Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 534/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 534/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 24-09-2014 în dosarul nr. 534/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP
DECIZIA PENALĂ NR. 534/2014
Ședința publică de la 24 Septembrie 2014
Completul compus din:
Președinte: A. C.-C.
Judecător: D. A.
Grefier: L. A.
S-au luat în examinare apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria V. și de inculpatul R. C. O., împotriva sentinței penale nr. 939 din 18.04.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul numărul_, având ca obiect - infracțiuni privind circulația pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002).
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa inculpatului.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 17 septembrie 2014, cu participarea, la acea dată, din partea Ministerului Public – P. de pe lângă C. de A. Iași, a domnului procuror C. S., cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în baza dispozițiilor art. 391 alin.2 Cod procedură penală, a stabilit termen de pronunțare pentru astăzi.
C. de A.,
Deliberând asupra apelurilor penale de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 939 din 18.04.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul numărul_, s-a dispus condamnarea inculpatului R. C.-O., fiul lui C. și L., născut la data de 30.07.1974 în V., domiciliat în ., CNP_, cu antecedente penale, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată prevăzută de art. 335 alin.2 Cod penal (în vechea reglementare art. 86 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată), cu aplicarea art. 5 Cod penal.
S-a constatat că infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea (comisă la 06.02.2013) este concurentă cu cea pentru care inculpatului R. C. – O. a fost condamnat prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V., definitivă prin nerecurare la 30.04.2013, la pedeapsa de 5 ( cinci) luni închisoare pentru care în baza art. 81 din Codul penal din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii.
În baza art. 5 Cod penal, art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 85 alin.1 din Codul penal din 1969 a fost anulat beneficiul suspendării condiționate pentru pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată inculpatului R. C.-O. prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V. – definitivă la 30.04.2013.
S-a constatat că pedeapsa de 5 ( cinci) luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 475/17.04.2013 a Judecătoriei V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin.1 din OUG nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 74 alin.1 lit.a și c Cod penal, art. 76 alin.1 lit.e Cod penal, cu aplicarea art. 320 indice 1 Cod procedură penală, nu depășește maximul special prevăzut dr Cod penal în vigoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin.1 cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.
S-a constatat că sub aspectul tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni în forma concursului, legea penală veche este mai favorabilă.
În baza art. 5 Cod penal, art. 15 alin.2 din Legea nr.187/2012 raportat la art. 33 alin.1 lit.a Cod penal, art. 34 lit.b Cod penal, au fost contopite pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V. și pedeapsa de 1 (un) an închisoare aplicată în prezenta cauză, stabilindu-se ca inculpatul R. C. – O. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.
În baza art. 81 Cod penal din 1969 cu referire la art. 5 Cod penal și art. 15 din Legea nr. 187/2012, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe perioada unui termen de încercare de 3 (trei) ani stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 Cod penal din 1969.
În baza art. 83 Cod penal din 1969, i s-a atras atenția inculpatului că dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
S-a făcut aplicarea art. 274 alin.1 Cod procedură penală, inculpatul R. C. – O. fiind obligat la plata către stat a sumei de 340 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.
Pentru a pronunța această soluție, în considerentele hotărârii date, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
„La data de 06.02.2013 orele 20,16, un echipaj al poliției rutiere în timp ce executa serviciul de îndrumare și control al traficului rutier pe DN 2F, la ., ., a efectuat semnal regulamentar de oprire cu bastonul reflectorizant unui autoturism care circula din direcția V. spre Bacău.
Întrucât conducătorul autoturismului nu s-a conformat continuându-și deplasarea, s-a procedat la urmărirea autoturismului pe DN 2F, iar când a ajuns la intersecția DN 2F cu drumul ce face legătura cu localitatea Broșteni, conducătorul autoturismul a virat stânga continuându-și deplasarea oprind în dreptul locuinței lui Ciovnicu A..
Din autoturism – pe partea dreaptă față – a coborât o persoană de sex masculin îmbrăcat în haine de culoare verde, despre care lucrătorii de poliție din cadrul echipajului rutier știau că se numește A. I. și că este pădurar.
Pe scaunul din dreapta față a fost găsită o persoană de sex masculin care a declarat că se numește R. C. O. și că autoturismul a fost condus de către A. I., care în momentul opririi a sărit de la volan peste el, a deschis portiera și a coborât din autoturism.
Momentul opririi autoturismul_ și al coborârii persoanelor din autoturism a fost filam cu aparatura video montată pe autospeciala de poliție cu nr. MAI_.
Cu privire la modalitatea coborârii din autoturism a inculpatului R. C. O. și a lui A. I. acest moment a fost filmat cu aparatura video montată pe autospeciala poliției, din vizualizarea acestora rezultând că A. I. a fost filmat coborând în intervalul orar 20.17.39-20.17.44, iar inculpatul R. C. O. în intervalul 20.18.55-20.20.41 (filele 8-10).
Raportat declarației lui R. C. O. cu privire la persoana care a condus autoturismul, A. I. a fost condus inițial la Spitalul Județean de Urgență V. pentru a-i fi recoltate probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei și apoi la I.P.J. V. – Serviciul Rutier pentru a fi audiat.
În momentul când a luat la cunoștință despre conținutul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, A. I. a declarat că nu el a condus autoturismul.
A rezultat din coroborarea declarațiilor martorilor C. S.-L., A. I., O. V.-A. – cu privire la persoana care a condus autoturismul - următoarea situație de fapt:
A. I. împreună cu inculpatul R. C. O. s-au deplasat în după amiaza zilei de 06.02.2013 la locuința lui O. V.-A. unde se afla și C. S.-L. la un grătar.
Deplasarea a fost efectuată cu autoturismul cu nr. de înmatriculare_ – proprietatea lui A. I., la volan aflându-se acesta.
La locuința lui O. V.-A. – potrivit declarației martorului C. S.-L. – atât A. I. cât și inculpatul R. C. O. au consumat băuturi alcoolice.
În jurul orelor 20,00, la plecare datorită stării avansate de ebrietate în care se afla, A. I. a alunecat, fiind ridicat de către martorul C. S.-L., care i-a spus că „nu este în stare să conducă”, l-a condus a autoturism și l-a așezat pe bancheta dreapta față, iar la volan a urcat R. C. O..
