Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup. Legea 39/2003 art. 7. Decizia nr. 1133/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1133/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 24-09-2014 în dosarul nr. 1133/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 1133
Ședința publică de la 24 Septembrie 2014
Instanța constituita din:
PREȘEDINTE M. E. M. - judecător
R. E. C. - judecător
Grefier L. M. P.
Ministerul Public reprezentat de procuror A. G. din cadrul D.I.I.C.O.T.- S. T. C.
¤¤¤¤¤¤
Pe rol, soluționarea contestației în anulare formulată de contestator C. E., împotriva deciziei penale nr.526/11.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns din oficiu avocat P. L. pentru contestatorul condamnat, lipsă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează depunerea la dosar a unei cereri prin care contestatorul condamnat C. E., a solicitat judecarea în lipsă a acestei cauze, cerere înaintată prin fax de către Penitenciarul Poarta Albă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și declară deschise dezbaterile judiciare.
Avocat P. L. având cuvântul pentru contestatorul condamnat lipsă, solicită admiterea contestației întrucât hotărârea pe care o contestă este nelegală, condamnatul deși prezent la instanța de apel în calitate de inculpat nu a fost audiat.
Reprezentantul ministerului Public solicită respingerea contestației în anulare, întrucât inculpatul a fost audiat la instanța de apel, fiindu-i luată o declarație care a fost consemnată și atașată la dosarul cauzei.
CU R T E A
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Pe rolul instanței Curții de Apel C. se afla contestația in anulare formulata de contestatorul C. E., la data de 22.04.2014 prin care s-a solicitat admiterea in principiu si pe fond a caii extraordinare de atac si rejudecarea apelului formulate in cauza.
In motivarea contestației in anulare s-a arătat, după expunerea conținutului sentinței penale nr.303/2012 a tribunalului și respectiv a deciziei nr.526/2014 a Curții de Apel C., că soluția de condamnare în raport de prevederile art.320/1 alin.1, 4 și 7 C.p.p. anterior, este nelegală, întrucât declarația dată în fața instanței nu este în sensul prev. de .art.320/1 C.p.p., în conținutul rechizitoriului făcându-se vorbire de o asociere cu învinuiții G. C. M., Strelciuc M., Learca L. M., T. daniel, Cujba I., dar și alte persoane, situație ce nu poate forma obiectul deliberării instanței de fond, nefiind pusă în mișcare acțiunea penală.
S-a susținut că instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului, deși acesta a fost prezent si audierea este legal posibila. Cererea este formulata in termenul legal, si este admisibila in principiu, întrucât inculpatul a fost prezent la judecata cauzei in apel, unde s-a devoluat cauza sub toate aspectele atât de către P. cat si către inculpat, iar legalitatea audierii se impunea in raport de natura cauzei. Apreciază ca soluția de condamnare este nelegala in raport de împrejurările cauzei si modul in care inculpații s-au cunoscut, încălcându-se dispozițiile art. 317 Cpp, pronunțându-se o soluție de condamnare pe o situație de fapt nereținuta in rechizitoriu, pentru care nu a fost pusa in mișcare acțiune penala,.
In drept, a fost invocat cazul de contestație prev. de art. 426 alin 1 lit. h Cpp.
S-a dispus atașarea dosarului de fond nr._ al Curții de Apel C..
Prin încheierea din data de 24 iunie 2014 a Curții de Apel C. s-a dispus admiterea în principiu a contestației în anulare, reținându-se următoarele:
Prin art. 431 Cpp a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație in camera de consiliu, fără citarea părților, iar la alin. 2 că instanța constatând că cererea de contestație in anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate .
Prin natura și conținutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestației în anulare sub aspectul admisibilității în principiu, nu vizează însăși soluționarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condițiile de exercitare a acesteia, și anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege și la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestației.
Aplicând prevederile art.431 C.p.p. care reglementează condițiile pentru admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, se constată următoarele:
- calea extraordinară de atac este formulată împotriva unei hotărâri definitive si anume decizia penală nr. 526 pronunțată la data de 11.04.2014, în dosarul nr._ a Curții de Apel C. ;
- a fost depusă cu respectarea termenului imperativ prevăzut de art.428 Cpp;
- motivele invocate de contestator se încadrează în dispozițiile art. 426 Cpp
- în sprijinul contestației se invoca dovezi care sunt la dosar .
Se constată astfel îndeplinite cerințele prevăzute de legiuitor pentru parcurgerea acestei proceduri prealabile a căii extraordinare de atac contestația în anulare, motiv pentru care s-a dispus admiterea în principiu a cererii.
