculpatului R. B. M. care la data de 28 august 2014, a lovit-o pe partea vătămată G. Garofița, concubina sa, cu o secure în piciorul stâng, producându-i în zona femurală o plagă deschisă, urmată de hemoragie puternică și de . femurului, viața victimei fiind pusă în primejdie, deoarece în zona lezată se află artera femurală și numai ca urmare a intervenției rapide a unui martor, victimei i s-a aplicat pe loc un garou, oprindu-se hemoragia, victima fiind transportată la spital, unde a primit asistență medicală calificată, constituie tentativă la omor prev.de art. 32 alin.1 CP raportat la art. 188 alin 1 și 2 CP cu aplicarea art. 199 CP.
Nu în ultimul rând rezultă din probele dosarului că locul unde a fost săvârșită fapta este unul izolat, iar datorită faptului că inculpatul a abandonat victima și nu l-a interesat starea ei sanitară, decesul părții vătămate intervenea cu certitudine, în absența ajutorului acordat de martorul S. G..
Apărarea formulată de către inculpat pe parcursul procesului penal, în sensul că a dorit să ucidă calul și nicidecum pe concubina sa, este contrazisă de probele dosarului.
Astfel, în primul rând partea vătămată a precizat în faza de urmărire penală că în momentul aplicării loviturii cu securea, în picior, stătea pe căruță, declarație care se coroborează cu cele ale martorilor S. M. și G. M..
Mai mult, inculpatul a declarat pe parcursul procesului că a intenționat să lovească cu securea, gâtul calului, aspect care este logic, pentru ca un animal de un asemenea gabarit, ar putea fi ucis numai prin lovituri aplicate în zona gâtului sau a extremității cefalice, ceea ce însă este inexplicabil în mod absolut, este împrejurarea că gâtul calului se află aproximativ la nivelul capului ori pieptului unui om adult, ori plaga făcută ca urmare a lovirii active aplicate părții vătămate, cu securea, se află pe fața anterioară și laterală a treimii distale a coapsei stângi, iar nu în zona toracelui ori a capului victimei, de unde rezultă că, lovitura a fost aplicată de sus în jos, cu o înclinație a unghiului de lovire, ceea ce exclude reținerea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, fapta acestuia constituind tentativă la omor.
Cuantumul sancțiunii de 3 ani închisoare aplicată de tribunal și dispunerea suspendării sub supraveghere a acesteia, nu se impune, față de gravitatea faptei comise, consecințele acesteia, rezonanța în comunitate și a reacției pe care societatea prin organele judiciare trebuie să o aibă, față de săvârșirea unor asemenea infracțiuni.
Din probele dosarului a rezultat că în speță sunt incidente prev art. 177 lit.c CP, respectiv inculpatul și partea vătămată fiind concubini, sunt considerați membrii de familie, textul prevăzând că „prin membru de familie se consideră persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, sau dintre părinți și copii în cazul în care conviețuiesc”.
Pentru motivele ce preced, Curtea a admis ca fondat în baza art. 421 pct.2 lit.a CPP apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud împotriva sentinței penale nr. 111 din 29 iunie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pe care o va desființa în latura penală și judecând sub acest aspect, a condamnat pe inculpatul R. B. M. fiul lui L. și I., născut la data de 27.09.1982 în .-Năsăud, fără studii, necăsătorit, fără ocupație, domiciliat în . nr. 106, județul Bistrița-Năsăud, fără antecedente penale, CNP –_, în prezent deținut în Penitenciarul G..
În baza art. 32 alin.1 CP raportat la art. 188 alin 1 și 2 CP cu aplicarea art. 199 alin.1 CP, la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d Cod penal pentru o perioadă de 1 an, pentru tentativă la omor.
Au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d Cod penal rap.la art. 65 al. 1 Cod penal ca pedeapsă accesorie.
Potrivit art. 393 alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 72 alin. 1 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reținerii și arestării preventive începând cu 29.10.2014, la zi.
Conform art. 399 al. 1 Cod procedură penală s-a menținut măsura arestului preventiv a inculpatului.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.