Faptul că în autoturism A. I. a fost așezat pe bancheta dreapta față de către C. S.-L. și că la volanul autoturismului a urcat inculpatul R. C. O. este confirmat și de la O. V.-A. și A. I. ( filele 39,56).
Atât martorii C. S.-L. cât și O. V.-A. în declarațiile date pe parcursul procesului penal au susținut în mod constant că în momentul plecării din fața locuinței autoturismul era condus de către inculpatul R. C. O..
Martorul P. C. propus de către inculpatul R. C. O. – a fost martor asistent la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei lui A. I. efectuată la Spitalul Județean V., condiție în care nu a putut oferi amănunte cu privire la persoana care s-a aflat la volanul autoturismului în seara zilei de 06.02.2013.
Nici martora Ciovnicu A. (martoră propusă de inculpatul R. C. O.) nu a putut oferi detalii referitoare la persoana care a condus autoturismul în seara zilei de 06.02.2013, întrucât în momentul în care a ieșit din casă, atât inculpatul R. C. O. cât și A. I. se aflau lângă autoturism.
La dosarul cauzei există procesul verbal întocmit de organele de poliție la 01.08.2013, în prezența inculpatului R. C. O. și a martorilor C. S.-L., O. A. V., din cuprinsul căruia rezultă că autoturismul cu număr de înmatriculare_ a fost parcat în fața lui O. A. V., că locul era iluminat, iar inculpatul R. C. O. a condus autoturismul pe drumul sătesc aproximativ 175-180 m, după care a virat dreapta, ieșind din raza vizuală a martorilor.
S-a stabilit că inculpatul R. C. O. a parcurs distanța respectivă pe drum public, deschis traficului rutier și pietonal (în acest sens, adresa nr. 1575 din 14.05.2013- fila 66).
Potrivit relațiilor înaintate de I.P.J. V. – Serviciul Rutier, inculpatul R. C. O., la data de 24.10.2012 a fost depistat conducând un autovehicul pe drumurile publice în timp ce avea o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fiindu-i întocmit dosar penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 87 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 și în baza art. 111 alin.3 din același text de lege acesta nu mai avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, astfel că la data de 06.02.2013 acesta nu avea dreptul de a conduce ( adresele nr._/19.02.2013 și nr. 653 din 15.04.2013 – filele 11 și 67).
În ceea ce privește declarațiile inculpatului R. C. O. acestea sunt contradictorii de la o etapă procesuală la alta.
Astfel, în declarația dată la 06.02.2013 acesta a susținut că după oprirea autoturismului, A. I. (care se afla la volan) a sărit peste el pe scaunul din dreapta față, a deschis portiera și a coborât pe partea dreaptă.
În continuarea declarației, inculpatul R. C. O. a susținut că după oprirea autoturismului a fost tras din mașină pe partea dreaptă față de un lucrător de poliție, iar A. I. a rămas în mașină cu mâinile pe volan ( fila 19).
În declarația dată la 04.03.2013, a susținut că el a fost primul dat jos din autoturism pe partea dreapta față, după care „a fost tras” și A. I. și încătușat ( fila 14).
În declarația dată în fața instanței, inculpatul R. C. O. a susținut că el a coborât din mașină pe partea dreaptă față și l-a văzut pe A. I. poziționat în spatele mașinii pentru ca apoi să revină și să susțină că a fost tras din mașină de un polițist și a căzut în șanț ( fila 27).
Cu privire la solicitarea inculpatului R. C. O. prin apărător ales de a se dispune achitarea sa în temeiul art. 396 alin.6 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin.1 lit.e Cod procedură penală, aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor art.5 Cod procedură penală, organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia.
O primă condiție este reprezentată de existența unor probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Termenul de rezonabil este preluat din jurisprudența CEDO, care a admis că faptele ce dau naștere la bănuieli nu trebuie să fie la același nivel cu cele necesare pentru justificarea condamnării sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație, acestea urmând a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale.
A doua condiție este inexistența vreunuia dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, stipulate la art. 16 Cod procedură penală.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin.1 lit.e Cod procedură penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
În prezenta cauză, la ora 06.02.2013, organele de poliție au încheiat proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante însă nu s-a uzitat de procedura prevăzută de art. 293 Cod procedură penală, ci de procedura obișnuită.
Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
În prima fază - raportat susținerilor inculpatului R. C. O. că A. I. a fost cel care a condus autoturismul în seara zilei de 06.02.2013 – au procedat la conducerea acestuia la Spitalul Județean V. pentru recoltarea probelor biologice de sânge și apoi la I.P.J. V. pentru audierea acestuia, pentru ca ulterior în baza datelor și informațiilor apărute au dispus la 12.02.2013 începerea urmăririi penale față de învinuitul R. C. O. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare, rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei că de la data de 11.02.2013 inculpatul R. C. O. a beneficiat de asistență juridică, declarațiile fiind date în prezența avocatului ales, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 10 Cod procedură penală.
În ceea ce privește apărarea inculpatului R. C. O. că nu a comis fapta imputată instanța reține următoarele:
Înfăptuirea justiției penale nu poate fi concepută fără deplina cunoaștere a adevărului cu privire la cauza penală care face obiectul procesului penal, adică a adevărului asupra existenței sau inexistenței faptei imputate și asupra nevinovăției persoanei inculpate, precum și asupra tuturor împrejurărilor care servesc la punerea în lumină a acestui adevăr.
Acțiunea penală este mijlocul prin care se realizează în justiție, tragerea la răspundere penală și pedepsirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (art. 14 alin.1 Noul Cod procedură penală).
Tragerea la răspundere penală are la bază, în primul rând, un temei de drept și în al 2-lea rând, un temei de fapt. Altfel spus, în drept trebuie constatat că există o normă penală specială care incriminează sau consideră infracțiune o anumită faptă, iar în fapt, trebuie constatat că fapta la care norma se referă a fost săvârșită de inculpat și aceasta pentru că acțiunea penală este personală, se exercită in personam, adică în nume propriu și numai împotriva persoanei care a săvârșit infracțiunea.