Prin cererea depusă la data de 23.05.2014, prin apărător ales de către contestator, s-a arătat că asistența juridică aleasă a fost instituită numai pentru redactare, depunere și semnare apel, motive de apel, probe cereri excepții, dar contractele de asistență juridică nu au prevăzut și reprezentarea juridică în fața Curții de apel, astfel încât se solicită luarea măsurilor necesare în vederea desemnării unui apărător din oficiu de către instanța de control judiciar.
Prin cererea formulată de petentul condamnat C. E. la data de 23.09.2014, la locul de deținere în fața agenților împuternici ai statului, acesta a scris și semnat personal că dorește să fie judecat în lipsă, în acest dosar nr._ .
Analizând temeinicia contestației în anulare formulată de condamnatul C. E., se rețin următoarele.
Prin decizia nr.526/11.04.2014 a Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr.2275/63/_, s-a decis:
În baza art. 396 al. 5 NCPP și art. 16 al. 1 lit. c NCPP achită inculpatul C. E. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de - art. 23 lit. a,c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 al. 2 CP, - art. 46 al. 2 din Legea nr. 161/2003, - art. 25 din Legea nr. 365/2002 și art. 27 al. 2 teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplic. art. 41 al. 2 CP.
În baza art. 7 al. 1 și 3 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 al. 1 lit. c, al 2 CP, art. 76 lit. b CP și art.. 5 NCP condamnă inculpatul C. E. la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a, b CP ca pedeapsă complementară.
În baza art. 24 al. 1 din Leg. 365/2002 cu aplicarea art. 41 al. 2 CP, art. 74 al. 1 lit. c, al. 2 CP, art. 76 lit. c CP și art. 5 NCP condamnă inculpatul C. E. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a, b CP ca pedeapsă complementară.
În baza art. 24 al. 2 teza I din Legea nr.. 365/2002 cu aplicarea art. 41 al. 2 CP, art. 74 al. 1 lit. c, al. 2 CP, art. 76 lit. c CP și art. 5 NCP condamnă inculpatul C. E. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a, b CP ca pedeapsă complementară.
În baza art. 33 lit. a CP, art. 34 lit. b CP, art. 35 al. 3 CP și art. 5 NCP inculpatul C. E. va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a, b CP ca pedeapsă complementară.
În baza art. 71 CP interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II a, b CP pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 72 NCP scade din durata pedepsei închisorii pronunțate perioada reținerii și arestului preventiv de la data de 31.08.2011 până la 18.09.2012.
În baza art. 72 NCP scade din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului G. E. G. perioada reținerii și arestului preventiv de la data de 31.08.2011 la data de 18.09.2012.
Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea definitiva, cât și de retractare, respectiv că înseși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.
Contestația în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanțe care a pronunțat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală și să revină în total sau în parte asupra soluțiilor date acesteia. Contestația în anulare este, așadar, o cale de atac îndreptată contra unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară, care nu devine folosibilă decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.
Contestația în anulare, ca orice cale de atac, provoacă o amplificare în desfășurarea procesului penal, dincolo de limita ordinară a acestui proces, dar în vederea readucerii lui înlăuntrul acestei limite prin eventuala rejudecare a cauzei penale. Se adresează instanței care a pronunțat hotărârea definitivă pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeași instanță, așa încât, contestația în anulare are caracterul de cale de atac de retractare.
Art. 426 din C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate formula contestație în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în principiu.
Potrivit dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive.
Raportat la considerentele expuse, criticile expuse în contestația in anulare privind greșita aplicare a prevederilor art.320/1 C.p.p. nu răspund cerințelor imperative legale pentru temeinicia acestei căi extraordinare de atac, nefiind subsumate cazurile limitativ prevăzute de art.426 C.p.p. Se constată, totodată, că petentul C. E., formulând această contestație în anulare, a indicat temei de drept numai dispozițiile art.426 lit.h C.p.p., constând în neaudierea inculpatului prezent, deși audierea era posibilă și în raport de acest temei a formulat critici privind neascultarea sa de către instanța de apel, fără însă a încadra argumentele privind greșita aplicare a art.320/1 C.p.p., anterior în unul dintre cazurile prev.de art.426 C.p.p.
