Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 960/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 960/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 18-09-2012 în dosarul nr. 960/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 960/2012
Ședința publică de la 18 Septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D.
Judecător G. S.
Judecător G. S.
Grefier G. A.
Ministerul Public reprezentat de procuror I. C.
Pe rol judecarea recursului declarat de P. de pe lângă Judecătoria V. împotriva sentinței penale nr. 669 din 1.06.2012 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._ , având ca obiect infracțiunea de înșelăciune (art. 215 C.p.) .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. G. A., apărător desemnat din oficiu pentru inculpatul intimat C. C., lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cele mai sus arătate cu privire la prezența părților și a modului de îndeplinire a procedurii de citare și că au fost depuse la dosarul cauzei concluzii formulate în scris de inculpatul intimat C. C., după care:
Interpelate fiind, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului declarat de P. de pe lângă Judecătoria V., casarea sentinței penale nr. 669 din 1.06.2012 pronunțată de Judecătoria V. și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății. Prevederile art. 300 al.2 Cod procedură penală se referă la neregularitratea actului de sesizare al instanței, ori în cauza de față instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, act care cuprinde toate elementele prevăzute de art. 264 al.3 Cod procedură penală, îndeplinind și condiția prevăzută de art. 264 al.3 Cod procedură penală. Sub aspect formal, rechizitoriul este corect întocmit iar instanța nu putea verifica modul în care s-a efectuat urmărirea penală. Codul de procedură penală recunoaște că actele efectuate în faza premergătoare pot fi folosite ca probe în cursul procesului penal.
Rechizitoriul a fost întocmit de procurorul competent, a fost verificat, acestea fiind aspectele care pot fi verificate în baza disp. art. 3001 Cod procedură penală. Faptul că s-a consemnat „Verificat legalitatea și temeinicia rechizitoriului conform art. 264 al.3 Cod procedură penală” în loc de „Verificat sub aspectul legalității și temeiniciei” nu prezintă nici o relevanță din punct de vedere juridic, ambele forme de exprimare având același înțeles.
Av. G. A., pentru inculpatul intimat C. C., solicită respingerea recursului declarat de parchet și menținerea sentinței penale nr. 669 din 1.06.2012 pronunțată de Judecătoria V., ca legală și temeinică. În cazul de față, urmărirea penală nu s-a desfășurat corect, nu s-au respectat garanțiile procedurale, actele s-au efectuat înainte de începerea urmăririi penale.
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare .
Ulterior deliberării:
INSTANȚA
Asupra recursului penal de față ;
Prin sentința penală nr. 669 din 1.06.2012, Judecătoria V. a dispus următoarele:
„În baza art. 332 alin.2 Cod procedură penală și art. 300 alin.2 Cod procedură penală restituie Parchetului de pe lângă Tribunalul V. cauza privind pe inculpatul C. C., fiul lui M. și E., născut la data de 07.07.1979 în municipiul Bârlad, județul V., domiciliat în municipiul V., ., ., ., județul V., studii medii, divorțat, 1 copil minor, fără antecedente penale, CNP_ trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul V. nr. 366/P/2011 sub aspectul comiterii în concurs real a infracțiunilor de:
- tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 215 alin.1,2 Cod penal;
- fals în declarații prevăzută de art. 292 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit.a Cod penal în vederea refacerii urmăririi penale.
În baza dispozițiilor art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate rămân în sarcina statului.
În baza dispozițiilor art. 332 alin.4 Cod procedură penală cu drept de recurs în 3 zile de la pronunțare pentru Ministerul Public și de la comunicare pentru părțile lipsă.”
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria V. a reținut următoarele:
„1.Începerea urmăririi penale conform art. 228 Cod procedură penală se dispune de organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 prin rezoluție, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 cu excepția celui de la litera b indice 1.
Prin urmare, pentru a se dispune începerea urmăririi penale trebuie să existe date privind comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, fiind suficient un act de sesizare sau efectuarea unor acte premergătoare pentru a se dispune începerea urmăririi penale, moment în care încep să fie administrate probe pentru a se stabili existența faptei penale, a persoanei învinuitului, a vinovăției acestuia.
Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a activităților care formează obiectul urmăririi penale dar și a procesului penal.
După începerea urmăririi penale se naște cadrul legal de exercitare a drepturilor și obligațiilor procesuale recunoscute participanților la urmărirea penală, persoana împotriva căreia se efectuează cercetarea penală având calitatea de învinuit.
Efectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate desfășurată de organul de urmărire penală, încadrată între actul de începere a urmăririi penale și actul prin care aceasta este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată.
În faza urmăririi penale învinuitul este ascultat după începerea urmăririi penale ( art. 6 Cod procedură penală), pe parcursul urmăririi penale dacă se pune în discuție luarea unei măsuri preventive ( art. 146 alin.1 Cod procedură penală), la sfârșitul urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală ( art. 250 Cod procedură penală).
Organele judiciare penale au, conform prevederilor cuprinse în art. 6 alin. (2), (3), și (5) Cod procedură penală, următoarele obligații:
a) de a asigura părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile legii;
b) de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele necesare în apărare. De pildă, conform art. 202 alin. (1) Cod procedură penală, organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât și în favoarea învinuitului sau inculpatului. Această îndatorire trebuie îndeplinită, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.
c) de a încunoștința, de îndată și înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a faptei.
d) de a-i asigura învinuitului sau inculpatului posibilitatea pregătirii și exercitării apărării;
e) de a încunoștința pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în „procesul-verbal de ascultare”. Este vorba chiar de declarația pe care organul de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, după regulile prevăzute de art. 69-74 Cod procedură penală, cu modificările ulterioare introduse prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006.
Această dispoziție legală trebuie înțeleasă în sensul că în procesul verbal de ascultare trebuie să se facă mențiunea că înainte de a i se fi luat învinuitului sau inculpatului prima declarație, inclusiv cea scrisă de el personal, s-a făcut înștiințarea sa în legătură cu fapta care formează obiectul cauzei, cu încadrarea juridică a acesteia, cu dreptul de a fi asistat de un apărător, precum și în legătură cu dreptul de a nu da nici o declarație, în absența apărătorului ales sau din oficiu, după caz (dreptul la tăcere), atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 70 alin. (2) Cod procedură penală].
Prin „proces-verbal de ascultare” nu trebuie să se înțeleagă doar declarația pe care organul de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, ci și declarația pe care acesta o scrie personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, în care acesta consemnează că i s-a adus la cunoștință învinuirea și dreptul
de a fi asistat de un apărător.
Considerând un drept al învinuitului sau inculpatului, după ce se constată că acesta consimte, organul de urmărire penală, înainte să îl asculte, îi cere să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declarația în aceste condiții, adică scrisă personal de învinuit sau inculpat după ce i se aduce la cunoștință învinuirea, elimină suspiciunile cu privire la eventualele inexactități și totodată contestarea precizărilor, chiar de învinuit sau inculpat.
În cazul în care învinuitul nu poate scrie declarația ( din cauza unei infirmități, a unei probleme de sănătate) sau refuză se întocmește proces verbal în care se consemnează situația respectivă.
La dosarul cauzei, în urma verificărilor efectuate s-a constatat că:
- C. C. a dat în calitate de învinuit o declarație la I.P.J. V. – Serviciul de Investigare a Fraudelor la data de 02.09.2010, declarație consemnată de lucrătorul de poliție care a procedat la audierea acestuia ( fila 43);
- nu există la dosarul cauzei procesul verbal de ascultare întocmit după regulile prevăzute de art. 69-74 Cod procedură penală;
- nu există la dosarul cauzei declarație scrisă personal de către învinuitul C. C. cu privire la învinuirea ce i se aduce și nici proces verbal privind imposibilitatea scrierii de către C. C. a declarației ;
- prin ordonanța din 03.09.2010 ( la o zi după audierea învinuitului) s-a dispus extinderea urmăririi penale față de învinuitul C. C. și pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 Cod penal, acesta fiind citat pentru data de 12.11.2010 la I.P.J. V., iar la data de 09.11.2010 despre faptul că acesta este cercetat pentru o nouă infracțiune a fost înștiințat tatăl său, C. M. 8 fila 45).
Inculpatului C. C. nu i s-a adus la cunoștință faptul că s-a dispus extinderea urmăririi penale și pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 Cod procedură penală, cu toate că acesta pe parcursul desfășurării urmăririi penale a formulat cerere de administrare a unor probatorii.
Potrivit dispozițiilor legale, organul de cercetare penală, procedează la ascultarea învinuitului ori de câte ori este necesar cu o excepție – când acesta se sustrage de la desfășurarea procesului penal.
Nu există la dosarul cauzei, dovezi de sustragere a acestuia care să facă imposibilă audierea sa de către organele de poliție și procuror și cu privire la noua faptă pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale.
