Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 105/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 105/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP
DECIZIA PENALĂ Nr. 105/2014
Ședința publică de la 13 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C.-C.
Grefier E. A.
Ministerul Public D.I.I.C.O.T. - S. T. Iași
a fost reprezentat prin procuror M. C.
Pe rol judecarea contestației formulate de condamnatul C. F. împotriva sentinței penale nr. 84 din 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, având ca obiect contestația la executare (art. 598 NCPP).
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat N. C., apărător desemnat din oficiu pentru condamnatul contestator C. F. care a solicitat, în scris, ca judecata contestației de față să se facă în lipsa sa.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței cele indicate mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Contestatorul condamnat a solicitat judecarea contestației fără prezența sa în temeiul art. 364 alin. 4 Cod procedură penală, instanța constată că pentru termenul de azi contestatorul condamnat este legal citat în P. V..
Interpelate părțile prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat,instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat N. C. pentru condamnatul contestator C. F. solicită să fie admisă contestația așa cum a fost formulat. Rezultă din actele cauzei că inculpatul a mai formulat o contestație care i-a fost respinsă dar insistă considerând că îi este aplicabilă legea mai favorabilă iar modalitatea prin care înțelege să conteste pedeapsa aplicată este prin procedura contestației la executare chiar dacă cererea a fost introdusă înainte de . noului cod de procedură penală.
Instanța pune în vedere apărătorului condamnatului contestator că susținerile făcute în cadrul dezbaterilor nu se referă la cauza de față și, pentru a asigura realizarea unei apărări eficiente, lasă dosarul la a doua strigare pentru ca apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnat să ia cunoștință de actele și lucrările cauzei fiind vorba despre o contestație, ca și cale de atac, împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțată de Tribunalul V. ca efect a intrării în vigoare a noului Cod penal și nu a noului Cod de procedură penală.
La reluarea cauzei se prezintă avocat N. C., apărător desemnat din oficiu pentru condamnatul contestator C. F..
Avocat N. C. pentru condamnatul contestator arată că acesta a formulat această contestație fiind nemulțumit de limitele pedepsei considerând că, micșorându-se limitele de pedeapsă în noul cod penal îi poate fi diminuată pedeapsa de 3 ani și 6 luni dar, pedeapsa aplicată nu depășește maximul limitelor noilor pedepse. Față de aceste susțineri solicită să se dispună în consecință și să se admită cererea așa cum a fost formulată.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul solicită să se respingă contestația și să fie menținută sentința penală nr. 84 din 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul V., în condițiile în care instanța a avut în vedere toate aspectele invocate, inclusiv aplicarea legii mai favorabile, raportat atât la dispozițiile art. 6, 4 din Noul Cod penal cât și cele referitoare la art. 15, a analizat și apreciat că la momentul la care s-a formulat contestația pedepsele sunt în limitele legale și nu pot fi reduse așa cum a solicitat contestatorul. În condițiile în care nu s-a depășit maximul prevăzut de lege iar soluția de condamnare este legală și temeinică solicită să se respingă contestația formulată de condamnat.
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
Ulterior deliberării:
INSTANȚA,
Deliberând asupra contestației de față, reține următoarele:
P. sentința penală nr. 84 din 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, în conformitate cu dispozițiile art. 598 Cod procedura penală, s-a dispus respingerea contestației formulată de condamnatul C. F., fiul lui D. și L., născut la data de 18.04.1982, deținut în P. V., privind executarea pedepsei de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 89/06.04.2010 a Tribunalului V., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3592/05.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. (2) Cod de procedură penală, contestatorul condamnat fiind obligat la plata, cu titlu de cheltuieli judiciare, a sumei de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezenta onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
În motivarea sentinței penale sus menționata, instanța de fond a reținut următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. la data de 28.01.2013, sub numărul_, condamnatul C. F. a formulat contestație la executarea pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 89 din 06.04.2010 dată de Tribunalul V., modificată și rămasă definitivă la 05.11.2012, prin decizia penală nr. 3592/05.11.2012 a ICCJ București, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru a intra sub incidența noilor prevederi legale mai favorabile, deoarece încadrarea juridică a faptei a suportat o diminuare a limitelor de pedeapsă.