Răspunderea penală trebuie exercitată astfel încât „orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Prin urmare, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 15 alin. 2 Cod penal).
Pentru ca să existe o infracțiune trebuie să existe caracteristicile tuturor elementelor structurii infracțiunii și dacă lipsește un singur element din structura acesteia nu mai este infracțiune. Așadar, trebuie să existe obiect, subiect pasiv, subiect activ, situație premisă, latură obiectivă cu: element material, urmare, raport de cauzalitate și alte condiții ale laturii obiective și latură subiectivă.
Cea de-a doua problemă care se impune a fi clarificată privește probele.
Constituie probă, conform dispozițiilor art. 97 alin.1 Cod procedură penală, orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, probele sunt acele elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a unei cauze penale.
In procesul penal funcționează principiul „liberei aprecieri a probelor" enunțat în art. 103 Cod procedură penală, ce lasă instanței de judecată libertatea să aprecieze concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate. Acest principiu se manifestă, pe de o parte sub aspectul libertății de a produce probe, iar pe de altă parte sub aspectul aprecierii acestora. O regulă generală în materie de probațiune cere ca proba să fie administrată de cel care afirmă existența unei fapte sau împrejurări de fapt. Nu este însă suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie și edificatoare adică să fie: concludentă, pertinentă și utilă cauzei. Sunt probe concludente acelea care fiind esențiale în cauză, influențează asupra soluționării procesului. Orice probă concludentă este și pertinentă, dar nu întotdeauna și invers.
Probele administrate la urmărirea penală sunt determinante doar pentru sesizarea instanței, iar nu pentru condamnare, care trebuie făcută în baza verificării acestora în urma administrării lor nemijlocite în fața instanței de judecată.
A treia problemă ce trebuie clarificată are în vedere prezumția de nevinovăție.
Prezumția de nevinovăție reprezintă o garanție a protecției drepturilor persoanei în cadrul procesului penal și poate fi înlăturată doar pe bază de probe, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
La fel ca și în reglementarea anterioară, prezumția de nevinovăție este reglementată în Noul Cod de procedură penală ca o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăție.
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 Cod de Procedură penală „ orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.
La pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea privitor la vinovăția inculpatului pe bază de probe sigure, certe și aflate mai presus de orice dubiu, ori de câte ori în cauză probele în acuzare nu au caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo). ( art. 4 alin.2 Noul Cod de procedură penală)
Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
Având în vedere apărările formulate de inculpatul R. C. O., în cursul urmăririi penale și al judecății, instanța reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că :" principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Organului de urmărire penală fi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare ( el însuși sau asistența unui avocat) și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu . Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea unei dezbateri în contradictoriu". ( plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, N. și Jabordo versus Spania ).
În cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum și examinarea acestora în mod nemijlocit de către instanța de judecată, dovedesc în mod cert că inculpatul R. C. O. se face vinovat de comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria V. nr. 653/P/2013 din 03.10.2013.
Din vastul material probator existent la dosarul cauzei - declarațiile martorilor C. S. L., O. V. A., A. I., procese-verbal de confruntare - rezultă că declarațiile acestuia – date în fața organelor de urmărire penală și la instanța de judecată - sunt nesincere, ele necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, condiție în care vor rămâne fără valoare probatorie sub aspectul aflării adevărului.
Declarațiile inculpatului date în faza judecății și în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Coroborând probatoriile administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța constată că acestea conduc fără dubii la concluzia că inculpatul R. C. O. se face vinovat de comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evident, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Întrucât situația de fapt reținută în actul de inculpare se coroborează cu faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probatoriului administrat în cauză, instanța constată că săvârșirea faptei și vinovăția inculpatului R. C. O. au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, fiind răsturnată în mod clar prezumția legală relativă de nevinovăție instituită în favoarea inculpatului prin dispozițiile art. 99 și art. 4 Noul Cod de procedură penală, art. 23 alin.11 din Constituția României și art. 6 paragraf 2 din Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentele.
ÎN D.:
Fapta inculpatului R. C. O. de a conduce în seara zilei de 06.02.2012 pe drumurile publice autoturismul cu număr de înmatriculare_ în condițiile în care permisul de conducere îi fusese reținut din data de 24.10.2012, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002.
Inculpatului R. C. O. la 24.10.2012 îi fusese reținut permisul de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce ca urmare, a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 87 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 ( art. 336 alin.1 Noul Cod penal).
Potrivit dispozițiilor art. 210 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 „când dovada înlocuitoare a permisului de conducere este eliberată fără drept de circulație, suspendarea exercitării dreptului de a conduce operează din momentul aplicării sancțiunii.
Infracțiunea incriminată de art.86 alin.2 din OUG nr. 195/2002 este o infracțiune de pericol, urmarea imediată a faptelor săvârșite de către inculpat constă în punerea în pericol a siguranței traficului rutier, iar starea de pericol pentru valoarea ocrotită de actul normativ s-a produs prin însăși săvârșirea acțiunii de conducere în condițiile în care dreptul de conducere era suspendat.
Legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea periculoasă rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei.
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, instanța reține că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă, conform art. 19 alin.1 pct.1 lit.b Vechiul Cod penal care are corespondent în dispozițiile art. 16 alin.3 lit.b Noul Cod penal.
Aplicarea art. 5 Noul Cod penal.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 Noul Cod penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Infracțiunea prevăzută de art. 86 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002 este reglementată în art. 335 alin.2 Noul Cod penal.
Varianta atenuată prevăzută în aliniatul 2 al art. 335 Noul Cod penal preia elementele constitutive din reglementarea anterioară, cu următoarea deosebire: nu mai face referire la conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, ci extind incriminarea la conducerea fără permis a oricărui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii acestuia.
În ceea ce privește sancțiunea, Noul Cod penal nu modifică pedeapsa prevăzută de vechea reglementare și nici limitele acesteia.
Legea penală mai favorabilă în ceea ce privește condițiile de incriminare este legea veche, în Noul Cod penal existând o extindere a incriminării în sensul că aceasta nu mai privește doar un autovehicul /tramvai, ci orice vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, ceea ce înseamnă că Noul Cod penal are reglementări mai severe.
Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin.2 Cod procedură penală, întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune sub aspectul laturii obiective și a fost săvârșită de către inculpatul R. C. O. cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța va dispus condamnarea acestuia.
La stabilirea și aplicarea pedepsei instanța va ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
De altfel, ca să-și poate îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana inculpatului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.
Funcțiile de constrângere și reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate doar printr-o justă individualizare a sancțiunii care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor conduite și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi stabilită inculpatului, instanța va ține seama de limitele de pedeapsă fixate în art. 336 alin.1 Noul Cod penal, de gradul de pericol social concret, dat de circumstanțele reale ale faptei ( starea de pericol social concret pentru relațiile sociale privind circulație pe drumurile publice generată de conducerea autovehiculului pe drumurile publice deși exercitarea dreptului de a conduce îi era suspendată pentru comiterea unei infracțiuni la regimul rutier) atitudinea manifestată în cursul derulării procedurilor penale de negare a faptei comise.
Vor fi avute în vedere datele personale ale inculpatului R. C. O. care a mai fost condamnat pentru infracțiuni la regimul circulației – art. 87 alin.1 din OUG nr. 195/2002 prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V. – definitivă prin nerecurare la 30.04.2013 - la pedeapsa de 5 ( cinci) luni închisoare cu aplicarea art. 81 Cod penal, fapta din prezenta cauză fiind concurentă cu cea pentru care a fost condamnat prin sentința penală menționată.
Comportamentul inculpatului R. C. O. denotă lipsă de responsabilitate a acestuia față de obligativitatea respectării legislației rutiere, o nesupunere la măsurile administrative luate împotriva sa.
Pentru considerentele mai sus expuse instanța apreciază că o pedeapsă de 1 an închisoare este suficientă și de natură a-l reeduca pe inculpat și de a-l determina ca pe viitor să se conformeze dispozițiilor legale edictate în vederea asigurării circulației pe drumurile publice.
Întrucât fapta ce formează obiectul cauzei este concurentă cu cea pentru care inculpatul R. C. O. a fost condamnat prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V. – definitivă prin nerecurare la 30.04.2013 - la pedeapsa de 5 ( cinci) luni închisoare instanța având în vedere dispozițiile art. 5 Noul Cod penal, art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod penal potrivit căruia regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzută la alin.1 inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968, va anula beneficiul suspendării condiționate pentru pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată inculpatului R. C. O. prin sentința penală mai sus indicată.
Faptele comise de inculpatul R. C. O. au fost comise în condițiile concursului real prevăzut de art. 33 lit.a Cod penal (o persoană săvârșește mai multe infracțiuni prin acțiuni sau inacțiuni diferite, înainte de a fi condamnată definitiv).
Noul Cod penal în art. 38 alin.1, definește concursul real de infracțiuni arătând că infracțiunile concurente sunt săvârșite prin „ acțiuni sau inacțiuni distincte”.
Noul Cod penal a consacrat, în sancționarea concursului de infracțiuni, în cazul în care sunt aplicate mai multe pedepse cu închisoarea sistemul cumulului juridic, cu spor obligatoriu.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 39 alin.1 lit. b Noul Cod penal, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Potrivit art. 34 Cod penal anterior, în ipoteza concursului de infracțiuni se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Art. 39 alin.1 lit.b din Noul Cod penal prevede că atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Comparând cele două regimuri sancționatorii, instanța constată că este mai favorabilă legea penală anterioară, motiv pentru care în baza art. 33 lit.a și art. 34 lit.b Vechiul Cod penal, va contopi pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 475 din 17.04.2013 a Judecătoriei V. cu pedeapsa de 1 (un) an închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul R. C. – O. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.
La individualizarea juridică a modalității de executare a pedepsei principale, instanța în baza art. 81 alin.1 Cod penal din 1968 cu referire la art. 5 Noul Cod penal și art. 15 din Legea nr. 187/2012 va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pentru următoarele motive:
Reglementarea art. 81 și urm. Vechiul Cod penal este mai favorabilă prin prisma condițiilor de acordare – nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligațiile pe durata termenului de încercare sunt mai puține.
În baza art. 81 Cod penal din 1968 cu referire la art. 5 noul Cod penal și art. 15 din Legea nr.187/2012 va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe perioada unui termen de încercare de 3 (trei) ani stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 vechiul Cod penal din 1968.
În baza art. 83 Cod penal din 1968 va atrage atenția inculpatului că dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
Va constata că inculpatul R. C. O. a fost asistat de avocat ales.
În baza art. 274 alin.1 Cod procedură penală, va obliga pe inculpatul R. C. O. la plata către stat a sumei de 340 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.”
Împotriva sentinței penale sus menționate a fost declarată calea ordinară de atac a apelului de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria V. și de inculpatul R. C.-O..
În motivarea apelului promovat, P. de pe lângă Judecătoria V. a criticat hotărârea atacata sub aspectul temeiniciei, susținând ca pedeapsa aplicata inculpatului este mult prea mica în raport de gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, de situația de fapt rezultată din probatoriu administrat în cursul urmăririi penale și de antecedența penală a inculpatului.
Motivează procurorul că instanța de fond a aplicat o pedeapsa mult prea mica fata de natura infracțiunii săvârșite, infracțiune de pericol pe care trebuia sa o analizeze raportat la acest aspect, in principal, la persoana inculpatului care a dat dovada de perseverență în comiterea aceluiași gen de infracțiuni și la poziția procesuală a acestuia, caracterizata prin nesinceritate și încercarea de a induce în eroare organele judiciare.
Se arata ca limitele de pedeapsa aplicabile în speța data se încadrează intre 6 luni si 3 ani, iar pedeapsa de 1 an închisoare efectiv aplicată arată că instanța de fond nu a sancționat poziția procesuală nesinceră a inculpatului.
Susține apelantul că, în cazul in care instanța nu ar adapta cuantumul pedepsei la gravitatea faptei săvârșite, o astfel de sentința penala ar echivala cu o încurajare tacită a celor care urca la volan după ce au consumat cantități de alcool și având suspendat dreptul de a conduce, punând in pericol siguranța tuturor membrilor societății.
