Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 281/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 281/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 22-07-2014 în dosarul nr. 281/2014
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI – NCPP
Dosar nr._
Decizia penală nr. 281
Ședința publică din 22.07.2014
Instanța constituită din:
Președinte: C.-C. A.
Grefier: R. E.
Pe rol se află pronunțarea asupra contestației formulate de condamnatul H. B. împotriva sentinței penale nr. 461 din data de 5.05.2014, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsește condamnatul-contestator.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că dezbaterile asupra fondului contestației au avut loc în data de 15.07.2014, în ședință publică (cu participarea din partea Ministerului Public a doamnei procuror M. D. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Iași), susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 22.07.2014.
INSTANȚA,
Deliberând asupra contestației de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 461 din 05.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ , în temeiul art.23 din Legea 255/2013 și art. 595 Cod procedură penală, s-a dispus admiterea sesizarii privind aplicarea legii penale mai favorabile, formulată de Comisia de evaluare a incidenței legii penale mai favorabile, constituită în temeiul H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Iași, pentru persoana condamnată H. B., fiul lui natural și L., născut la 23.01.1992, deținut în P. Iași, în sensul reducerii duratei pedepsei complementare.
În temeiul art. 6 alin.6 Cod penal, a fost redusă durata de 7 ani a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II a și b Cod penal, aplicată persoanei condamnate H. B. prin sentința penală nr.466 din 22.10.2012 a Tribunalului Giuriu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 393din 04.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la 5 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit. a, b noul Cod penal, pe care o va executa condamnatul după executarea pedepsei închisorii.
S-a făcut aplicarea normelor de procedura penală care reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În motivarea soluției pronunțate, instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii date următoarele:
Prin sentința penală nr.466 din 22.10.2012 a Tribunalului G., definitivă prin decizia penală nr.393 din 04.02.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul H. B. la:
- pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 174-176 lit.d din Codul penal din 1969 și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal și
- pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art.211 alin. 2 indice 1 lit.c din Codul penal din 1969.
În baza disp. art.33, 34 din Codul penal din 196, s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II a, b din Codul penal din 1969
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod proc. pen., instanța urmează să analizeze următoarele aspecte:
1. aplicarea legii mai favorabile în ceea ce privește pedepsele cu închisoarea stabilite pentru infracțiunile comise de condamnat;
2. aplicarea legii mai favorabile referitor la pedeapsa complementară stabilită în sarcina condamnatului.
Analizând pedepsele cu închisoarea aplicate condamnatului H. B., instanța de fond a reținut următoarele:
Infracțiunea de omor deosebit de grav comisă de condamnat își găsește incriminarea și în actualul Cod penal în disp. art. 188, art. 189 lit.d sub denumirea marginală de „omor calificat”, fiind sancționată cu pedeapsa detențiunii pe viață sau închisorii de la 15 la 25 ani. Rezultă astfel un maxim de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru fapta concret comisă de condamnatul H. B. de 25 de ani închisoare.
Se constată astfel că pedeapsa de 20 de ani închisoare aplicată condamnatului pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav, se încadrează în limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru fapta efectiv comisă, respectiv omor calificat.
Infracțiunea de tâlhărie comisă de condamnat în găsește incriminarea și în actualul Cod penal, în disp. art.233 sub denumirea marginală de tâlhărie, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
Se constată astfel că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată condamnatului pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, se încadrează în limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru fapta efectiv comisă, respectiv tâlhărie.
Având în vedere că potrivit regulilor concursului de infracțiuni, prevăzute de legea nouă, în art.39 alin.1 lit.b NCP, când s-au stabilit pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, deci de 20 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, deci un spor de 2 ani și 4 luni (1/3 din 7 ani), rezultând o pedeapsă unică de 22 de ani și 4 luni închisoare.
Or, potrivit art. 4 din legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal „pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Instanța constată că pedepsele cu închisoarea aplicate condamnatului H. B. pentru infracțiunile comise se înscriu în limitele de pedeapsă stabilite de legea nouă, atât în mod individual cât și ca pedeapsă rezultantă.
Prin urmare, din punct de vedere al cuantumului pedepsei principale stabilite în sarcina condamnatului, intervenirea unei legi penale noi nu produce efecte întrucât pedeapsa de 20 ani închisoare este mai mică decât maximul pedepsei cu închisoarea aplicabilă potrivit legii noi, de 22 de ani și 4 luni închisoare.
Prin raportare însă la pedeapsa complementară stabilită în sarcina condamnatului H. B., instanța de fond a rewținut că aceasta depășește maximul legal prevăzut de legea nouă.
Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și lit. b C.pen. din 1969 are corespondent în dispozițiile art. 66 alin. 1 lit. a, b C.pen. actual. Însă, potrivit art. 66 alin. 1 C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă pentru o perioadă de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa complementară aplicată pentru infracțiunea de omor condamnatului H. B. pe o durată de 7 ani depășește maximul special de 5 ani prevăzut de legea nouă, urmând a fi redusă la acest maxim.