Tribunalul, analizând motivele invocate de către petent, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a constatat că cererea având ca obiect contestație la executare formulată de C. F. este nefondată motivat de următoarele considerente.
P. Sentința penală nr. 89 din 06.04.2010 a Tribunalului V., modificată prin decizia penală nr. 3592/2012 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3592/05.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1, 2, 3 teza I și a II-a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) din Codul penal din 1969 și art. 320 indice 1 din Codul de procedură penală din 1969, a fost condamnat inculpatul C. F. la pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni de închisoare.
Infracțiunii de trafic de minori prevăzută de prev. de art. 13 alin. 1, 2, 3 teza I și a II-a din Legea nr. 678/2001 îi corespunde infracțiunea de trafic de minori prevăzută de art. 211 alin. 1 din noul Cod penal, pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la 3 (trei) ani - 10 (zece) ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform art. 76 alin. 1 noul Cod penal, în cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime, astfel încât limitele de pedeapsă ar fi ale închisorii de la 2 (doi) ani la 6 (șase) ani și 8 (opt) luni.
Noul Cod penal restrânge efectele circumstanțelor atenuante, în sensul că în prezența acestora nu mai este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special, efectul lor fiind limitat la reducerea limitelor legale de pedeapsă cu 1/3.
Din această perspectivă, nu încape nicio îndoială că legea mai favorabilă sub aspectul efectelor circumstanțelor atenuante este Codul penal din 1969.
În condițiile în care legea nouă modifică atât limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, cât și întinderea efectelor circumstanțelor atenuante, se pune problema modului în care se va face aplicarea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă.
Tribunalul arată că nu suntem în prezența unor instituții susceptibile de a funcționa autonom, astfel că aplicarea legii penale mai favorabile nu se va face în doi pași, ci pe baza criteriului aprecierii globale.
Astfel, nu va fi posibilă aplicarea separată a dispozițiilor din legile succesive privind încadrarea juridică a faptei și reținerea circumstanțelor atenuante.
În practică, s-a decis că, în acest caz, circumstanțele atenuante sunt obligatoriu de reținut conform legii determinate ca fiind mai favorabilă
Totuși susținerea trebuie nuanțată, în sensul că va fi considerată mai favorabilă legea care în ansamblu conduce la o situație mai avantajoasă pentru inculpat și nu în mod necesar legea mai favorabilă prin prisma pedepsei din norma de incriminare.
Dacă se alege mai întâi legea mai favorabilă doar în raport de pedeapsa principală, iar apoi se aplică automat aceeași lege în privința atenuantei, este posibil să se ajungă la aplicarea unei pedepse mai severe decât în situația în care s-ar fi pornit de la legea care prevede pedeapsa principală mai mare.
Nu va fi posibilă nici alegerea legii mai favorabile sub aspectul pedepsei din norma de incriminare și aplicarea ulterioară la aceasta a efectului circumstanței atenuante prevăzut de cealaltă lege, mai favorabilă sub acest aspect, întrucât cele două instituții nu funcționează autonom
În fine, nu vor putea fi reținute circumstanțele atenuante dintr-o lege și să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege.
Ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 indice 1 din Codul de procedură penală din 1969 (art. 396 alin. 10 Noul Cod de procedură penală), limitele de pedeapsă ar fi ale închisorii de la 1 (un) an și 4 (patru) luni la 4 (patru) ani 5 (cinci) luni și 10 (zece) zile.
