Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Art. 149 ind 1. C.p.p.. Decizia nr. 134/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 134/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 24-01-2012 în dosarul nr. 134/2012
Dosar nr._ - propunere arestare preventivă -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI
INSTANTA DE RECURS
DECIZIA PENALĂ NR.134
Ședința publică de la 24 Ianuarie 2012
PREȘEDINTE G. Ciobanujudecător
D. Filimonjudecător
V. Trifănescujudecător
Grefier M. I.
Ministerul Public reprezentat de procuror D. S.
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
c.c.c.
Pe rol, judecarea recursului declarat de P. de pe lângă T. O., împotriva încheierii din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. O., în dosarul nr._, privind pe inculpatul M. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns inculpatul, asistat de avocat R. V., apărător ales.
Procedura completă.
S-a făcut referatul oral al cauzei, a fost audiat inculpatul, după care, constatându-se cauza în stare de judecată, s-a acordat cuvântul.
Reprezentantul parchetului a criticat încheierea pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța de fond neîntemeiat a apreciat că nu se impune arestarea preventivă a inculpatului, în cauză fiind îndeplinite condițiile prev.de art.143 Cod pr.penală și art.148 alin.1 lit.f Cod pr.penală, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și pe fond, admiterea propunerii și arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile.
Avocat R. V. pentru inculpat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece nu se justifică la acest moment arestarea preventivă a inculpatului, avându-se în vedere starea de sănătate a acestuia, care nu permite tratarea inculpatului în detenție, dar și împrejurarea că lovitura care a produs decesul victimei a fost dată de un nepot al acesteia.
Inculpatul este de acord cu apărătorul ales.
Dezbaterile fiind închise;
CURTEA
Asupra recursului de față;
Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 9 ianuarie 2012, T. O., a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului M. G. - fiul lui M. și I., născut la 12 septembrie 1942, în . O., formulată de reprezentantul Ministerului Public, ca nefondată.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea formulată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă T. O. nr.632/P/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului O. nr._ 11, s-a solicitat în baza art.267 alin.1 C.p.p., arestarea preventivă a inculpatului M. G., pe o durată de 30 zile, în baza art.148 lit.f C.p.p., în motivarea propunerii de arestare preventivă arătându-se că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani si există probe certe că lăsarea sa in libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând propunerea Parchetului de pe lângă T. O. în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art.160a C.p.p., art.267 alin.1 C.p.p și art. 148 lit.f C.p.p.- caz de arestare preventivă susținut de reprezentantul Ministerului Public, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Inculpatul M. G. a fost trimis in judecata in stare de libertate la data de 25.10.2011, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev.de art.174 alin.1 – art.175 lit.i C.p., in sarcina acestuia reținându-se prin actul de sesizare ca la data de 20.11.2010, în urma unui conflict pe care l-a avut cu partea vătămată L. I. din . O., i-a aplicat acestuia mai multe lovituri în mod repetat cu pumnii și cu piatra peste cap și corp, provocându-i leziunile traumatice descrise în actele medico-legale și care au condus la decesul acesteia.
Pe parcursul cercetării judecătorești au fost audiați partea civilă Tinteanu R. I., inculpatul M. G. și fiica victimei, L. M., care a învederat instanței că nu se constituie parte civilă în cauză.
Fără a face o apreciere asupra vinovăției inculpatului, la acest moment procesual, ci apreciind numai asupra îndeplinirii condițiilor prev.de art.148 alin.1 lit.f c.p.p. instanța a constatat ca fiind îndeplinită numai condiția limitei de pedeapsă prevăzută de lege nu si cea privitoare la existenta pericolului social concret pentru ordinea publică și aceasta deoarece, așa cum rezultă chiar din examinarea dispoz. art.148 lit.f C.p.p. aceste dispoziții legale fac referire la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în libertate, ceea ce este evident distinct de gradul de pericol social al faptei, aceste dispoziții legale neputând fi raportate numai la gravitatea infracțiunii, fără nicio altă circumstanță.
Este adevărat că la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în libertate nu se poate face abstracție și de gradul de pericol social al faptei, dar acesta nu poate fi exclusiv pentru că în aceasta situație, cele două noțiuni s-ar suprapune și astfel nu s-ar mai justifica formularea distinctă a legiuitorului din art.148 lit.f C.p.p. și referirea expresă a acestuia la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în libertate și nu numai la gradul de pericol social al faptei, ceea ce determină concluzia just reținută în teoria și practica judiciară, că este necesar să se constate și alte împrejurări de fapt sau ale persoanei inculpatului, pe lângă gradul de pericol social al faptei, care coroborate să conducă la aprecierea existenței pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în libertate.
