Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Sentința nr. 534/2014. Curtea de Apel IAŞI

Curtea de Apel IAŞI - Sentințe și decizii penale / 2016

Sentința nr. 534/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 17-07-2014 în dosarul nr. 259/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

C. DE A. IAȘI

SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP

DECIZIA PENALĂ NR.259/2014

Ședința publică de la 17 Iulie 2014

Completul compus din:

Președinte: I. E. C.

Grefier: L. A.

S-a luat în examinare contestația formulată de condamnatul P. E. împotriva sentinței penale nr. 534 din data de 15.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, având ca obiect – sesizare transmisă de comisia prevăzută de H.G. 836/2013.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 01.07.2014, cu participarea, la acea dată, din partea Ministerului Public – P. de pe lângă C. de A. Iași, a domnului procuror P. E., cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în baza art.391 alin.2 Cod procedură penală, a stabilit termen de pronunțare pentru data de 11.07.2014 și, apoi, pentru astăzi.

C. DE A.,

Asupra contestației de față:

Prin sentința penală nr. 534 din data de 15.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, s-a hotărât:

„În baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 și art. 595 C.proc.pen., respinge ca nefondată sesizarea formulată de „Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile” de la P. Iași, privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului P. E. – fiul lui A. și M., născut la data de 24.08.1968 în Cerțești, jud. G., CNP_, cetățean român, studii – 10 clase, fără ocupație, recidivist, domiciliat în sat G., . nr. 7, ., jud. G., în prezent deținut în P. Iași.

În baza art. 275 alin. (3) C.proc.pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. „

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:

„Condamnatul P. E. se află în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată de Judecătoria B. pentru infracțiunea de înșelăciune, însă propunerea Comisiei din cadrul Penitenciarului Iași vizează aplicarea legii penale mai favorabile pentru alte trei pedepse cu închisoarea aplicate aceluiași condamnat prin sentințe penale definitive, mandatele de executare a acestor pedepse fiind „în așteptare”.

Având în vedere disp. art. 23 alin. 4 din legea 255/2013, instanța de față a procedat la verificarea tuturor pedepselor cu închisoarea aplicate condamnatului P. E., fie că se află în executare, fie că sunt „în așteptare”, întrucât în situația în care ar fi incidente prevederile art. 6 C.pen. ar trebui soluționată unitar antecedența penală a condamnatului pentru a se evita executarea succesivă a unor pedepse cu închisoarea pentru o pluralitate de infracțiuni.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod penal instanța urmează să analizeze în cazul condamnatului P. E. următoarele aspecte:

aplicarea legii mai favorabile în ceea ce privește pedeapsa cu închisoarea stabilită pentru fiecare infracțiune comisă de condamnat;
aplicarea legii mai favorabile referitor la fiecare pedeapsă complementară stabilită în sarcina condamnatului.

1. a) Prin sentința penală nr. 226/25.01.2011 a Judecătorie B., definitivă prin nerecurare la data de 14.03.2011, s-a admis cererea de contopire pedepse formulată de petentul P. E. și s-a rezolvat antecedența penală a acestuia din perspectiva condamnărilor dispuse prin sentințele penale nr. 458/2010 a Judecătoriei D., nr. 2009/2003 a Judecătoriei B., nr. 84/2007 a Judecătoriei D., nr. 648/2005 a Judecătoriei B., nr. 3137/2002 a Judecătoriei G., nr. 607/1998 a Judecătoriei G., nr. 341/2004 a Judecătoriei Oradea și nr. 48/2010 a Judecătoriei B., stabilindu-se în sarcina condamnatului o pedeapsă rezultantă cu închisoarea în cuantum de 5 ani.

În baza acestei sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 253/14.03.2011 de către Judecătoria B., mandat în a cărei executare se află condamnatul.

Analizând pedepsele cu închisoarea aplicate condamnatului P. E., astfel cum au fost contopite prin sentința penală nr. 226/2011, se rețin următoarele:

- infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului societății pentru care s-a aplicat condamnatului pedeapsa de 1 an închisoare (s.p. 2009/2003 a Judecătoriei B.) este în continuare incriminată de disp. art. 272 alin. 2 lit. b din Legea 31/1990, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani; prin urmare, pedeapsa aplicată corespunde maximului de pedeapsă prevăzută de legea nouă, textul vechi de incriminare – art. 266 pct. 2 din Legea 31/1990 – fiind menținut, dar cu altă numerotare, și limitele de pedeapsă crescute.

- Infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 3 și 4 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. din 1969, pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 4 ani închisoare (s. p. 2009/2003) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Deși prin raportare la aceste limite pedeapsa aplicată apare ca fiind peste maximul legal, în cauză sunt incidente și prevederile art. 43 alin. 1 C.pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, pedeapsa de 3 ani închisoare urmând a fi adăugată la pedeapsa de 3 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 607/1998 (primul termen al recidivei), rezultând un maxim legal de pedeapsă de 6 ani și 2 luni închisoare, mult peste pedeapsa aplicată condamnatului.

- Infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 și 4 C.pen. din 1969, pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 3 ani închisoare (s. p. 84/2007) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- Infracțiunea de uz de fals pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 3 luni închisoare (s. p. 84/2007) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 323, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- Infracțiunea de uz de fals pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 1 an închisoare (s. p. 648/2005) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 323, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- Infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare (s. p. 648/2005) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 320, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- Infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 și 4 C.pen. din 1969, pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare (s. p. 648/2005) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- Infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 și 4 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. din 1969, pentru care s-a aplicat condamnatului P. E. pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare (s. p. 3137/2002) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Deși prin raportare la aceste limite pedeapsa aplicată apare ca fiind peste maximul legal, în cauză sunt incidente și prevederile art. 43 alin. 1 C.pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, pedeapsa de 3 ani închisoare (maxim ipotetic) urmând a fi adăugată la pedeapsa de 3 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 607/1998 (primul termen al recidivei), rezultând un maxim legal de pedeapsă de 6 ani și 2 luni închisoare, mult peste pedeapsa aplicată condamnatului.

Nici modalitatea de sancționare a pluralității de infracțiuni reținută prin sentința penală nr. 226/2011 nu este mai favorabilă condamnatului P. E. conform noii legislații penale. D. aplicarea prevederilor privind concursul de infracțiuni potrivit Noului Cod penal ar duce la aplicarea unei pedepse rezultante de 8 ani și 2 luni închisoare, după care ar fi aplicabile disp. art. 43 C.pen. privind sancționarea recidivei.

Este evident astfel că pentru pluralitatea de infracțiuni reținută în sarcina condamnatului prin sentința penală nr. 226/2011 . Noului Cod penal nu produce efecte, pedeapsa de 5 ani închisoare aflată în executare având suport legal în noua legislație penală.

b) Prin sentința penală 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa de 8 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b și c C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 și art. 37 lit. a C.pen. din 1969.

În baza acestei sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 399/12.10.2012 de către Tribunalul Suceava, mandat aflat în așteptare.

Analizând condamnarea dispusă prin această sentință penală din perspectiva noilor dispoziții penale intrate în vigoare la data de 01.02.2014, instanța reține că infracțiunea de înșelăciune pentru care P. E. a fost condamnat este în continuare incriminată în legislația penală în disp. art. 244 alin. 1 și 2 C.pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp, întrucât potrivit sentinței penale 356/2007 atașată dosarului cauzei condamnarea inculpatului P. E. a avut la bază reținea comiterii de către acesta a unei infracțiuni de înșelăciune în formă continuată – 7 acte materiale vizând inducerea în eroare a șapte societăți comerciale – și în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la condamnarea dispusă prin sentința penală 648/2005 a Judecătoriei B., aceste cauze de agravare a răspunderii penale produc efecte referitor la stabilirea maximului legal de pedeapsă aplicabil potrivit legii noi. De aceea, prin raportare și la prevederile art. 79 alin. 2 C.pen., mai întâi la maximul legal de 8 ani închisoare se adaugă sporul de 3 ani prev. de art. 36 C.pen. pentru sancționarea infracțiunii continuate, rezultând un nou maxim de pedeapsă de 8 ani închisoare, maxim egal cu pedeapsa aplicată condamnatului. La acest nou maxim, potrivit art. 43 alin. 1 C.pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, se adaugă restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 648/2005, respectiv 579 zile, rezultând astfel un maxim final de pedeapsă prevăzut de legea nouă de 8 ani și 579 zile închisoare, peste pedeapsa aplicată condamnatului prin sentința penală 356/2007, de 8 ani închisoare.

c) Prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C.pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. b C.pen. din 1969. În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C.pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani, sporită cu 1 an închisoare, deci un total de 11 ani închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani.

În baza acestei sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 976/28.03.2013 de către Tribunalul G., mandat aflat în așteptare.

