Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 931/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 931/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 356/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP
DECIZIA PENALĂ NR. 356/2014
Ședința publică de la 17 Octombrie 2014
Completul compus din:
Președinte I. E. C.
Grefier C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea contestației formulate de condamnatul I. C., împotriva sentinței penale nr.931 din 07.08.2014 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 25.09.2014 (cu participarea reprezentantului Ministerului Public - procuror L. D. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Iași), susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru data de 09.10.2014 și 16.10.2014, când pentru aceleași motive s-a amânat pronunțarea pentru data de azi, când,
C. DE A.
Asupra contestație de față:
Prin sentința penală nr.931 din 07.08.2014 pronunțată de Tribunalul Iași, s-au dispus următoarele:
„În baza art.598 Cod procedură penală respinge, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul I. C., fiul lui C. și M., născut la 11.11.1962, deținut în P. Iași.
În temeiul art. 275 pct.4, alin.2 Cod procedură penală, obligă condamnatul să plătească statului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, în care este inclusă și suma de 100 lei, onorariu apărător din oficiu către Baroul Iași, ce va fi avansată inițial din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.
Cu drept de contestație în termen de 3 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.08.2014.”
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
„Prin cererea înregistrată sub numărul de mai sus, condamnatul I. C., deținut în P. Iași, a formulat contestație la executare împotriva sentinței penale nr.33/19.01.2010, pronunțată de Tribunalul Iași, modificată prin decizia penală nr.212/21.12.2010 a Curții de A. Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr.2092/23.05.2011 a ÎCCJ, prin care i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare, respectiv de 8 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de instigare la tentativa de omor calificat și 16 ani închisoare pentru infracțiunea de instigare la omor calificat.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 598 lit. c Cod procedură penală
Legal citat și reprezentat de un apărător desemnat din oficiu, condamnatul a precizat în scris și oral că motivele contestației formulate vizează împrejurarea că ulterior condamnării sale în primă instanță, odată cu soluționarea apelului declarat de procuror, instanța de control judiciar a completat încadrarea juridică a faptei de tentativă la omor reținută în sarcina sa, în sensul reținerii dispozițiilor art.25 din C.p. din 1969, respectiv infracțiunea de instigare la tentativa de omor calificat, deși procurorul solicitase încă din faza cercetării judecătorești înlăturarea acestei fapte, considerând că este o eroare materială reținerea sa în rechizitoriu.
Pentru acest motiv, petentul solicită ca pe calea contestației la executare să se lămurească dispozitivul hotărârii și să se înlăture condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de instigare la tentativa de omor calificat.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, constată că motivele de contestație invocate de condamnat nu se regăsesc printre cele prevăzute de dispozițiile art. 598 literele c Cod procedură penală, pe care petentul a înțeles să-și întemeieze, în drept, cererea de față.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 598 lit. c Cod procedură penală, contestația la executare se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, fiind un procedeu jurisdicțional prin care se rezolvă cererile și plângerile ocazionate de punerea în executare a hotărârii.
De asemenea, dispozițiile art.598 lit. d C. pr. pen. stabilesc existența cazurilor de contestație când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei
Din examinarea dispozițiilor de mai sus rezultă că acestea au scopul de a feri persoana supusă executării de alte consecințe decât cele pe care legea le-a avut în vedere, în astfel de situații.
În cazul de față, condamnatul nu contestă că el este persoana condamnată, pentru care s-a emis mandatul de executare, nu invocă vreo nelămurire legată de pedeapsa aplicată sau vreun act de clemență, ci dispozițiile ce vizează judecata, respectiv cele ce vizează existența faptei și vinovăția făptuitorului în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, operațiune ce nu poate avea loc decât în cursul soluționării cauzei pe fond deoarece în caz contrar s-ar încălca autoritatea lucrului judecat.
În caz contrar, prin reformarea unei hotărâri definitive pentru alte motive decât erorile de fapt sau de drept, s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu mai poate fi supusă rejudecării, decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase.
În același mod s-a exprimat și C. Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28.10.1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61 sau Cauza Ryabykh contra Rusiei, paragraful 52.
Deoarece împrejurarea invocată de condamnat nu îndeplinește cerințele nici uneia dintre ipotezele prevăzute de art.598 C. pr. pen., instanța va respinge contestația la executare formulată de condamnatul I. C. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.”