La dozarea și individualizarea pedepsei Curtea a avut în vedere actele de violență comise de inculpat, îndreptate împotriva valorii sociale supreme – viața –, ceea ce atrage în numele dreptului inviolabil la viață, la integritatea fizică, psihică și materială a oricărei ființe, pedepsirea corespunzătoare a acestuia.
Nu se poate ca, pentru faptele săvârșite împotriva altor semeni de ai lor și cărora au încercat să le curme viața, răspunderea sa penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieții.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.
De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.
Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.
Actul de violență exercitat de inculpat în comiterea faptei este un element care nu poate fi omis și care trebuie bine evaluat de către instanța de apel, în alegerea pedepsei.
Așa fiind, inculpatul trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o . datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății.
La stabilirea pedepsei, Curtea a avut în vedere faptul că inculpatul nu a fost sincer, și-a formulat apărări de circumstanță, iar după ce a lovit victima a abandonat-o, fiindu-i indiferent dacă aceasta decedează sau nu.
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal, Curtea a ținut seama că acțiunea violentă a inculpatului era să aibă drept consecință pierderea unei vieți omenești, ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse care să fie în deplin acord cu dispozițiile Codului penal, condiții în care doar o pedeapsă de 7 ani închisoare, s-a apreciat ca fiind proporțională cu gravitatea infracțiunii comise, contribuind la reeducarea inculpatului.
Împotriva hotărârii a formulat contestație în anulare, contestatorul R. B. M. prin apărător solicitând desființarea deciziei penale a Curții de Apel Cluj, rejudecarea apelului și menținerea sentinței Tribunalului Bistrița-Năsăud prin care a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală.
În motivarea contestației s-a arătat că deși a fost judecat în apel la data de 23.09.2015 de către completul compus din judecătorii: Președinte – C. M. și Judecător – D. P., la momentul comunicării deciziei penale a constatat că la rubrica Președinte figurează d-na D. P. – Judecător care în realitate nu a prezidat ședința de judecată în care s-a dezvătut apelul, chiar dacă a făcut parte din completul de judecată respectiv.
De asemenea, s-a menționat în conținutul contestației în anulare că instanța de control judiciar a apreciat în mod greșit faptul că încadrarea juridică a faptei este cea de tentativă de omor și nu vătămare corproală gravă, așa cum a reținut instanța de fond, raportându-se la o stare de fapt eronată.
Verificând condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, prin prisma dispozițiilor art.431 raportat la art.426 C.pr.pen. și apreciind că cele invocate de condamnatul R. B. M. s-ar încadra în dispozițiile art.426 lit.c C.pr.pen., Curtea constată că acesta nu a respectat termenul de introducere a contestației în anulare, așa cum este reglementat în dispozițiile art.428 alin.1 C.pr.pen.
Potrivit textului de lege menționat, contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art.426 (cu excepția art.426 lit.b) C.pr.pen., poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea, a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere.
Din dovada de comunicare aflată la dosar, rezultă că inculpatului R. B. M. i-a fost comunicată o copie a deciziei penale nr.1169/2015 a Curții de Apel Cluj, acesta semnând de primire la data de 14 octombrie 2015 prin administrația locului de deținere – Penitenciarul G..
Cum, contestația în anulare a fost expediată Curții de Apel Cluj la 16 noiembrie 2015, este evident că termenul de 10 zile de la momentul când a luat cunoștință de hotărârea judecătorească a cărei anulare se cere, a trecut o perioadă mai mare de 10 zile, motiv pentru care se va aprecia că nu este îndeplinită condiția pentru admisibilitatea în principiu conform art.431 alin.2 C.pr.pen., referitoare la respectarea termenului prevăzut de lege, iar contestația va fi respins ca atare.
Văzând și disp.art.275 alin.2 C.pr.pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 431 Cod procedură penală respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul R. B. M. împotriva deciziei penale nr. 1169/A/2015 a Curții de Apel Cluj.
Stabilește suma de 260 lei onorariu apărător din oficiu av. L. L. A. ce se avansa din FMJ în favoarea Baroului de avocați Cluj.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
E. B. C. I. D. S.
red.C.I./A.C.
8 ex. – 19.01.2016
| ← Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 35/2016.... | Furtul. Art.208 C.p.. Decizia nr. 62/2016. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