Ca urmare a reținerii concursului de infracțiuni, procurorul susține că se impune aplicarea unui spor de pedeapsa pentru a sancționa astfel perseverența infracțională a inculpatului.
O a doua critica formulata de P. de pe lângă Judecătoria V. a vizat legalitatea hotărârii atacate, procurorul susținând că, în condițiile în care s-a reținut că legea penală mai favorabila este legea veche, se impune a-i fi aplicata inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza I și lit. b din Codul penal din 1968. În condițiile în care a fost suspendata condiționat executarea pedepsei principale, se susține că se impune și suspendarea pedepsei accesorii.
Motivează procurorul că, față de perseverența infracțională de care a dat dovadă inculpatul R. C.-O. se impunea ca modalitatea de executare a pedepsei aplicate sa fi fost alta decât cea stabilita de instanța fondului, să se fi dispus cel puțin suspendarea sub supraveghere și nu suspendarea condiționată.
A solicitat P. de pe lângă Judecătoria V., admiterea apelului declarat, desființarea hotărârii primei instanțe și rejudecând cauza, instanța de control judiciar să majoreze pedeapsa aplicata inculpatului R. C.-O. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. 2 Cod penal, să i se aplice inculpatului și pedeapsa accesorie, pedeapsă al cărei cuantum și modalitate de executare să reflecte gravitatea faptei săvârșite.
InculpatulR. C.-O. nu și-a motivat calea de atac promovată, limitându-se la a arăta prin cererea scrisă de apel că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică precizând, totodată, că printr-un memoriu separat va depune la dosar motivele sale de apel. Ulterior, în condițiile în care la instanța de apel au fost acordate doua termene de judecată, termene cu privire la care inculpatul a fost înștiințat conform normelor de procedura penală incidente în materie, acesta nu s-a prezentat în fața instanței de apel și nici nu a depus la dosar, în forma scrisă, motive de apel.
Examinând sentința penală apelată, pe baza tuturor lucrărilor și a materialului probator existent la dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele conferite de dispozițiile art. 417 alin. (2) Cod procedura penală, C. constată următoarele:
După sesizarea organelor de urmărire penală din data de 06.02.2013, sesizare ce s-a realizat în modalitatea ”din oficiu”, sens în care a fost încheiat procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante (aflat la filele 6,7, dosar urm. pen.), în urma investigațiilor efectuate și a mijloacelor de proba strânse, organele de ancheta au reușit să lămurească și astfel să stabilească situația de fapt reală care forma obiectul anchetei penale și, în condițiile în care în etapa de debut, ancheta s-a aflat pe o pista eronata, aceasta a fost direcționata pe un făgaș corect. În acest context faptic și procesual, în acord cu normele de procedură penală în vigoare la acel moment, organele judiciare abilitate au declanșat procesul penal împotriva inculpatului R. C.-O., prin rezoluția de începerea urmăririi penale din 12.02.2013, confirmata de procurorul de caz în data de 14.02.2014. Se impune precizarea că, față de derularea faptica a anchetei penale, nu era necesară o noua sesizare a organelor judiciare în raport cu persoana nou pusă sub acuzare întrucât, la acel moment (12.02.2013) organele judiciare erau deja sesizate cu situația de fapt petrecuta în seara zilei de 06.02.2013, situație faptica pe care deja o cercetau.
În tot cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești desfășurata în prezenta cauză, organele judiciare au administrat un amplu material probator care a permis stabilirea și lămurirea situației de fapt petrecută în seara zilei de 06.02.2013 în care a fost implicat inculpatul R. C.-O. astfel că, situația faptică descrisă în considerentele sentinței penale analizate concordă pe deplin cu materialul probator strâns la dosar, material care care o fundamentează.
În cursul deliberării, judecătorul fondului făcut o analiza și o evaluare judicioasa a întregului material probator existent la dosar, reținând ca temeinic dovedită vinovăția inculpatului R. C.-O. în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecata.
Analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cauza supusă prezentului examen dovedește, dincolo de orice dubiu, vinovăția inculpatului R. C.-O. în comiterea infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată prev. și ped. de art. 86 alin. (2) din OUG 195/2002, constând în aceea că în seara zilei de 06.02.2013, în condițiile în care organele de poliție i-au suspendat exercițiul dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice ca urmare a punerii sub acuzare pentru comiterea unei infracțiuni la regimul rutier, inculpatul R. C.-O. a condus pe drumurile publice de pe raza județului V., autoturismul cu numărul de înmatriculare_ .
Împrejurarea că inculpatul R. C.-O. este cel care s-a urcat la volanul autoturismului cu numărul de înmatriculare_ pe care apoi l-a condus pe traseul localitatea Poienești către . V. este dovedită neechivoc prin depozițiile martorilor C. S.-L., O. A. V. și A. I., care se coroborează și se completează pe deplin între ele. Fiecare dintre martorii menționați, în mod constant, l-a indicat pe inculpatul R. C.-O. ca fiind persoana care a condus autoturismul în discuție. De altfel, depozițiile martorilor anterior indicați se coroborează și cu mențiunile din cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, precum și cu imaginile surprinse și înregistrate de aparatura video montată pe autospeciala de poliție cu numărul MAI_, referitor la situația în care se aflau cei doi pasageri (inculpatul R. C.-O. și martorul A. I.) din autoturismul cu numărul de înmatriculare_, în momentul imediat următor celui în care mașina a fost oprită. În aceasta privință, instanța de control judiciar observă faptul că la ora 20,52 (după 36 minute de la momentul la care organele de poliție au efectuat semnul regulamentar de oprire al autoturismului_ ), martorul A. I. avea o îmbibație alcoolică de 2,45 g%0, aspect care, în opinia judecătorului, nu-i permitea ca în câteva secunde (cât le-a trebuit polițiștilor să se apropie de mașina) să efectueze mișcarea pentru a trece de pe scaunul din stânga față pe cel din partea dreapta, în condițiile în care pe acesta se afla un alt pasager. De altfel, a astfel de transbordare din partea martorului A. I. nici nu se justifica dată fiind poziția sa inițială de susținerea a faptului că a condus autoturismul oprit. Cu alte cuvinte, în condițiile în care martorul A. I. a susținut că el a condus autoturismul în discuție, nu exista nicio justificare logică pentru care acesta ar fi trecut de pe scaunul de la volan pe scaunul din dreapta pentru a coborî pe portiera din partea dreapta față, dat fiind faptul că această din urma acțiune avea menirea de a acredita ideea că nu el s-ar fi aflat la volan.