Inculpatul C. C. a fost audiat în calitate de învinuit la data de 02.09.2010 doar pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 215 alin. 1,2 Cod penal, iar după această dată nu a mai fost audiat nici de către organele de poliție și nici de către procuror.
Nu există la dosarul cauzei nici o dovadă că i s-ar fi cerut să dea declarație și față de infracțiunea de fals însă ar fi refuzat.
Instanța, raportat celor mai sus –enunțate apreciază că a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului C. C. pentru următoarele motive:
Paragrafele 2 și 3 ale art.6 CEDO reglementează garanții speciale procesului penal, garanții care nu au autonomie și valoare proprie, valoarea lor putându-se determina doar prin raportare la funcțiile pe care le îndeplinesc în cadrul procesului penal. Garanțiile speciale acordate unei persoane acuzate de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, prevăzute în paragraful 3 al art.6 din Convenție nu sunt decât aplicații particulare ale dreptului la un proces echitabil, reglementat în întregul ansamblu al art. 6 CEDO. De aceea, aceste garanții nu au o finalitate prin ele însele, ci sunt părți integrante ale dreptului la un proces echitabil în materie penală. Sub influența exercitată de Convenție asupra dreptului procesual penal intern, art.6 al.3 Cod procedură penală are un nou conținut ca urmare a modificării operate prin Legea nr.281/2003, conținut puternic inspirat din prevederile art.6 parag.3 lit.a) și b) din CEDO, ambele reglementări apărând ca veritabile garanții ale dreptului la apărare, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern.
Garanțiile speciale aduse de art.6 parag.3 lit.a) CEDO, se referă și la dreptul învinuitului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, despre natura și cauza acuzației ce i se aduce. In ceea ce privește înțelesul noțiunii de informare, acesta nu este altul decât acela de aducere la cunoștința celui „acuzat" a faptelor materiale pentru care este învinuit și a încadrării juridice date acestora. Curtea a pus în atenția statelor necesitatea ca această activitate procesuală să se desfășoare cu o maximă diligentă din partea autorităților competente, având în vedere importanța deosebită a acestui moment care marchează încunoștiințarea oficială a celui vizat despre acuzația ce i se aduce. O astfel de îndrumare din partea Curții a fost dată în cazul Mattoccia c/Italia.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art.6 parag.3 lit.a), nu recunoaște celui „acuzat" doar dreptul de a fi informat cu privire la învinuirea adusă, ci ea nuanțează acest drept, încunoștiințarea trebuind să fi amănunțită.
Prin aducerea la cunoștință a învinuirii de o manieră amănunțită, Convenția a înțeles să impună o „informare" detaliată, precisă și completă cu privire la faptele reținute în sarcina „acuzatului", precum și cu privire la încadrarea juridică a acestora. Această garanție reprezintă una din condițiile esențiale ale unui proces echitabil, ea fiind strâns legată și de garantarea dreptului la apărare, potrivit parag.3 lit.b) și c); aducerea la cunoștință a învinuirii într-un mod detaliat, complet, clar și precis reprezintă totodată și o premisă pentru o bună construire a apărării.
În privința înțelesului noțiunilor „natura și cauza acuzației", acestea au în vedere obligația organelor competente de a aduce la cunoștința celui acuzat, atât faptele materiale reținute în sarcina acestuia - cauza acuzației, dar și încadrarea juridică dată acestora. De asemenea, condiția informării în cel mai scurt termen subzistă și în situația schimbării „acuzației", fie sub aspectul faptelor materiale comise, fie sub cel al încadrării juridice. în această ipoteză, necesitatea încunoștiințării celui „acuzat" despre modificările intervenite, în cel mai scurt termen, se impune pentru ca acesta, în raport de noua situație de fapt și de drept, să beneficieze de timpul necesar și de „înlesnirile" necesare pregătirii unei bune apărări.
Raportat considerentelor mai sus-expuse instanța va constata încălcarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor art. 6 și 70 alin.2 Cod procedură penală și art. 6 CEDO.
În jurisprudența CEDO s-a subliniat în mod constant că asigurarea dreptului la un proces echitabil include și faza de urmărire penală.