S-a constatat astfel că însăși legiuitorul a prevăzut că gradul de pericol social al infracțiunii este doar unul dintre criteriile care trebuie să fie avute în vedere de organul judiciar la luarea unei măsuri preventive, dar nu singurul, și nu se identifică așadar cu acesta, fiind reglementate exemplificativ și alte criterii care, așa cum se observă, vizează în mod special scopul măsurilor preventive și persoana inculpatului.
Prima instanță, potrivit dispozițiilor legale care reglementează luarea măsurilor preventive, dar și jurisprudenței constante a instanțelor naționale și a Curții Europene, numai criteriul referitor la pericolul social generic al infracțiunii pentru care este cercetat inculpatul nu poate constitui în mod exclusiv un temei pentru luarea măsurii arestării preventive. În acest sens este și decizia nr.921/16 august 1990 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Simpla susținere din rechizitoriu privind propunerea de arestare preventivă a comiterii „unei fapte cu un grad ridicat de pericol social” nu poate fi asimilată cu existența pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, în lipsa coroborării acestora cu alte circumstanțe în sensul expus anterior și al neindicării oricăror probe sau indicii temeinice în acest sens.
S-a apreciat astfel că nu s-a justificat în niciun mod care ar fi considerentele pentru care lăsarea în liberate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică în acest moment, respectiv după sesizarea instanței prin rechizitoriu, deși până la acea dată nu a prezentat un astfel de pericol cu toate că de la data săvârșirii fapte și până la sesizarea instanței a trecut o perioadă de un an de zile.
S-a constatat că aceste simple susțineri nu au la bază nici un element nou care să justifice necesitatea luării acestei măsuri după trecerea unui interval de timp mai mare și nu într-un moment mai apropiat de data comiterii faptei, dată la care s-a apreciat chiar de către procurorul care a întocmit rechizitoriul că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate.
În acest sens, este relevant a se reține că starea de libertate este starea normală conform art.5 pct.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art.23 alin.1 din Constituția României, iar arestarea preventivă constituind o măsură cu caracter de excepție prin care o persoană prezumată nevinovată este lipsită de libertate, dispunerea ei nu se justifică decât în condițiile în care sunt îndeplinite toate cerințele legale și numai dacă luarea măsurii este absolut necesară în cauză, ceea ce nu se poate susține în speța dedusă judecății, nici la data sesizării instanței și nici în acest moment.
Totodată, dispozițiile art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilind în mod limitativ situațiile în care o persoană poate fi privată de libertate urmăresc să asigure protecția libertății individuale în mod efectiv și concret, iar în al doilea rând prin expresia „potrivit căilor legale”,trebuie să avem în vedere atât respectarea legislației naționale cât și conformitatea cu prevederile și principiile acestei Convenții.
Toate condițiile reglementate expres atât în legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului denotă că arestarea preventivă este o măsură cu caracter extrem ce trebuie adoptată cu prudență și în situații de excepție, iar urmărirea penală sau judecata în stare de libertate să constituie regula fundamentală.
Revenind la cea de a doua condiție impusă cumulativ de dispozițiile art.148 lit.f C.p.p., Curtea a stabilit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocat de o manieră abstractă de către autorități, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumții si presupuneri.
Ori în speța dedusă judecății, instanța a reținut că, deși limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat sunt relativ mari, de la 15 ani la 15 ani, acesta nu s-a sustras urmăririi penale și nici cercetării judecătorești și nici nu a tulburat ordinea și liniștea publică și nici nu există un astfel de pericol având în vedere vârsta înaintată a acestuia (70 ani) și starea precară a sănătății.
Pe de altă parte, în cauza dedusă judecății, în raport cu obiectul său și al persoanelor implicate în desfășurarea procedurilor, instanța a apreciat că nu se poate reține existența unui astfel de pericol, la momentul reiterării cererii de arestare preventivă.
Ori în considerarea situației de fapt, ce se desprinde din materialul probator la acest moment procesual, în raport cu dispozițiile legale invocate și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art.5 paragraf 1 lit.c, instanța a apreciat că măsura arestării preventive a inculpatului M. G. nu se impune, fiind disproporționată în raport cu persoana acestuia; și aceasta deoarece, examinând măsura preventivă în contextul tuturor celorlalte dispoziții legale ce reglementează arestarea preventivă, inclusiv scopul acestora – art.136 C.p.p. – denotă împrejurarea că această măsură se justifică pe rațiuni legate de buna desfășurare a procesului penal, de împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală, judecată ori executarea pedepsei, recurgându-se la o astfel de măsură procesuală pentru prevenirea ori înlăturarea unor situații de natură a pune în pericol normala desfășurare a procesului penal, ceea ce nu este cazul în speță.