Reținând că probatoriul existent la dosar dovedește în mod cert vinovăția inculpatului R. C.-O. și observând că mijloacele de probă administrate de acesta în apărare nu au fost în măsura să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție, C. constată ca fiind legală și temeinica hotărârea instanței de fond în ceea ce privește situația de fapt și vinovăția reținută în sarcina inculpatului.
Cu privire la încadrarea în drept a faptei dovedit comisa de inculpatul R. C.-O., C. reține că fapta săvârșită de inculpat la data de 06.02.2013 se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată prev. și ped. de art. 86 alin. (2) din OUG 195/2002, infracțiune ce are continuitate de incriminare și sub Codul penal actual, norma corespondentă fiind cea înscrisa în 335 alin. (2) Cod penal, condițiile de incriminare și regimul sancționator fiind preluate din vechea norma de incriminare.
În ceea ce privește individualizarea judiciara realizata de judecătorul fondului, C. reține că sub acest aspect, hotărârea instanței de fond nu este temeinică deoarece în raport cu împrejurările concrete în care a fost comisa fapta și cu elementele ce caracterizează persoana inculpatului, modalitatea de executare aleasa nu este proporțională cu gravitatea crescuta a faptei și cu periculozitatea socială sporita a inculpatului, nefiind de natura să asigure corijarea acestuia și să-i schimbe atitudinea față de valorile sociale.
Cu privire la împrejurările în care a fost comisă infracțiunea, un prim aspect pe care îl reține instanța de control judiciar este acela că la momentul comiterii faptei, inculpatul era implicat într-un proces penal, având suspendat exercițiul dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, situație în care îi era interzis să șofeze. Mai mult, așa după cum rezulta din depozițiile martorilor ascultați în cauza, în intervalul de timp premergător șofării, cât timp s-a aflat la locuința martorului C. S. L., inculpatul R. C.-O. a consumat băuturi alcoolice, aspect ce fundamentează convingerea că acesta a condus autoturismul_ având în sânge o îmbibație alcoolică. Practic, atunci când a condus autoturismul menționat, R. C.-O. a ignorat și a încălcat, de două ori, interdicția de a conduce autovehicule pe drumurile publice, aspect ce transmite din partea inculpatului o lipsa totală de respect și conformare la normele de drept penal chiar și în situații ”limita” ca cea în care se afla el.
Conduita inculpatului de neconformare și nerespectare a legii și a autorităților statului a fost o dată în plus confirmată de comportarea acestuia atunci când lucrătorul de poliție i-a făcut semnul regulamentar de oprire. Astfel, fără a se conforma semnul ce i-a fost făcut de către agentul statului, inculpatul a continuat să conducă autoturismul și, mai mult, prin aceasta acțiune a creat o stare de real pericol pentru polițist care a fost nevoit să sară în șanțul de pe margine părții carosabile, evitând astfel acroșarea și vătămarea care i se putea cauza. Conduita inculpatului de a nu opri la semnul regulamentar al polițistului, în ipoteza în care acesta din urma nu ar fi dat dovadă de prezență de spirit și de acțiune, ar fi putut avea consecințe dintre cele mai grave asupra vieții ori integrității corporale a agentului statului, consecințe pe care, se pare, că inculpatul le-a preferat în favoarea dorinței sale de a se sustrage de la răspunderea penală.
Gravitatea faptei dovedit comisă de inculpatul R. C.-O. este sporita în mod semnificativ și de distanța de 3 km pe care a rulat autoturismul condus de inculpat, în condițiile în care era urmărit îndeaproape de autospeciala poliției care avea semnalele acustice și luminoase în funcțiune. Prin neoprirea la semnul regulamentar al polițistului și apoi prin rularea în condițiile în care era urmărit fizic de echipajul de poliție, inculpatul a sperat și a încercat să se sustragă de la descoperirea comportamentului său infracțional.
Observând că echipajul de poliție nu a abandonat urmărirea sa fizica și realizând că demersul său de a se sustrage de la răspunderea penală nu poate reuși, tot în scopul de a nu fi depistată conduita sa infracțională, inculpatul R. C.-O. a realizat un alt ”scenariu” în care l-a implicat și pe martorul A. I. și care, în etapa de debut a cercetărilor, a funcționat. Astfel, în primul moment, în mod concordant, inculpatul și martorul A. I. au susținut că la volanul mașinii s-ar fi aflat acesta din urma, motivația care a stat la baza acestei susțineri – mincinoase - a fost aceea că inculpatul era judecat pentru comiterea unei alte infracțiuni la regimul rutier și avea suspendat exercițiul dreptului de a conduce. Scenariul pe care inculpatul l-a realizat și care în primul moment a funcționat deși nu a avut rezultatul final urmărit de infractor, constând în neangajarea răspunderii sale penale într-un al doilea dosar penal, i-a creat inculpatului avantajul că, nefiindu-i recoltate probe de sânge, nu a fost stabilit procentul îmbibației în sânge și astfel, organele de ancheta s-au aflat în imposibilitatea de a-l pune sub acuzare și pentru eventuala comitere a unei infracțiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita de 0,80 g%0. Practic, prin indicarea inițială a martorului A. I. ca fiind persoana care s-a aflat la volanul mașinii în discuție, acuzațiile ce puteau fi aduse inculpatului R. C.-O. s-au diminuat la jumătate, atitudinea sa nesinceră creându-i un avantaj parțial.
Elementele de fapt ce au fost mai sus evidențiate și care caracterizează infracțiunea comisa de inculpatul R. C.-O. imprimă acesteia o gravitate mult crescută care, în opinia instanței de control judiciar, impune o sancțiune severă pentru cel care a avut un astfel de comportament.