Împotriva acestei sentințe penale, condamnatul I. C. a formulat contestație, criticând sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele invocate în contestația formulată. Arată contestatorul, că atribuirea unei pedepse nu poate înlocui o schimbare de încadrare juridică, fapt ce în opinia sa aduce atingere dispozițiilor art. 7 din decizia Curții Europene a Drepturilor Omului și a dispozițiilor art. 23 din Constituția României. Solicită admiterea contestației formulate în sensul de a se dispune anularea încadrării juridice de instigare la tentativă la omor calificat și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iași.
De asemenea, condamnatul a invocat două excepții de neconstituționalitate. Prima excepție vizează faptul că în cursul efectuării cercetării judecătorești, acuzația de instigare la tentativă de omor a fost reținută din eroare, ulterior această încadrarea juridică a fost schimbată de instanța de fond, în tentativă de omor. Instanța de apel a revenit asupra încadrării juridice de instigare la tentativă la omor. Apreciază că încadrarea juridică a infracțiunii de instigare la tentativă de omor este neconstituțională întrucât nu este prevăzută în legea penală. Precizează că dispozițiile art. 25 raportat la art. 20 din vechiul Cod penal încalcă dispozițiile art. 23 al. 12 din Constituție. Solicită sesizarea Curții Constituționale pentru a soluționa această excepție.
În ceea ce privește cea de a doua excepție, arată că încadrarea juridică a infracțiunii de instigare la tentativă de omor este nelegală deoarece nu este prevăzută de legea penală iar simpla raportare între articole nu dă legitimitate încadrării faptei. Față de aceste aspecte solicită sesizarea Curții Constituționale în sensul de a se pronunța dacă încadrarea juridică de instigare la tentativă la omor încalcă dispozițiile art. 7 al. 1 din CEDO. Depune la dosar o . înscrisuri în susținerea excepțiilor invocate.
Examinând actele și lucrările dosarului, atât cu privire la excepțiile invocate, cât și asupra contestație formulate, C. reține:
Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, oricare dintre părți poate ridica în fața instanței de judecată excepția de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Însă pentru a împiedica transformarea acestui drept constituțional într-un abuz de drept, legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale conferă, prin dispozițiile art. 29 alin. 6, instanței de judecată de a aprecia cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei excepții ce a fost ridicată în fața ei.
Raportat atât la obiectul cauzei cu care a fost investită instanța, cât și la textul asupra căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate - art. 25 raportat la art. 20 din vechiul Cod penal - instanța constată că excepția de neconstituționalitate ridicată de către contestator nu este admisibilă, fiind contrară dispozițiilor art. 29 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 47/1992.
Nefiind îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale, dat fiind faptul că excepția invocată nu are legătură cu judecarea cauzei pe fond, instanța va respinge solicitarea contestatorului de sesizare a Curții Constituționale privind soluționarea excepției invocate.
În acest context, instanța reține că refuzul instanței de a sesiza C. Constituțională nu poate fi apreciat ca aducând atingere drepturilor constituționale ale petentului, privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, câtă vreme dreptul instanței de a aprecia asupra admisibilității sau inadmisibilității unei excepții invocate și, pe cale de consecință, de sesizare a Curții Constituționale, este reglementat de lege, fiind recunoscut și de C. Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența pronunțată în materie. Prin hotărârea din 08.09.2005 (asupra admisibilității) în cauza C. I. împotriva României, în legătură cu criticile reclamantului că i se încălcase dreptul la un proces echitabil prin aceea că îi fuseseră respinse, de instanțele interne, cererile de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibile, întrucât aceasta se mai pronunțase de mai multe ori asupra conformității unor texte cu Constituția, C.E.D.O. a arătat, printre altele, că refuzul instanțelor interne de a sesiza instanța constituțională „nu poate fi considerat unul arbitrar și de natură să aducă atingere principiului echității procedurii” din moment ce acestea se pronunțaseră în acest sens „prin hotărâri suficient de motivate”, reținând că acele articole făcuseră de mai multe ori obiectul unui control al Curții Constituționale care, de fiecare dată, le declaraseră conforme cu Constituția astfel încât „un nou control era probabil inutil.”