Conform art. 6 alin. 1 din Noul Cod penal, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Or, în cazul de față, maximul special la care s-ar ajunge pentru infracțiunea de trafic de minori prevăzută de art. 211 alin. 1 Noul Cod penal, prin aplicare dispozițiilor art. 76 alin. 1 Noul Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, ar fi situat peste pedeapsa aplicată condamnatului C. F. prin sentința penală nr. 89, pronunțată la data de 06.04.2010 de Tribunalul V., modificată prin decizia penală nr. 3592/2012 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3592/05.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, conform art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
În cazul aplicării facultative a legii mai favorabile, pedeapsa aplicată este legală și în raport de legea veche și în raport de legea nouă, astfel că nu se mai poate identifica un temei constituțional pentru reducerea pedepsei și implicit pentru limitarea autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare.
Noul Cod penal nu a mai reluat dispoziția cuprinsă în art. 15 Cod penal din 1969, ceea ce face ca după . acestui cod să nu se mai poată vorbi de o aplicare facultativă a legii penale mai favorabile.
În acest context se pune însă problema stabilirii aplicabilității art. 15 Cod penal din 1969, ca lege penală mai favorabilă, după . Noului Cod penal, pentru infracțiunile comise sub imperiul Codului penal din 1969.
Cu alte cuvinte, întrebarea este dacă principiul aplicării legii penale mai favorabile operează si cu privire la reglementările referitoare la regimul de aplicare al legii penale mai favorabile.
Cum reglementările privind legea penală mai favorabilă formează o instituție autonomă în raport de infracțiune si pedeapsă, pentru a asigura aplicarea unitară a legii în această materie, legiuitorul a prevăzut însă în art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a legii nr. 286/2009 privind Codul penal că ”pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
În doctrină, s-a avansat ideea potrivit căreia o restrângere a sferei de incidență a legii mai favorabile, chiar și după rămânerea definitivă a hotărârii ar putea fi afectată de o neconstituționalitate pe motivul incompatibilității cu prevederile art. 15 alin. 2 din Constituție, care ar consacra o retroactivitate obligatorie a legii penale mai favorabile.
O astfel de interpretare nu se poate susține în cazul de față, din cel puțin două considerente:
În primul rând, textul art. 15 alin. 2 din Constituție nu obligă la retroactivitatea nelimitată a legii penale mai favorabile, ci doar permite această retroactivitate, lăsând legiuitorului libertatea de a-i stabili limitele.
O interpretare contrară ar conduce la concluzia neconstituționalității art. 14 din Codul penal din 1969 (art. 6 Noul Cod penal), dat fiind că acest text restrânge incidența legii noi mai favorabile la modificările de pedeapsă, lăsând fără efecte legea nouă care ar fi mai favorabilă sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii (în raport de dispozițiile Codului penal în vigoare), al condițiilor de tragere la răspundere penală, al modalităților de individualizare a executării.
Oricum ar fi însă, analiza art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu poate fi făcută în raport de prevederile art. 15 alin. 2 din Constituție, deoarece în speță nu ar fi vorba de o retroactivitate a legii noi.
Într-adevăr, problema care se pune în acest caz este aceea a aplicabilității art. 15 din legea veche, după ieșirea sa din vigoare, cu privire la pedepse aplicate pentru infracțiuni comise în timpul cât s-a aflat în vigoare.
Cu alte cuvinte, analiza privește posibilitatea aplicării ultraactive a art. 15 Cod penal 1969, iar principiul ultraactivității legii penale nu este consacrat de vreun text constituțional, cu atât mai puțin de art. 15 alin. 2 din Constituție.
De aceea, textul art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravine cu nimic legii fundamentale și, o dată cu . noului Cod penal, nu se mai poate pune problema aplicării facultative a legii mai favorabile, nici pentru infracțiuni comise sub imperiul Codului penal din 1969, și cu atât mai puțin pentru cele săvârșite după . noului Cod penal.
În baza motivelor expuse, în temeiul art. 598 Cod de procedură penală, instanța de fond a apreciat că se impune respingerea contestației formulată de către condamnatul C. F. privind executarea pedepsei de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 89/06.04.2010 a Tribunalului V., rămasă definitivă prin Decizia nr. 3592/05.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Constatând culpa procesuală, în baza art. 275 alin. 2 Noul Cod de procedură penală, instanța de fond a arătat că urmează a-l obliga pe contestatorul condamnat la plata cheltuieli judiciare avansate de stat.