Față de toate considerentele expuse privind legalitatea, temeinicia și oportunitatea măsurii arestării preventive așa cum rezultă atât din normele interne cât și jurisprudența Curții Europene, instanța a apreciat că propunerea formulată în rechizitoriul Parchetului de pe lângă T. O. nr. 632/P/2010 privind arestarea preventivă a inculpatului M. G. este neîntemeiată, fiind formulată după terminarea urmăririi penale, în rechizitoriu, invocându-se numai gradul de pericol social al faptei, nu realizează condițiile prev. de art.148 lit.f C.p.p. fiind astfel nejustificată și nesusținută de probe, așa cum impun aceste dispoziții legale.
Pe de altă parte, instanța nu a constatat îndeplinirea condițiilor legale pentru a se reține existența vreunui alt caz de arestare a inculpatului dintre cele reglementate expres și limitativ prev. de art.148 C.p.p.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs P. de pe lângă T. O., criticând încheierea pentru nelegalitate și netemeinicie, în motivele scrise, arătând că instanța de fond neîntemeiat a apreciat că nu se impune arestarea preventivă a inculpatului, în cauză fiind îndeplinite condițiile prev.de art.143 Cod pr.penală și art.148 alin.1 lit.f Cod pr.penală, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și pe fond, admiterea propunerii și arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile.
Recursul este nefondat și urmează a fi respins din următoarele considerente:
Examinând încheierea recurată, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, Curtea constată că în mod corect T. O. a respins propunerea de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă Tribunalului O., privind pe inculpatul M. G., ca neîntemeiată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev.de art.148 alin.1 lit.f Cod pr.penală.
În acest sens, deși în cauză este îndeplinită condiția privind limita de pedeapsă prevăzută de lege, inculpatul fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev.de art.174 alin.1, art.175 lit.i Cod penal, infracțiune care prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, nu este îndeplinită condiția privitoare la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului.
Curtea constată că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de libertate, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă T. O., de la 25 octombrie 2011, pentru săvârșirea infracțiunii susmenționate, reținându-se în sarcina acestuia că la data de 20 noiembrie 2010, a exercitat acte de violență asupra părții vătămate L. I., constând în lovituri în mod repetat cu pumnii și cu piatra peste cap și corp, cauzându-i acestuia leziunile descrise în actele medico-legale și care au condus la decesul victimei.
Conform dispozițiilor art.136 alin.8 Cod pr.penală, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată, se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de vârsta, de sănătatea, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că inculpatul M. G. este în vârstă de aproximativ 70 de ani, iar conform biletului de ieșire din spital, acesta suferă de diabet zaharat tip II, neuropatie diabetică periferică, hipertensiune arterială gr.III, arteropatie obliterantă, steatoză hepatică severă, aritmie extrasistolică atrială și cataractă incipientă, iar conform fișei de cazier judiciar, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale.
Pe de altă parte, fapta presupus a fi comisă de inculpat, a avut loc la data de 20 noiembrie 2010, trimiterea în judecată a acestuia s-a dispus la data de 25 octombrie 2011, inculpatul s-a prezentat de fiecare dată în fața organelor de cercetare penală, nu s-a sustras urmăririi penale și nici cercetării judecătorești.
Avându-se în vedere împrejurările susmenționate și probatoriile administrate până la acest moment procesual, circumstanțele reale de săvârșire a faptei, dar și poziția procesuală a inculpatului și intervalul de timp scurs de la data la care aceasta se presupune că a fost comisă de către inculpat, Curtea apreciază că măsura arestării preventive în acest stadiu procesual, nu se impune a fi dispusă față de inculpat.
De asemenea, avându-se în vedere vârsta înaintată a inculpatului și starea precară a sănătății sale, Curtea apreciază că măsura arestării preventive a acestuia este disproporționată în raport de persoana inculpatului și de scopul prev.de dispoz. art.136 Cod pr.penală, conform cărora măsurile preventive se pot lua pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, în vederea prevenirii sau înlăturării unor situații de natură a pune în pericol buna desfășurare a procesului penal, situații ce nu se regăsesc în speța dedusă judecății.
Așa fiind și pentru motivele arătate, întrucât încheierea pronunțată de T. O. este legală și temeinică, în temeiul dispoz.art.38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală, va fi respins ca nefondat recursul declarat de parchet.
În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de P. de pe lângă T. O., împotriva încheierii din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. O., în dosarul nr._, privind pe inculpatul M. G..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 ianuarie 2012.
G. CiobanuDoru FilimonValentina T.
Grefier,
M. I.
Red.jud.VT
j.f.Gh.M.
PS/16.03.2012
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 16/2012. Curtea de... → |
|---|