În ceea ce privesc elementele ce caracterizează persoana inculpatului, pentru început C. reține atitudine mincinoasă, în total dispreț față de lege și de agenții statului pe care inculpatul a adoptat-o în seara și pe tot parcursul nopții de 06/07.02.2013. În acest sens, relevanta este mențiunea din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante ”… a declarat că se numește R. C.-O. și că este preot la Broșteni și că autovehiculul a fost condus de A. I. care, în momentul opririi a sărit de la volan peste el, a deschis portiera dreapta față, coborând jos”, precum și declarația martorului A. I. care a arătat că ”În timpul cât am stat la spital, R. O. a venit la mine timp în care în salon se afla și soția mea deoarece el are permisul suspendat de două luni și riscă foarte mult, mi-a spus că probele se pot modifica undeva la Iași și că eu neavând antecedente la circulație nu risc decât să mi se suspende permisul timp de trei luni”(declarația aflata la fila 26, verso, dosar urm. pen.). Reține astfel instanța de apel că, prin amăgire, inculpatul a făcut demersuri menite să împiedice angajarea răspunderii sale penale, preferând ca o persoană nevinovata sa fie antrenata într-un proces penal și să suporte o sancțiune penală, doar ca el să nu fie descoperit și pus sub acuzare.
Tot referitor la persoana inculpatului, C. reține că pe tot parcursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță acesta a avut o atitudine procesuală nesincera, punând organele de ancheta pe o pista greșita și apoi, împotriva evidenței probelor, a continuat să nege săvârșirea infracțiunii și să-l indice pe martorul A. I. ca fiind persoana care a condus autoturismul în seara zilei de 06.02.2013.
În etapa judecății în apel, conduita procesuală a inculpatului a fost una de nepăsare și necolaborare cu instanța de judecata în sensul că, deși, a fost legal citat, nu a înțeles să-și motiveze calea de atac promovata și nici nu s-a prezentat în fața instanței de control judiciar. Mai mult, se observa ca prin cereri repetate de amânare a judecății a încercat să prelungească, într-o manieră nejustificata, durata procedurii jurisdicționale.
Prin conduita sa procesuală, inculpatul R. C.-O. a dat dovadă de neconștientizarea naturii și gravității faptei sale, de neasumarea responsabilității pentru ceea ce a făcut, aspecte ce îndreptățesc la a aprecia ca pentru corijarea, îndreptarea atitudinii inculpatului în raport cu valorile sociale ocrotite de legea penală, se impune ca executarea pedepsei ce i-a fost aplicata prin sentința instanței de fond să fie executată în regim privativ de libertate întrucât aceasta modalitate de executare este singura care are aptitudinea de a asigura prevenția specială în cazul inculpatului.
Ca un ultim aspect care privește persoana inculpatului, C. observa faptul că acesta îndeplinește funcția de preot într-o comunitatea din mediu rural. Este știut faptul că, în genere dar, în special în mediul rural, preotul reprezintă un exponent de baza al autorităților locale a cărui model comportamental se impune a fi urmat de către enoriași, ceea ce nu se impune a fi făcut în cazul inculpatului R. C.-O.. De asemenea, având în vedere funcția îndeplinita de inculpatul din prezenta cauza, instanța apreciază că, cu atât mai mult, în cazul său nu ar fi trebuit să exista minciuna, demersuri menite sa-l sustragă de la a răspunde pentru ”greșeala” comisă, atitudine care vine în totală contradicție chiar și cu canoanele bisericești, nu numai cu normele juridice.
Pentru toate considerentele ce au fost anterior dezvoltate, C. reține că pedeapsa concret aplicata inculpatului – de 1 an închisoare – este proporțională cu gravitatea faptei și cu circumstanțele personale ale inculpatului însă, pentru a avea asigurată funcția de mijloc de constrângere a pedepsei precum și scopul prevenției speciale a cesteia, se impune ca executarea să se facă în regim privativ de libertate.
Suspendarea condiționată, din nou, dispusa în raport cu inculpatul R. C.-O. este de natura a-l lăsa pe acesta să concluzioneze că poate să încalce în mod repetat normele de drept penal și autoritatea agenților statului, să adopte conduite nesincere și astfel să îngreuneze munca organelor judiciare, fără ca statul prin organele abilitate să intervină în mod ferm pentru restabilirea ordinii juridice încălcate, prin aplicarea de sancțiuni penale care să fie apte pe viitor să-l corijeze pe infractor, astfel ca acesta să nu mai reintre în câmpul infracțional.
În consecință, în considerarea argumentele ce au fost dezvoltate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală, C. va admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria V. împotriva sentinței penale nr. 939 din 18.04.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul numărul_, sentință pe care o va desființa, în parte, în latura penală.
Procedând la rejudecarea cauzei, așa după cum s-a arătat, pentru motivele ce au fost explicitate, se va schimba modalitatea de executare a pedepsei de 1 an închisoare aplicata inculpatului R. C.-O., urmând a se dispune ca respectiva pedeapsa să fie executată în regim privativ de liberate, aceasta modalitate fiind singura în măsura sa asigure reeducarea și îndreptarea inculpatului, schimbarea atitudinii acestuia față de normele dreptului penal român și față de autoritățile statului puse să vegheze la respectarea ordinii de drept.
Făcând o analiza atenta a cauzei de față și din perspectiva legii penale mai favorabile, instanța de control judiciar reține că, în raport de pluralitatea de infracțiuni (sub forma concursului real) incidentă în dosar, legea penală veche este legea mai favorabilă pentru inculpatulR. C.-O..
Față de aceasta, reținând că principiul aplicării legii penale mai favorabile funcționează în mod global și nu pe instituții autonome, instanța de control judiciar va corecta sentința examinata în așa fel încât întreaga situație juridică să fie rezolvata potrivit legii penale vechi identificată ca fiind legea mai favorabilă.
În acest sens, va modifica încadrarea în drept a faptei comisă de inculpatul R. C.-O. la data de 16.02.2013 reținuta prin sentința penala apelata din infracțiunea de ”conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată” prev. și ped. de art. 335 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 Cod penal, în infracțiunea de ”conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată” prev. și ped. de art. 86 alin. (2) din OUG 195/2002, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 Cod penal și va reține că temeiul de drept în baza căruia s-a dispus prin sentința penală apelată anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 5 luni închisoare aplicata inculpatului R. C. O. prin sentința penală nr. 475/17.04.2013 a Judecătoriei V., rămasa definitiva prin neapelare, îl constituie dispozițiile art. 85 din Codul penal din 1968 cu referire la art. 15 din Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
De asemenea, în baza art. 12 din Legea nr. 187/2012, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 din Codul penal din 1968, i se va interzice inculpatului R. C.-O. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsa accesorie.