Analizând condamnarea dispusă prin această sentință penală din perspectiva noilor dispoziții penale intrate în vigoare la data de 01.02.2014, instanța reține că infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 7 din legea 39/2003 a fost preluată de incriminarea din art. 367 alin. 1 C.pen., fiind sancționată în actuala reglementare cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp se reține că potrivit sentinței penale de condamnare infracțiunea a fost comisă de condamnatul P. E. în stare de recidivă postexecutorie, stare de recidivă reținută prin decizia penală nr. 240/A/2012 a Curții de A. G., deci în cauză sunt incidente și disp. art. 43 alin. 5 C.pen. Rezultă astfel un maxim legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat comisă de condamnatul P. E. de 7 ani și 6 luni închisoare.

Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului P. E. prin sentința penală 756/2011 pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat depășește maximul legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă și ar trebui redusă la acest maxim.

Totuși, potrivit deciziei nr. 1/14.04.2014 a ÎCCJ, obligatorie conform art. 477 alin. 3 C.proc.pen., "În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de . noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."

Prin urmare, chiar dacă una dintre pedepsele aplicate pentru concursul de infracțiuni reținut în sarcina condamnatului depășește maximul prevăzut de legea nouă pentru acea infracțiune, trebuie verificat dacă rezultanta aplicabilă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni reținută depășește maximul legal, cu luarea în considerare în mod ipotetic a pedepsei pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat redusă la maximul special.

În plus, din punct de vedere al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1- 5 C.pen. din 1969 prin aceeași sentință penală, aceasta corespunde maximului de pedeapsă aplicabil conform legii noi. Aceasta întrucât infracțiunea de înșelăciune este incriminată și de Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp, în raport de această infracțiune sunt incidente două cauze de agravare a răspunderii penale, respectiv infracțiunea continuată și starea de recidivă postexecutorie întrucât potrivit sentinței penale 756/2011 inculpatul P. E. a fost condamnat pentru inducerea în eroare a nu mai puțin de 18 părți vătămate, activitate infracțională comisă ulterior executării pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 341/2004 a Judecătoriei Oradea.

Prin urmare, având în vedere și disp. art. 79 alin. 2 C.pen., la maximul legal de pedeapsă de 5 ani închisoare se adaugă sporul de 3 ani prev. de art. 36 C.pen., rezultând un nou maxim legal de 8 ani închisoare. În raport de noile limite legale de pedeapsă se aplică și prevederile art. 43 alin. 5 C.pen. privind sancționarea recidivei, rezultând limite finale, legale, de pedeapsă pentru infracțiunea de înșelăciune concret comisă de condamnat între 1 an și 6 luni închisoare și 12 ani închisoare.

Rezultă astfel că pedeapsa aplicată condamnatului pentru infracțiunea de înșelăciune corespunde maximului de pedeapsă prevăzut de legea nouă de 12 ani închisoare.

Verificând potrivit deciziei 1/2014 a ÎCCJ anterior menționată și modul de sancționare a pluralității de infracțiuni reținută în sarcina condamnatului P. E. prin sentința penală 756/2011 a Tribunalului G., cu luarea în considerare în mod ipotetic a pedepsei reduse pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, rezultă un maxim de pedeapsă de 12 ani și 6 luni închisoare (10 ani, pedeapsa legală pentru înșelăciune + 1/3 din 7 ani și 6 luni, maxim legal pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat = 12 ani și 6 luni), peste pedeapsa stabilită de 11 ani închisoare.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă aplicabilă condamnatului P. E. pentru pluralitatea de infracțiuni reținută prin sentința penală 756/2011 este și în actuala reglementare tot închisoarea, însă în cuantum mai ridicat, astfel încât pedeapsa aflată în executare nu depășește maximul special la care se poate ajunge potrivit legii noi pentru a fi incidente dispozițiile art. 6 C.pen.

În procedura de față nu se mai poate proceda la o reindividualizare a pedepsei aplicate condamnatului conform legii mai favorabile, singura excepție prevăzută de legiuitor fiind aceea în care pedeapsa aflată în executare depășește maximul aplicabil conform legii noi.

d) Prin sentința penală 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a C.pen. din 1969. În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C.pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani. În baza art. 39 alin. 1 C.pen. pedeapsa rezultantă astfel stabilită a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare, sporită la 10 ani și 6 luni închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani.

În baza acestei sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 386/20.09.2013 de către Tribunalul G., mandat aflat în așteptare.

Analizând condamnarea dispusă prin această sentință penală din perspectiva noilor dispoziții penale intrate în vigoare la data de 01.02.2014, instanța reține că infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 7 din legea 39/2003 a fost preluată de incriminarea din art. 367 alin. 1 C.pen., fiind sancționată în actuala reglementare cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului P. E. prin sentința penală 315/2012 pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă, fiind egală cu acesta.