În termenul legal de 3 zile, împotriva sentinței penale mai sus arătata a fost declarată calea de atac a contestației de către contestatorul condamnat C. F..
Contestatorul a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul legalității.
În esență, contestatorul condamnat a susținut că, dată fiind . data de 01 februarie 2014 a unei noi legi penale generale care, în cazul infracțiunii de trafic de persoane, a adus o atenuare a limitelor de pedeapsa, reținând faptul că el a fost condamnat pentru comiterea unei astfel de infracțiuni sub imperiul legii vechi care prevedea un regim sancționator mai aspru, se impune reducerea cuantumului pedepsei pe care o executa în acord cu limitele de pedeapsa din noua reglementare. Susține contestatorul că în condițiile în care, la momentul condamnării, a beneficiat de circumstanțe atenuante și de dispozițiile art. 320 indice 1 din Codul de procedura penală din 1969, fiindu-i aplicata o pedeapsa situată sub minimul special, nu mai poate beneficia de principiul legii penale mai favorabile, situație care îi produce o inechitate în raport cu persoanele condamnate definitiv pentru aceeași infracțiune dar care nu au beneficiat de circumstanțe atenuante și nici nu au cooperat cu organele judiciare, în cazul cărora ar fi incident beneficiu legii penale mai favorabile.
Motivează contestatorul condamnat ca potrivit dispozițiilor art. 6 din Codul penal pedepsele aplicate sub legea veche care depășesc maximul special din legea noua trebuie coborâte la acest maxim, în timp ce pedepsele care nu depășesc maximul special din legea noua se compara tot cu această limita, aspect care, în opinia contestatorului, ar avea un caracter injust.
A solicitat contestatorul condamnat să i se aplice dispozițiile art. 15 din Codul penal din 1969 care reglementau aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile, susținând faptul că, în situația sa, respectiva norma juridica apare ca lege penală mai favorabila. În justificarea acestei solicitări, contestatorul a reiterat motivele de fapt invocate și în fața instanței de fond.
A solicitat contestatorul condamnat C. F. admiterea căii de atac, desființarea hotărârii instanței de fond, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei soluții legale.
Examinând sentința penală apelată, pe baza tuturor actelor și lucrărilor existente la dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor de contestație invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele conferite de normele de procedura penală incidente în materie, Curtea constată nefondată prezenta contestație pentru motivele ce vor fi redate în continuare.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, data de 01 februarie 2014, condamnatul C. F. se afla în executarea pedepsei principale de 3 ani și 6 luni închisoare ce îi fusese aplicată prin sentința penală nr. 89 din 06.04.2010 a Tribunalului V., modificată prin decizia penală nr. 3592/2012 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3592/05.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori prev și ped. de art. 13 alin. 1, 2, 3 teza I și a II-a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) din Codul penal din 1969 și art. 320 indice 1 din Codul de procedură penală din 1969.
Norma juridică de interes în cauza supusa examinării de față o găsim la art. 6 din Codul penal potrivit căruia ”când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completa a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai ușoara, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșita, se reduce la cest maxim.”
În același sens sunt și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal care prevăd că ”Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Art. 6 din Codul penal, urmărind să înlăture de la executare acea parte din pedeapsa care depășește maximul special prevăzut de noua lege, este o reflectare a principiului legalității sancțiunilor de drept penal în sensul ca sancțiunea dispusa sa aibă fundament legal și la momentul executării, nu doar la cel al pronunțării.
Totodată, fiind vorba de pedepse aplicate prin hotărâri definitive, legiuitorul a ținut seama și de autoritatea de lucru judecat de care se bucura aceste hotărâri, înțelegând să permită înfrângerea unei atare autorități doar în acele situații în care pedeapsa aplicata sub legea veche excede limitei maxime din norma de incriminare din legea nouă. De aceea, singurul criteriu în baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive (prevăzut la art. 6 Cod penal) este acela al maximului special prevăzut de legea noua.