Susținerea contestatorului privind neaudierea de instanța de apel este complet nefondată, având în vedere declarația de inculpat formulată de C. E. în fața instanței de apel la data de 28.10.2013( fila 243 vol.II, dosar apel), declarație în care se consemnează aducerea la cunoștință a faptei ce formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul la un apărător, dreptul de a nu formula nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa; inculpatul a fost audiat și a precizat că nu menține declarațiile date până în prezent, însă înțelege să uzeze de dreptul la tăcere conferit de lege; același contestator a precizat că nu înțelege să dea explicație pentru retractarea declarațiilor date în cauză.
În ședința publică din 28.10.2013, când a fost interogat inculpatul, în limitele consfințite de el însuși, a beneficiat de asistență juridică, în prezența apărătorului desemnat din oficiu, față de care nu a avut nici o obiecție.
Noul cod de procedură penală, aplicabil temporal ( in baza principiului aplicării imediate a legii procesuale) sub aspectul contestației în anulare formulată, dar și al deciziei în apel, ambele fiind exercitată și respectiv pronunțată sub imperiul noii legislații procesual penale, consacră dreptul inculpatului de a nu a contribui la propria incriminare prev.de art.99 alin.2 C.p.p., conform cărora acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția și are dreptul de a nu contribui la propria incriminare, iar dreptul la tăcere este consacrat în dispozițiile art.10 C.p.p., privind dreptul la apărare.
Dreptul la neautoincriminare este analizat în doctrina juridică drept categorice generică, iar dreptul la tăcere o specie a acestuia, primul având ca scop principal protejarea libertății de voință a inculpatului cu privire la producerea de probe autoincriminatoare, secundul privind strict declarațiile acestuia.
Curtea Europeană a statuat în cauza Saunders c.Marii Britanii că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale înscrisă în art.6 alin.1 din Convenție, iar în cazul Jonh Murray c. Marii Britanii a analizat dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu doar pe terenul echității generale a procesului ( art.6 alin.1 din Convenție) ci și pe terenul prezumției de nevinovăție( art.6 alin.2 din Convenție) . Dacă art.6 alin.1 din Convenție cuprinde garanții doar pentru „ acuzat”, art.6 alin.2 a fost interpretat ca având o sferă mai largă, incluzând și martorul, acesta fiind un indiciu serios cu privire la natura juridică a acestui drept.
Curtea Europeană a statuat că este incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului, pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie în instanță, însă aceste interdicții nu ar putea împiedica să se țină seama de tăcerea celui interesat, în situații ce reclamă o explicație din partea-i, pentru a aprecia forța de convingere a elementelor dosarului care-l acuză.
CEDO a statuat că nu este de plano contrară Convenția tragerea unor concluzii defavorabile acuzatului care s-a prevalat de dreptul la tăcere, cu condiția însă ca în cauză să existe probe serioase de vinovăție, de așa fel încât condamnarea să nu se bazeze de o manieră determinantă pe concluziile trase din tăcerea acuzatului.
Viziunea Curții Europene este una mai realistă, care dorește să păstreze regula dreptului la tăcere în limite acceptabile și pentru sistemele procesuale continentale, care au o bază diferită de sistemele procesuale adversiale . Astfel s-ar crea în sistemul nostru un dezechilibru în cadrul procesului penal, care nu ar fi de natură să conducă la o justă îmbinare a intereselor contrare implicate într-un proces penal, interesul societății și interesul acuzatului.
În dreptul nostru s-a considerat că este consacrat principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce conduce la concluzia că legiuitorul român a lăsat această chestiune la aprecierea independentă a instanței, fapt ce face deosebit de dificil de a cunoaște dacă și în ce măsură tăcerea unui acuzat poate cântări în defavoarea lui la pronunțarea hotărârii. Considerăm că această soluție este de natură să îmbine mai bine existența dreptului la tăcere cu principiul aflării adevărului, consacrat și în noul cod de procedură penală. Dacă din celelalte probe administrate rezultă soluția vinovăției inculpatului, faptul că instanța coroborează aceste probe cu refuzul acestuia de a da explicații cu privire la cele rezultate din probele incriminatoare nu constituie o încălcare a dreptului la tăcere. Simpla uzare de dreptul la tăcere, în lipsa probelor concludente de vinovăție, nu este suficientă pentru a fundamenta o soluție de condamnare.
Sub aspectul obiectului dreptului la tăcere și la neautoincriminare, CEDO a statuat în cauza Murray că dreptul la neautoincriminare nu poate fi limitat la declarații de recunoaștere a unor fapte ilicite sau la remarci direct incriminatorii, pentru că și alte declarații sau remarci, aparent favorabile acuzatului, pot face, ulterior obiectul încercării de a fi folosite împotriva autorului lor.