Or, în speța de față, soluționarea contestației – așa cum s-a arătat – nu depinde în mod necesar de textele criticate. În plus, raportat la criticile concrete de neconstituționalitate invocate (unele generale) C. apreciază că acestea nu se constituie în motive plauzibile, serioase pentru a se aprecia, în mod rezonabil, că ar putea fi vorba în cauză de texte asupra cărora să planeze o suspiciune semnificativă de neconformitate cu Constituția. Nu trebuie ignorat nici faptul că dispozițiile legale se bucură de prezumția de conformitate cu Constituția.
Pe de altă parte, se mai impune și precizarea că potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, „C. Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În aplicarea acestui text, C. Constituțională a statuat, în jurisprudența sa constantă, că excepții de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a căror fundamentare viza, în realitate, critica unei părți legată de faptul că textul de lege nu este complet ori suficient sau că ar trebui modificat, sunt inadmisibile. Tot inadmisibile au fost respinse de C. Constituțională și acele excepții prin care se dorea sau viza a se obține o anumită interpretare a textului de lege criticat, cu motivarea că interpretarea legii la o speță concretă este o operațiune în sarcina exclusivă a instanței investite cu soluționarea cauzei și nu a instanței de contencios constituțional. De asemenea, C. Constituțională a respins tot ca inadmisibile excepțiile prin care se invoca, practic, greșita aplicare a legii de către instanță.
Or, în speța de față, din contextul invocării excepției și din argumentele invocate de către contestatorul I. C., C. constată că, practic, se tinde tocmai către un astfel de rezultat.
În ceea ce privește contestația formulată, instanța reține că petentul a solicitat, pe calea contestației la executare, să se lămurească dispozitivul hotărârii și să se înlăture condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de instigare la tentativa de omor calificat. Situația juridică care conduce la necesitatea lămuririi dispozitivului hotărârii de condamnare constă în aceea că ulterior condamnării sale în primă instanță, odată cu soluționarea apelului declarat de procuror, instanța de control judiciar a completat încadrarea juridică a faptei de tentativă la omor reținută în sarcina sa, în sensul reținerii dispozițiilor art.25 din C.p. din 1969, respectiv infracțiunea de instigare la tentativa de omor calificat, deși procurorul solicitase încă din faza cercetării judecătorești înlăturarea acestei fapte, considerând că este o eroare materială reținerea sa în rechizitoriu.
Potrivit dispozițiilor art. 598 lit. c Cod procedură penală, contestația la executare se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, fiind un procedeu jurisdicțional prin care se rezolvă cererile și plângerile ocazionate de punerea în executare a hotărârii.
De asemenea, dispozițiile art.598 lit. d C. pr. pen. stabilesc existența cazurilor de contestație când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei
Astfel cum a reținut și prima instanță, din dispozițiile de mai sus rezultă că acestea au scopul de a feri persoana supusă executării de alte consecințe decât cele pe care legea le-a avut în vedere, în astfel de situații.
În mod corect a reținut prima instanță că motivele invocate de către contestator nu se încadrează în situațiile prevăzute în mod expres de text, întrucât condamnatul nu contestă că el este persoana condamnată, pentru care s-a emis mandatul de executare, nu invocă vreo nelămurire legată de pedeapsa aplicată sau vreun act de clemență, ci dispozițiile ce vizează judecata, respectiv cele ce vizează existența faptei și vinovăția făptuitorului în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, operațiune ce nu poate avea loc decât în cursul soluționării cauzei pe fond deoarece în caz contrar s-ar încălca autoritatea lucrului judecat.
Condamnatul a invocat și art. 7 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”
Garanția consacrată prin art. 7, element esențial al preeminenței dreptului ocupă un loc primordial în sistemul de protecția oferit de Convenție, așa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile sale. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, art. 7 trebuie interpretat și aplicat astfel încât să asigure o protecție eficace contra urmării penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se mărginește să interzică aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului, ci consacră, de o manieră mai generală, principiul legalității delictelor și pedepselor și cel care consacră interdicția aplicării extensive a legii penale prin analogie (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege).
În consecință, rezultă de aici că statele au obligația de a asigura definirea oricărei infracțiuni prin lege. Această condiție este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal și a interpretării acestuia în instanțele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. C. amintește că, vorbind despre noțiunea de „lege” ea înglobează atât dreptul scris cât și cel nescris și implică, pe lângă condiții formale, și condiții calitative, precum accesibilitatea și previzibilitate. (C. Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Hotărârile din 22 martie 2001, Cauzele Streletz, Kessler și Krenzc. Germania și K.-H.W. c. Germania ).