2.Cu privire la critica adusă de inculpatul C. C. că organul de urmărire penală a sesizat instanța fără a proceda la efectuarea urmăririi penale propriu-zise, etapă obligatorie a procesului penale pentru care sa dispus trimiterea în judecată și prealabilă întocmirii rechizitoriului și sesizării primei instanțe, verificând aspectele invocate instanța reține următoarele:
Urmărirea penală în prezenta cauză a început la data de 03.08.2010, iar audierea persoanelor participante sau a celor care aveau cunoștință despre evenimentele rutier, întocmirea raportului de constatare tehnico-științifică au fost efectuate extraprocesual, mai înainte de începerea urmăririi penale, după cum urmează:
1.la dosarul de urmărire penală a fost depus de către S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCI – A. V.I.G. S. Iași dosarul de daună în care se aflau depuse următoarele înscrisuri:
- proces verbal de constatare a pagubelor la autovehiculele din 17.09.2008;
- avizare de daună din 17.09.2008;
- adresa nr._ din 17.09.2008 a Postului de Poliție B. privind evenimentul rutier produs în incinta depozitului ..;
- autorizație de circulație provizorie;
- declarație dată de C. C. la 03.11.2008;
- declarație dată de P. C. ( persoană care a cumpărat autoturismul de la C. C.);
- declarație O. Odorica – administrator la S.C. SEBY D. CONSTRUCT S.R.L. din 13.11.2008;
- declarație M. D. din 17.09.2008;
- planșe foto ; ( filele 10-38)
2.au fost audiați:
- M. D. – persoană implicată în evenimentul rutier produs la 17.09.2008, declarație dată la 10.09.2009 ( fila 51);
- O. Odorica – administrator la S.C. SEBY D. CONSTRUCT S.R.L. – declarație din 27.10.2009 ( filele 53);
- P. C. C. – persoană care a cumpărat autoturismul de la C. C. la 08.10.2008 – declarație dată la 16.04.2009 ( fila 54);
- O. C. C. – persoană implicată în accidentul produs la data de 06.08.2008 – declarație dată la 14.01.2010 ( fila 56);
- B. C. – proprietarul autovehiculului implicat în evenimentul rutier din 17.09.2008 – declarație dată la data de 15.04.2009 ( fila 57);
- D. I. – angajat la S.C. Trado Motors S.R.L. Iași, atelier unde C. C. și-a reparat autoturismul în luna august 2008 – declarație dată la 16.02.2010 ( fila 59).
Însă legea nu permite luarea declarațiilor unor persoane după procedura prevăzută pentru obținerea mijloacelor de probă, ci în această fază pot avea cel mult discuții cu persoanele respective, care trebuie consemnate în procesul verbal prevăzut de art. 224 Cod procedură penală.
Cum relatărilor celor indicați mai sus sunt esențiale în cauză, ele ar fi trebuit audiat procedural.
Mai mult, după începerea urmăririi penale învinuitul C. C. trebuia să scrie personal o declarație, apoi să fie audiat ca învinuit.
De asemenea, anterior urmăririi penale la 11.02.2010 s-a dispus de către organul de cercetare penală efectuarea unei constatări tehnico-științifice finalizată prin întocmirea raportului nr. 177.224 din 26.02.2010 ( filele 78-95).
Pentru efectuarea raportului de constatare tehnico-științifică, legea prevede necesitatea a două condiții cumulative: existența pericolului de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, condiții care în speță nu sunt motivate de organul de cercetare penală așa cum prevăd dispozițiile art. 203 Cod penal și nici nu sunt întrunite în cauză.
După începerea urmăririi penale, în cauză a fost efectuată o expertiză criminalistică ( filele 249-270) și a fost audiat în calitate de învinuit C. C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 215 alin.1 ,2 Cod penal ( fila 43).
Cu privire la actele premergătoare efectuate în cauză, instanța are în vedere faptul că începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b^1)". Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă, în același timp, există suficiente date și cu privire la persoana autorului infracțiunii.
A.. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că "Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă". Rezultă deci că în această fază, cu excepția procesului-verbal menționat în textul citat, nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală și care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracțiunii.
Prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a reținut că "garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. [...]
Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanșării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal și se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reținut, de asemenea, că, deși "în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanța ar înțelege să-i dea eficiență".
Constatările finalizate de către organul de urmărire penală cu ocazia efectuării actelor premergătoare se materializează în procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare, care se încheie în vederea începerii urmăririi penale. Acest proces verbal cuprinde date sau informații privind actele de investigații care au fost întreprinse cu privire la săvârșirea infracțiunilor.
Procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare se încheie de către organul de urmărire penală competent, reprezentând unicul mijloc de materializare a actelor la care se referă textul art. 224 Cod procedură penală și nu se confundă cu procesul verbal de constatare ori de sesizare din oficiu și nici cu cel de începere a urmăririi penale.
Textul art. 224 Cod procedură penală, care reglementează instituția actelor premergătoare precizează scopul efectuării acestora, organele ce le pot efectua și faptul că procesul verbal de consemnare poate constitui mijloc de probă.
În decizia penală nr. 309/R/2004 a Curții de Apel B. s-a reținut că :„Actele premergătoare nu au valoare probatorie în lipsa procesului-verbal prin care se constată efectuarea lor și care constituie mijloc de probă”. În cuprinsul aceleiași decizii penale s-a mai arătat că:”Potrivit art. 224 Cod procedură penală în vederea urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare, iar procesul-verbal prin care se constată efectuarea lor poate constitui mijloc de probă .
Spre deosebire de faza actelor premergătoare, care vizează numai verificarea sau completarea informațiilor din actul de sesizare, urmărirea penală este cea care are ca scop, potrivit art. 200 Cod procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea autorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este cazul sau nu să fie trimis în judecată. Dacă actele procesuale și procedurale, cum sunt: cercetarea la fața locului, perchezițiile domiciliare, declarațiile părților vătămate și ale martorilor, au fost efectuate înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare, iar după începerea urmăririi penale nu a mai administrat nici o probă, ci a procedat la audierea inculpatului și prezentarea materialului de urmărire penală, dispunând trimiterea în judecată a acestuia, în cauză nu s-a efectuat urmărirea penală în sensul prevăzut de Codul de procedură penală .
Urmărirea penală, potrivit art. 2 Cod procedură penală, este o fază obligatorie a procesului penal, în cadrul căruia inculpatul își poate exercita corespunzător toate drepturile procesuale, lipsa acestuia conduce la o sesizare nelegală a instanței de judecată și la incidența dispozițiilor art. 197 al.2 Cod procedură penală .
Faza actelor premergătoare vizează doar strângerea datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale, urmărirea penală fiind cea care are drept scop, potrivit art. 200 Cod procedură penală strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată.
Prin urmare, administrarea întregului material probator în faza actelor premergătoare contravine tuturor regulilor de bază ale procesului penal și constituie o încălcare flagrantă a drepturilor procesuale ale făptuitorului care este astfel lipsit de garanțiilor pe care legea i le oferă în cursul procesului penal, adică în momentul în care a fost începută urmărirea penală.
În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin.2 Cod procedură penală, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.
Pe de altă parte, în baza art. 300 Cod procedură penală, instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare, iar când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii și neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare.
Potrivit dispozițiilor art. 264 alin.1 Cod procedură penală, rechizitoriul este actul de sesizare a instanței de judecată, iar înaintarea lui către instanță se efectuează de către procurorul ierarhic superior celui care l-a emis, în cazul în care în urma verificării nu a dispus infirmarea acestuia.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului.
Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanței competente ( art. 264 alin.3 și 4 Cod procedură penală).
Prin Decizia nr. 9 din 18.02.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General.
Rechizitoriul nr. 366/P/2011 din 04.01.2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul V. cuprinde mențiunea „verificat legalitatea și temeinicia rechizitoriului conform art. 264 alin.3 procedură penală”, iar adresa de înaintare a dosarului la instanță semnată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul V. cuprinde mențiunea „ a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei potrivit dispozițiilor art. 264 alin.3 din Codul de procedură penală”.
Prin Decizia nr.9 din 18.02.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite au decis că dispozițiile art. 264 alin.3 Cod procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea „ verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”.
Lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condițiile art. 300 alin.2 Cod procedură penală, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen, în acest scop.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.9/18.02.2008 nu menționează și posibilitatea restituirii cauzei ci doar acordarea unui termen pentru înlăturarea neregularității, motiv pentru care excepția invocată urmează a fi respinsă.
Având în vedere că în cauză nu s-a efectuat față de inculpatul C. C. urmărirea penală în sensul arătat și definit de legea penală, instanța va admite cererea și,
În baza art. 332 alin.2 Cod procedură penală și art. 300 alin.2 Cod procedură penală va restitui Parchetului de pe lângă Tribunalul V. cauza privind pe inculpatul C. C. trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul V. nr. 366/P/2011 sub aspectul comiterii în concurs real a infracțiunilor de:
- tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 215 alin.1,2 Cod penal;
- fals în declarații prevăzută de art. 292 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit.a Cod penal în vederea refacerii urmăririi penale.