Potrivit art. 6 alin. 6 C.pen., dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.
Or, noul Cod penal este mai favorabil condamnatului H. B. doar sub aspectul pedepsei complementare stabilite întrucât prin raportare la pedeapsa principală cu închisoarea, aceasta nu depășește maximul prevăzut de legea nouă.
Pe baza acestor argumente, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea sesizării comisiei cu consecința reducerii pedepsei complementare a interzicerii drepturilor la maximul special prevăzut de legea nouă, respectiv la 5 ani.
În termenul legal de 3 zile, împotriva sentinței penale mai sus arătată a fost declarată calea de atac a contestației de către contestatorul condamnat H. B..
În motivarea căii de atac promovata, contestatorul condamnat a solicitat să i se acorde beneficiul legii penale mai favorabile și astfel să se dispusa reducerea cuantumului pedepsei principale a închisorii în a cărei executare se afla.
A solicitat contestatorul condamnat H. B. admiterea căii de atac, desființarea hotărârii instanței de fond, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei soluții prin care să-i fie redus cuantumul pedepsei închisorii în a cărei executare se află.
Examinând sentința penală apelată, pe baza tuturor actelor și lucrărilor existente la dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor de contestație invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele conferite de normele de procedura penală incidente în materie, C. constată nefondată prezenta contestație pentru motivele ce vor fi redate în continuare.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, data de 01 februarie 2014, condamnatul H. B. se afla în executarea pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare ce îi fusese aplicată prin sentința penală nr.466 din 22.10.2012 a Tribunalului G., rămasă definitivă prin decizia penală nr.393 din 04.02.2013 a ÎCCJ, pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de ”omor deosebit de grav” prev. și ped. de art. 174 - art. 176 lit.d din Codul penal din 1969 și ”tâlhărie”, prev. și ped. de art.211 alin. 2 indice 1 lit.c din Codul penal din 1969.
Norma juridică de interes în cauza supusa examinării de față o găsim la art. 6 din Codul penal potrivit căruia ”când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completa a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai ușoara, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșita, se reduce la cest maxim.”
În același sens sunt și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal care prevăd că ”Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Art. 6 din Codul penal, urmărind să înlăture de la executare acea parte din pedeapsa care depășește maximul special prevăzut de noua lege, este o reflectare a principiului legalității sancțiunilor de drept penal în sensul ca sancțiunea dispusa sa aibă fundament legal și la momentul executării, nu doar la cel al pronunțării.
Totodată, fiind vorba de pedepse aplicate prin hotărâri definitive, legiuitorul a ținut seama și de autoritatea de lucru judecat de care se bucura aceste hotărâri, înțelegând să permită înfrângerea unei atare autorități doar în acele situații în care pedeapsa aplicata sub legea veche excede limitei maxime din norma de incriminare din legea nouă. De aceea, singurul criteriu în baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive (prevăzut la art. 6 Cod penal) este acela al maximului special prevăzut de legea noua.
În cauza supusa analizei de față, se reține că persoana condamnata H. B. a suportat o condamnare la o pedeapsa de 20 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de ”omor deosebit de grav” prev. și ped. de art. 174 – art. 176 lit. d) din Codul penal din 1969, infracțiune ce are corespondent în norma de incriminare de la art. 188 – art. 189 lit. d) Cod penal, text ce prevede ca pedepse principale detențiunea pe viață și închisoarea de la 15 la 25 ani și o alta condamnare la o pedeapsa de 7 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de ”tâlhărie” prev. și ped. de art. art.211 alin. (2) indice (1) lit.c) din Codul penal din 1969, infracțiune care, de asemenea, are corespondent în norma de incriminare de la art. 233 Cod penal, text ce prevede ca pedeapsă principală închisoarea de la 2 la 7 ani
Față de împrejurarea că fiecare dintre cele două pedepse principale aplicata condamnatului H. B. pentru comiterea infracțiunilor de ”omor deosebit de grav” și ”tâlhărie”, sub imperiul Codului penal din 1969, se situează sub limita maxima de 25 ani închisoare (în cazul infracțiunii de omor) și respectiv la nivelul limitei maxime de 7 ani închisoare (în cazul infracțiunii de tâlhărie) prevăzute în norma de incriminare corespondenta din noua lege penală generală, concluzia ce se desprinde cu ușurință este aceea că pedeapsa pe care o executa contestatorul condamnat nu depășește maximul special prevăzut de legea noua. Într-o astfel de situație nu este îndeplinita cerința înscrisă în art. 6 Cod penal, aceea ca pedeapsa aplicata sub vechea lege penală să depășească maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșita. În lipsa acestei cerințe esențiale, nu se poate face aplicarea principiului legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei înscris în art. 6 din Codul penal.