În cauza supusa analizei de față, se reține că persoana condamnata C. F. a suportat o condamnare la o pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea, în formă continuata, a unei infracțiuni de ”trafic de minori” în variantele agravante prevăzute de art. 13 alin. 1, 2, 3 teza I și a II-a din Legea nr. 678/2001, infracțiune ce are corespondent în norma de incriminare de la art. 211 alin. 1 Cod penal, text ce prevede ca sancțiune, închisoarea de la 3 la 10 ani.
Față de împrejurarea că pedeapsa aplicata condamnatului C. F. și rămasa definitiva sub imperiul Codului penal din 1969 se situează, cu mult, sub limita maxima de 10 ani închisoare stabilita în norma de incriminare din noua lege penală generală, concluzia ce se desprinde cu ușurință este aceea că pedeapsa pe care o executa contestatorul condamnat nu depășește maximul special prevăzut de legea noua. Într-o astfel de situație nu este îndeplinita cerința înscrisă în art. 6 Cod penal, aceea ca pedeapsa aplicata sub vechea lege penală să depășească maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșita. În lipsa acestei cerințe esențiale, nu se poate face aplicarea principiului legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei înscris în art. 6 din Codul penal.
Adoptarea și . noului Cod penal nu trebuie înțeleasă ca un ”act de clemența” venit în beneficiul tuturor celor care au fost condamnați sub imperiul vechiului Cod penal. Este adevărat ca viziunea noului Cod penal, preponderent preventiva, este diferita de cea a vechiului Cod penal, preponderent represiva însă, aceasta nu înseamnă că noua lege penală generala trebuie să producă ca efect o diminuare a pedepselor aplicate sub puterea Codului penal anterior, fără nicio condiție menita sa limiteze o astfel de consecința posibilă.
Aceasta intenție a legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia, „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”
În ceea ce privește mecanismul de determinare a caracterului ”mai favorabil” al legii penale – pe instituții autonome sau global - Curtea ține să arate că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, fiind vorba de existența unei hotărâri judecătorești definitive, determinarea legii mai blânde se face prin aplicarea legii penale în ansamblul ei și nu pe instituții autonome, cu combinarea instituțiilor de drept din legi penale diferite întrucât în aceasta din urma situație s-ar ajunge la înfrângerea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și s-ar creat lex tertia. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 265/06.05.2014, atunci când a examinat constituționalitatea dispozițiilor art. 5 din Codul penal unde este înscris principiul legii penale mai favorabile până la judecarea definitiva a cauzei. Daca înainte de judecarea definitiva a cauzei, determinarea legii penale mai favorabile trebuie făcută global cu atât mai mult aplicarea globala a legii penale se impune a fi realizată în situația existenței unei hotărâri judecătorești definitive.
Curtea ține să mai arate faptul că, art. 6 din Codul penal realizează un ”balans” între nevoia de a asigura legalitatea pedepsei pe parcursul executării ei și principiul autorității de lucru judecata pe care o au hotărârile judecătorești definitive. Tocmai datorita acestei nevoi de a asigura un echilibru între cele două principii enunțate, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei nu permite o noua judecata în cadrul căreia să se efectueze o noua individualizare judiciara, cu re-evaluarea criteriilor de stabilire și individualizare a pedepsei, întrucât daca s-ar proceda de o așa manieră ar însemna ca se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive, iar modul în care au fost tranșate raporturile juridice printr-o astfel de hotărâre nu s-ar mai bucura de stabilitate.
În aplicarea principiul legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei, instanța de judecata face doar o analiza comparativa a limitelor de pedeapsă din legea noua cu pedeapsa aplicată potrivit legii vechi. În urma acestei analize, beneficiul legii penale mai favorabile se acorda doar în acele situații în care pedeapsa stabilita potrivit legii vechi depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea reținută în sarcina condamnatului prin hotărârea definitiva, bineînțeles cu condiția ca fapta sa aibă continuitate de incriminare și în noua reglementare.