Într-o alta ordine de idei, reținând care sunt elementele pe care normele de procedura penală (art. 404 Cod procedură penală) prevăd ca trebuie să le conțină dispozitivul unei sentințe penale, instanța de control judiciar urmează să înlăture din cuprinsul dispozitivului sentinței penale nr. 939/2014 a Judecătoriei V. acele mențiuni care nu se impun a se regăsi în partea hotărârii ce conține dispozițiile instanței de judecata. Astfel, se va dispune înlăturarea din cuprinsul sentinței penale apelate a dispoziției referitoare la constatarea că pedeapsa de 5 luni închisoare aplicata inculpatului R. C. O. prin sentința penală nr. 475/17.04.2013 a Judecătoriei V., rămasa definitiva prin neapelare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 74 alin.1 lit.a) și c) Cod penal, art. 76 alin.1 lit.e) Cod penal cu aplicarea art. 320 indice 1 Cod procedură penală nu depășește maximul special prevăzut de Noul Cod penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) cu aplicarea art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, precum și dispoziția privitoare la constatarea că sub aspectul tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni în forma concursului, legea penală veche este mai favorabilă, dispoziții care se impuneau a fi explicitate în considerentele hotărârii.
Vor fi menținute toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În ceea ce privește apelul declarat de inculpatul R. C.-O., C. constată că acesta este tardiv, motivat de considerentele ce vor fi redate în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 410 alin. (1) Cod procedură penală ”pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei.”
În cauza de față, sentința penală dată de Judecătoria V. a fost pronunțată în ziua de 18.04.2014, iar o copie de pe minută i-a fost comunicată inculpatului R. C.-O., la data de 24.04.2014 (în acest sens, dovada de primire aflata la fila 78, dosarul instanței de fond). Data anterior precizata este data de la care pentru inculpat a început să curgă termenul legal de 10 zile de declarare a apelului. Procedând la calcularea acestui termen în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (1), (2) și (4) Cod procedură penală, instanța de control judiciar reține că acest termen s-a împlinit în ziua de 05.05.2014.
Verificând cuprinsul cererii scrise de apel formulata de inculpatul R. C.-O. se constată că acesta a fost întocmita (conform datării efectuate de către titular, în partea finală a cererii), depusa și înregistrată la Judecătoria V. în ziua de 06.05.2014, adică a doua zi după ce termenul de declarare a apelului se împlinise, situație în care apelul inculpatului se constata că este tardiv.
Termenul de declarare a apelului, fiind un termen procedural, nerespectarea lui atrage conform dispozițiilor art. 268 alin. (1) Cod procedură penală, sancțiune decăderii din exercițiu dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, în prezenta cauza nulitatea cererii de apel formulata de inculpatul R. C.-O..
În considerarea argumentelor expuse, C. constată că apelul declarat de inculpatul R. C.-O. este tardiv situație în care, în baza disp. art. 421 pct. (1) lit. a) Cod procedură penală, urmează să se dispună respingerea lui ca atare.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (3) Cod procedură penală care reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria V. împotriva sentinței penale nr. 939 din 18.04.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul numărul_, sentință pe care o desființează, în parte, în latura penală.
Rejudecând cauza:
Modifică încadrarea în drept a faptei comisă de inculpatul R. C.-O. la data de 16.02.2013 reținuta prin sentința penala apelata din infracțiunea de ”conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată” prev. și ped. de art. 335 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 Cod penal, în infracțiunea de ”conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoana căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată” prev. și ped. de art. 86 alin. (2) din OUG 195/2002, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 Cod penal.
Reține că temeiul de drept în baza căruia s-a dispus prin sentința penală apelată anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 5 luni închisoare aplicata inculpatului R. C. O. prin sentința penală nr. 475/17.04.2013 a Judecătoriei V., rămasa definitiva prin neapelare, îl constituie dispozițiile art. 85 din Codul penal din 1968 cu referire la art. 15 din Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Înlătură din cuprinsul sentinței penale apelate dispoziția referitoare la constatarea că pedeapsa de 5 luni închisoare aplicata inculpatului R. C. O. prin sentința penală nr. 475/17.04.2013 a Judecătoriei V., rămasa definitiva prin neapelare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 74 alin.1 lit.a) și c) Cod penal, art. 76 alin.1 lit.e) Cod penal cu aplicarea art. 320 indice 1 Cod procedură penală nu depășește maximul special prevăzut de Noul Cod penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) cu aplicarea art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, precum și dispoziția privitoare la constatarea că sub aspectul tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni în forma concursului, legea penală veche este mai favorabilă.
Înlătura dispoziția privind suspendarea condiționata a executării pedepsei rezultante de 1 (un) închisoare aplicată inculpatului R. C.-O. prin sentința penală apelată și aplicarea dispozițiilor art. 82 din Cod penal din 1968 și art. 83 din Codul penal din 1968.
Dispune ca inculpatul R. C.-O. (fiul lui C. și L., născut la data de 30.07.1974 în V., domiciliat în ., județul V., CNP_, cu antecedente penale) să execute în regim privativ de liberate pedeapsa de 1 (un) an închisoare ce i-a fost aplicata prin sentința penală apelata.
În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 din Codul penal din 1968, interzice inculpatului R. C.-O. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1968.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.-C. O. împotriva sentinței penale nr. 939 din 18.04.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul numărul_ .
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (3) Cod procedura penală, cheltuielile judiciare avansate cu ocazia judecării prezentului apel în cuantum de 100 lei, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 septembrie 2014.
Președinte, Judecător,
A. C.-C. D. A.
Grefier,
L. A.
Redactat/Tehnoredactat jud. A.C.C.
4 exemplare/14.11.2014
Judecătoria V.
Judecător L. M.
| ← Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... | Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... → |
|---|