Adoptarea și . noului Cod penal nu trebuie înțeleasă ca un ”act de clemența” venit în beneficiul tuturor celor care au fost condamnați sub imperiul vechiului Cod penal. Este adevărat ca viziunea noului Cod penal, preponderent preventiva, este diferita de cea a vechiului Cod penal, preponderent represiva însă, aceasta nu înseamnă că noua lege penală generala trebuie să aibă ca efect o diminuare a pedepselor aplicate sub puterea Codului penal anterior, fără nicio condiție menita sa limiteze o astfel de consecința posibilă.
Referitor la mecanismul de determinare a caracterului ”mai favorabil” al legii penale – pe instituții autonome sau global - C. ține să arate că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, fiind vorba de existența unei hotărâri judecătorești definitive, determinarea legii mai blânde se face prin aplicarea legii penale în ansamblul ei și nu pe instituții autonome, cu combinarea instituțiilor de drept din legi penale diferite întrucât în aceasta din urma situație s-ar ajunge la înfrângerea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și s-ar creat lex tertia. În același sens s-a pronunțat și C. Constituțională, prin decizia nr. 265/06.05.2014, atunci când a examinat constituționalitatea dispozițiilor art. 5 din Codul penal unde este înscris principiul legii penale mai favorabile până la judecarea definitiva a cauzei. Daca înainte de judecarea definitiva a cauzei, determinarea legii penale mai favorabile trebuie făcută global cu atât mai mult aplicarea globala a legii penale se impune a fi realizată în situația existenței unei hotărâri judecătorești definitive.
C. ține să mai arate faptul că, art. 6 din Codul penal realizează un ”balance” între nevoia de a asigura legalitatea pedepsei pe parcursul executării ei și principiul autorității de lucru judecat pe care o au hotărârile judecătorești definitive. Tocmai datorita acestei nevoi de a asigura un echilibru între cele două principii enunțate, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei nu permite o noua judecata în cadrul căreia să se efectueze o noua individualizare judiciara, cu re-evaluarea criteriilor de stabilire și individualizare a pedepsei, întrucât daca s-ar proceda de o așa manieră ar însemna ca se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive, iar modul în care au fost tranșate raporturile juridice printr-o astfel de hotărâre nu s-ar mai bucura de stabilitate.
În aplicarea principiul legii penale mai favorabile după judecarea definitiva a cauzei, instanța de judecata face doar o analiza comparativa a limitelor de pedeapsă din legea noua cu pedeapsa aplicată potrivit legii vechi. În urma acestei analize, beneficiul legii penale mai favorabile se acorda doar în acele situații în care pedeapsa stabilita potrivit legii vechi depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea reținută în sarcina condamnatului prin hotărârea definitiva, bineînțeles cu condiția ca fapta sa aibă continuitate de incriminare și în noua reglementare.
În considerarea argumentelor anterior redate, C. constată ca neîntemeiată solicitarea contestatorului condamnat hagiu B. ca în cadrul procesual de față, instanța de judecata sa procedeze la o noua individualizare judiciara, pornind de la limitele de pedeapsa prevăzute de normele de incriminare corespondente din noul Cod penal. A proceda în acest sens înseamnă a face o noua individualizare judiciara, lucru ce nu este permis de dispozițiile art. 6 din Codul penal care urmărește să asigure respectarea autorității de lucru judecat, permițând înfrângerea acesteia doar într-o unica situație bine determinata, respectiv atunci când pedeapsa aplicata sub imperiul Codului penal din 1969 depășește maximul special din legea noua, astfel că partea care se situează peste acest maxim apare ca lipsita de suport legal.
În considerarea tuturor argumentelor mai sus redate, C. reține că prezenta contestație este nefondata, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 425 ind.1 alin. (7) pct. (1) lit. b) Cod procedura penală, urmează să dispună respingerea ei ca atare.
Se va face aplicarea dispozițiilor art. 272 și art. 275 alin. (2) Cod procedura penală care reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, ca urmare a reținerii culpei procesuale a contestatorului condamnat în producerea acestor cheltuieli.
În numele legii,
Decide:
În temeiul dispozițiilor art. 425 ind. 1 alin. (7) pct.1 lit. b) Cod procedură penală, respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat H. B., fiul lui natural și L., născut la data de 23.01.1992 în mun. Suceava, jud. Suceava, cu domiciliul în .. 18, jud. Suceava, CNP_, în prezent deținut în P. Iași, împotriva sentinței penale nr. 461 din 05.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, sentință pe care o menține.
În baza dispozițiilor art. 272 Cod procedura penală, suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat oficiu (delegația nr. 4420/30.06.2014 emisă de Baroul Iași) va fi avansata Baroului Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, urmând a fi inclusă în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) Cod procedura penală, obligă pe contestatorul condamnat H. B. să plătească satului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200 lei reprezintă onorariu avocat oficiu.
Definitiva.
Pronunțată în ședință publica azi, 22 iulie 2014.
Președinte,Grefier,
Redactat/Tehnoredactat jud. C.C.A.
2 exemplare/31.07.2014
Jud. fond: L. S.
| ← Strămutare. Art. 55 CPP ş.u./art.72 ş.u. NCPP. Sentința nr.... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 534/2014.... → |
|---|