În baza dispozițiilor art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate vor rămâne în sarcina statului.”
În termenul prevăzut de lege, sentința a fost recurată de către procuror și criticată pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond în mod greșit a dispus restituirea cauzei la parchet, în temeiul art. 332 alin.2 Cod procedură penală, deoarece dispozițiile art. 69-74 Cod procedură penală nu prevăd obligativitatea întocmirii unui proces verbal de ascultare a învinuitului, iar materialul probator nu a fost administrat în totalitate în faza actelor premergătoare.
Procurorul a mai arătat că instanța de fond greșit a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 300 alin. 2 Cod procedură penală, motivele invocate în sprijinul soluției de restituire neîncadrându-se în nici unul din cele patru prevăzute la disp. aret. 332 alin. 2 Cod procedură penală.
Verificând hotărârea atacată în baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, prin prisma motivelor de recurs și a reglementărilor în materie, Curtea constată fondat recursul procurorului, din următoarele considerente:
Potrivit legislației în vigoare, dosarul se restituie procurorului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia, în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop (art. 300 alin. 2 Cod procedură penală) și în vederea refacerii urmăririi penale, când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătorești, că în cauza suspusă judecății s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, in cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau a inculpatului si asistarea acestuia de către apărător.
Din actele și lucrările dosarului, rezultă că rechizitoriul a fost întocmit de procurorul competent și a fost verificat potrivit prevederilor art. 264 Cod procedură penală, îndeplinind condițiile prevăzute de art.263 alin. 3 Cod procedură penală.
Faptul că s-a consemnat „ verificat legalitatea și temeinicia rechizitoriului conform art. 264 alin. 3 Cod procedură penală” în loc de „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”, nu prezintă nicio relevanță din punct de vedere juridic, ambele forme de exprimare având același înțeles.
Nici prevederile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală nu sunt aplicabile în cauză, în acest articol arătându-se clar care sunt situațiile în care instanța de desesizează și restituie cauza procurorului, respectiv, dacă cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent, in cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau a inculpatului si asistarea acestuia de către apărător.
Mai mult, din actele și lucrările dosarului rezultă că ulterior datei începerii urmăririi penale s-a audiat învinuitul, a fost citat și căutat pentru prezentarea materialului de urmărire penală și a fost asistat de avocat, asigurându-i-se astfel dreptul la apărare, întocmindu-se și un raport de expertiză criminalistică.
Este adevărat că audierea martorilor s-a făcut numai în faza actelor premergătoare, dar din rechizitoriu rezultă că depozițiile acestora nu au mai fost folosite ca mijloace de probă, prezentându-se doar declarațiile învinuitului, rapoartele de constatare tehnico-științifică, raportul de expertiză criminalistică, acte, fotografii și fișa de cazier.
De altfel, I.C.C.J., printr-o decizie de speță (decizia nr. 13 din 8 ianuarie 2007) a stabilit că în cazul in care rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței, cuprinde toate elementele prevăzute in art. 263 C. proc. pen. si nu prezintă nicio neregularitate care sa impună refacerea acestuia, instanța nu poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, in temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., constatând caracterul ilegal al mijloacelor de proba pe baza cărora s-a dispus trimiterea in judecata, întrucât instanța se pronunța asupra caracterului ilegal al mijloacelor de proba prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătorești si după dezbateri.
Constatând greșită soluția instanței de fond de restituire a cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul V. în vederea refacerii urmăririi penale, Curtea va admite recursul declarat de procuror, va casa sentința recurată și va dispune trimiterea dosarului la Judecătoria V. pentru continuarea judecății.
Văzând și disp. art. 192 alin. 3 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria V. împotriva sentinței penale nr. 669 din 1.06.2012, pronunțată de Judecătoria V., sentință pe care o casează.
Rejudecând cauza:
Dispune trimiterea dosarului la Judecătoria V. pentru continuarea judecății.
În baza art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de procuror rămân în sarcina statului inclusiv onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu inculpatului C. C..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 septembrie 2012.
Președinte ,Judecător ,Judecător,
A. DubleaGabriela ScripcariuGeta S.
Grefier,
G. A.
Redact. S. G.
Tehnored. C.B.
2 ex. . 03 octombrie 2012
Judecătoria V.
Judecător L. M.
| ← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1014/2012. Curtea... | Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 1051/2012. Curtea... → |
|---|