Oricât de clară ar putea fi redactarea unei dispoziții legale, în orice sistem juridic ar fi, inclusiv în dreptul penal, rămâne inevitabil un element de interpretare judiciară, deoarece tot timpul este nevoie să se elucideze punctele îndoielnice și să se realizeze adaptări la schimbările situației. De altfel, este solid stabilit în tradiția juridică a statelor părți la Convenție că jurisprudența, ca sursă a dreptului, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale prin interpretarea judiciară de la o cauză la alta, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie previzibil în mod rezonabil (CEDO, Camera, hotărârea S.W. c. Marea Britanie, 22 noiembrie 1995,_/92
Statele au obligația de a asigura definirea clară a oricărei infracțiuni prin lege.
Prin sentința penală nr.33/19.01.2010, pronunțată de Tribunalul Iași, modificată prin decizia penală nr.212/21.12.2010 a Curții de A. Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr.2092/23.05.2011 a ÎCCJ, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare, respectiv de 8 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de instigare la tentativa de omor calificat și 16 ani închisoare pentru infracțiunea de instigare la omor calificat. În esență, contestatorul critică decizia instanței de apel cu privire la încadrarea juridică dată faptelor pentru care a fost trimis în judecată, schimbată prin decizia menționată de către instanța de apel, și pentru care, în final, a fost condamnat.
Deosebit de considerațiile pertinente reținute de prima instanță în sensul că împrejurarea invocată de condamnat nu îndeplinește cerințele nici uneia dintre ipotezele prevăzute de art.598 C. pr. P., instanța de control judiciar reține că încadrarea juridică este operațiunea efectuata de organele de urmărire penala si instanța de judecata prin care se stabilește concordanta deplina intre fapta concreta săvârșita de învinuit sau inculpat si norma penala speciala care incriminează acea fapta, precum si in raport cu dispozițiile penale generale aplicabile faptei comise. Încadrarea juridica se realizează atât in faza urmăririi penale ( la începerea urmăririi penale, punerea in mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penala si eventual cu prilejul ascultații din nou a inculpatului incinte de trimitere a acestuia in judecata) cat si in faza judecații când poate deveni încadrare juridica finala ( definitiva) si este menționata in hotărârea instanței. Astfel, operațiunea privind încadrarea juridică a faptei – respectiv corelarea situației de fapt cu dispozițiile legale – este atributul exclusiv al organelor judiciare (procuror, instanță de judecată).
Potrivit art. 23 din codul penal din 1968, sub imperiul căruia contestatorul a fost condamnat, „participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.
Potrivit art. 25 din codul penal din 1968, „instigator este persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală”.
Din cele de mai sus, rezultă că legea nu condiționa existența calității de instigator de forma consumată sau tentată a faptei, condiția fiind ca fapta respectivă să fie prevăzută de legea penală.
Or, raportat aspectelor expuse, este fără echivoc că, în cauză, este îndeplinită obligația privind definirea clară a infracțiunii, pentru care contestatorul a fost condamnat, prin lege.
Concluzionând, instanța de control judiciar constată că, în cauză, nu a fost încălcat art. 7 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”
Infracțiunea pentru care contestatorul a fost condamnat îndeplinea toate exigențele de claritate, previzibilitate și legalitate impuse de textul articolului menționat.
În consecință, în baza art. 595 Cod procedură penală, instanța va respinge contestația la executare formulată de condamnatul I. C., ca nefondată.
În temeiul art. 275 alin.2 Cod procedură penală va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate pentru soluționarea cauzei.
Pentru aceste motive
În numele legii
Decide:
Respinge, ca nefondata, contestația formulate de condamnatul I. C., fiul lui C. și M., născut la 11.11.1962, deținut în P. Iași, împotriva sentinței penale nr. 931 din 07.08.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ .
În baza art. 272 alin. (1) Cod procedură penală obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, în care s-a inclus și suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu.
Onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.10.2014.
Președinte,
I. E. C.
Grefier,
C.-M. Ș.
Red./tehn. C.I.E.
2 ex. – 23.10.2014
Trib. Iași – jud. L. N.
| ← Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 597/2014. Curtea... | Redeschiderea procesului penal. la judecarea în lipsă. Art.466... → |
|---|