Sfera dreptului la neautoincriminare ( stricto sensu) este limitată doar la probele care nu pot fi obținute altfel decât prin constrângerea suspectului sau acuzatului de a le produce, adică a acelora care nu pot fi obținute altfel decât prin contribuția activă a acestuia, fără a le cuprinde și pe acelea cu privire la care colaborarea a fost doar una pasivă. Tocmai de aceea, probele biologice, precum și probele materiale sau înscrisurile care pot fi obținute prin percheziții sau prin alte procedee probatorii, într-un cadru legal circumstanțiat, nu intră în această categorie.
Referitor la dreptul la apărare, art.10 alin.6 N.c.p.p. face o precizare referitoare la limitele acestui drept, potrivit căreia dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Aceasta are ca scop asigurarea unui echilibru între protejarea dreptului la apărare și celelalte principii fundamentale ale procesului penal, cum ar fi, de pildă, principiul dreptului la un proces echitabil și soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.
Obligativitatea exercitării dreptului la apărare cu bună-credință nu este prevăzut explicit în textul Convenției europene a drepturilor omului, dar el rezultă din unele decizii de speță ale CEDO, menționate anterior, unde s-a statuat, de pildă că schimbarea avocatului cu puțin timp înainte de ședința de judecată va trebui însoțită de o prelungire a timpului aferent pregătirii apărării, cu condiția ca schimbarea avocatului să nu se datoreze culpei persoanei acuzate( Comisia EDO).
Nu este prevăzută o sancțiune specială pentru încălcarea de către organele judiciare a acestei obligații, fiind aplicabilă sancțiunea excluderii probelor obținute cu încălcarea acestui drept, în condițiile art.102 N.C.p.p. Cum acest articol trimite la sancțiunea nulităților pentru excluderea probelor, iar neîndeplinirea obligației de avertizare a suspectului sau inculpatului cu privire la existența dreptului la tăcere nu se regăsește printre nulitățile absolute, excluderea probei obținute în acest mod va fi dispusă în condițiile nulității relative, dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.
Contestatorul condamnat C. E. a invocat privilegiul dreptului la tăcere, menționând numai retractarea declarațiilor formulate in etapele anterioare ale procesului penal si refuzând sa ofere explicații pentru aceasta conduita. Invocând dreptul la tăcere, ca o componenta a dreptului la apărare, garanție a unui proces echitabil, instanța de apel a respectat privilegiul invocat, rezultând astfel ca normele proceurale au fost respectate.
Renunțarea la dreptul al tăcere si la neautoincriminare trebuie sa fie personala, expresa, voluntara, conștienta, ins atribuie realizata in cadrul procesual adecvat, adică in timpul desfasurarii procesului penal avand ca obiect tragerea la răspundere penala a inculpatului. Renunțarea la dreptul al tăcere si la neautoincriminare nu pot avea loc după rămânerea definitiva a hotărârii, in cadrul unor proceduri penale instituite in alt scop, întrucât lipsesc mecanismele procedurale apte de a valorifica dreptul invocat, s-ar perturba rolul justiției penale, de a afla adevărul real, obiectiv, si s-ar destabiliza raporturile juridice create si dezvoltate din rezolvarea definitiva acțiunii penale in cadrul procesului penal.
Considerentele expuse determina, in temeiul art. 432 C.p.p., respingerea contestației in anulare formulata de contestatorul C. E. împotriva deciziei penale nr. 526/2014 a Curții de Apel C., ca nefondata .
In temeiul art. 275 alin 2 Cpp se va obliga contestatorul, aflat in culpa procesuala, la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În temeiul art. 432 C.p.p. respinge contestația in anulare formulata de contestatorul C. E., fiul lui D. și E., născut la 21.10.1978 în Tulcea, domiciliat în M., ., ., apt.66, în prezent deținut în penitenciarul Poarta Albă, împotriva deciziei penale nr. 526/2014 a Curții de Apel C., ca nefondata .
In temeiul art. 275 alin 2 Cpp obliga contestatorul la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
Definitiva.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Septembrie 2014
Președinte, Judecător,
M. E. M. R. E. C.
Grefier,
L. M. P.
Red.jud.M.E.M.
Tehnored. G.S.
01 Octombrie 2014/5ex.
| ← Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 1174/2014. Curtea... | Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 1199/2014. Curtea de... → |
|---|