În considerarea argumentelor anterior redate, Curtea constată ca neîntemeiată solicitarea contestatorului condamnat ca în cadrul procesual de față, instanța de judecata sa procedeze la o noua individualizare judiciara, pornind de la limitele de pedeapsa prevăzute de norma de incriminare corespondenta din noul Cod penal și dând eficiența, prin combinare, a dispozițiilor din vechiul și noul Cod penal care îi sunt favorabile contestatorului. A proceda în acest sens înseamnă a face o noua individualizare judiciara, lucru ce nu este permis de dispozițiile art. 6 din Codul penal care urmărește să asigure respectarea autorității de lucru judecat, permițând înfrângerea acesteia doar într-o unica situație bine determinata, respectiv atunci când pedeapsa aplicata sub imperiul Codului penal din 1969 depășește maximul special din legea noua, astfel că partea care se situează peste acest maxim apare ca lipsita de suport legal.
Cât privește critica contestatorului condamnat C. F. referitoare la aplicarea, în cazul său, a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969, instanța de control judiciar o apreciază ca nefondata din aceleași considerente cu cele reținute și de judecătorul fondului, însușindu-și întrutotul argumentele pe care acesta din urmă le-a redat în considerentele sentinței penale supusa examenului de față.
A da eficiență, în prezent, textului art. 15 din Codul penal din 1969 înseamnă a face ca o lege penală care nu mai este în vigoare să continue să activeze și după momentul ieșirii din vigoare. Or, ultraactivitatea legii penale este permisa doar în acele situații excepționale, strict prevăzute de lege, și nu poate fi confundată cu principiul legii penale mai favorabile.
De altfel, legiuitorul actual nu numai ca nu a mai înscris în noul Cod penal, aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile, ci a înțeles sa excludă definitiv o atare posibilitate impunând dispoziția din art. 4 din Legea nr. 187/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal care prevede interdicția de reducerea, ca efect al intrării în vigoare a noului Cod penal, a pedepsei aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal.
Această din urma norma juridica este în opinia judecătorului de la instanța de control judiciar, în acord cu normele constituționale întrucât acestea din urmă nu garantează ultraactivitatea legii penale, în mod necondiționat.
În considerarea tuturor argumentelor mai sus redate, Curtea reține că prezenta contestație este nefondata, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 425 ind.1 alin. (7) pct. (1) lit. b) Cod procedura penală, urmează să dispună respingerea ei ca atare.
Se va face aplicarea dispozițiilor art. 272 și art. 275 alin. (2) Cod procedura penală care reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, ca urmare a reținerii culpei procesuale a contestatorului condamnat în producerea acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza dispozițiilor art. 425 ind.1 alin. (7) pct. 1 lit. b) Cod procedura penală, respinge,ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat C. F., fiul lui D. și L., născut la data de 18.04.1982 în mun. V., jud. V., domiciliat în mun. V., ., ., jud. V., CNP_, în prezent deținut în P. V., împotriva sentinței penale nr. 84 din 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, sentință pe care o menține.
În baza dispozițiilor art. 272 Cod procedura penală, suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat oficiu (delegația nr. 2149/18.03.2014 emisă de Baroul Iași) va fi avansată Baroului Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, urmând a fi inclusă în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) Cod procedura penală, obligă pe contestatorul condamnat C. F. să plătească satului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200 lei reprezintă onorariu avocat oficiu.
Definitiva.
Pronunțată în ședință publica azi, 13 mai 2014.
Președinte,
A. C.-C.
Grefier,
E. A.
Redactat/Tehnoredactat C.C.A.
2 exemplare/10.07.2014
| ← Cerere de contopire a executării pedepselor. alte modificări... | Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 1064/2012. Curtea de... → |
|---|