Pe de altă parte, din punct de vedere al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1- 5 C.pen. din 1969 prin aceeași sentință penală, aceasta nu mai corespunde maximului de pedeapsă aplicabil conform legii noi. Astfel, infracțiunea de înșelăciune este incriminată și de Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp, în raport de această infracțiune sunt incidente două cauze de agravare a răspunderii penale, respectiv infracțiunea continuată și starea de recidivă postcondamnatorie, cauze reținute prin decizia penală 69/2013 a Curții de A. G..

Astfel, având în vedere disp. art. 79 alin. 2 C.pen., la maximul legal de pedeapsă de 5 ani închisoare se adaugă sporul de 3 ani prev. de art. 36 C.pen., rezultând un nou maxim legal de pedeapsă de 8 ani închisoare. Rezultă astfel că pedeapsa aplicată condamnatului pentru infracțiunea de înșelăciune de 10 ani închisoare nu mai corespunde maximului de pedeapsă prevăzut de legea nouă, de 8 ani închisoare.

Ca atare, verificând potrivit deciziei 1/2014 a ÎCCJ anterior menționată modul de sancționare a pluralității de infracțiuni reținută în sarcina condamnatului P. E. prin sentința penală 315/2012 a Tribunalului G., cu luarea în considerare în mod ipotetic a pedepsei reduse pentru infracțiunea de înșelăciune, rezultă un maxim de pedeapsă de 13 ani și 10 luni închisoare.

Aceasta întrucât este vorba de un concurs real format din două infracțiuni comis în stare de recidivă postcondamnatorie iar potrivit art. 43 alin. 2 C.pen. se stabilește mai întâi pedeapsa pentru concursul de infracțiuni, deci o rezultantă de 9 ani și 8 luni (8 ani, maxim legal pentru infracțiunea de înșelăciune + 1/3 din 5 ani, pedeapsa legală pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat = 9 ani și 8 luni), după care rezultanta astfel stabilită de adaugă la pedeapsa anterioară, deci la pedeapsa de 4 ani și 2 luni aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D., pedeapsă reținută drept prim termen la recidivei prin sentința penală de condamnare.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă aplicabilă condamnatului P. E. pentru pluralitatea de infracțiuni reținută prin sentința penală 315/2012 este și în actuala reglementare tot închisoarea, însă în cuantum mai ridicat, astfel încât pedeapsa aflată în executare nu depășește maximul special la care se poate ajunge potrivit legii noi pentru a fi incidente dispozițiile art. 6 C.pen.

În concluzie, prin raportare la condamnările la pedeapsa închisorii dispuse prin sentințele penale 226/2011 a Judecătoriei B., nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, nr. 756/2011 a Tribunalului G. și nr. 315/2012 a Tribunalului G. intervenirea unei legi penale noi nu produce efecte în cazul condamnatului P. E..

Așa cum reține prof. F. Streteanu în Documentarea privind aplicarea în timp a legii penale, „instanța va proceda doar la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de legea nouă, iar reducerea rezultantei se va face numai în măsura în care ea depășește maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi. Aceasta deoarece rațiunea dispozițiilor din art. 6 C.pen. nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul aplicabil sub legea nouă”, ceea ce nu este cazul speței de față.

Un argument în plus este dat de dispozițiile art. 4 din legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal care stabilesc că „pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea ca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale de condamnare să fie înfrântă doar atunci când pedeapsa aflată în executare depășește maximul aplicabil potrivit legii noi, fără a se proceda la „reaplicarea” pedepsei.

Chiar dacă în cazul unor infracțiuni, așa cum am arătat anterior, pedeapsa cu închisoarea aplicată depășește maximul prevăzut de legea nouă, această pedeapsă este absorbită de pedeapsa rezultantă stabilită în sarcina condamnatului, pedeapsă care, așa cum am demonstrat, este legală și în actuala reglementare penală, propunerea Comisiei din penitenciar urmând a fi respinsă.

Deși în motivarea deciziei nr. 1/2014 a ÎCCJ anterior menționată se reține că „în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite, care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă și se reduce fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se constată că depășește acest maxim special. Această operațiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte poate avea semnificații de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidența unei alte legi mai favorabile, incidența unui act de grațiere etc.”, instanța supremă nu a oferit soluții pentru aplicarea efectivă a acestei reduceri.

Aceasta întrucât reducerea pedepsei pentru o infracțiune aflată într-o pluralitate sancționată definitiv, cum este cazul în speță, nu se poate efectua fără o desfacere a pedepsei rezultante, iar ulterior refacerea concursului de infracțiuni ar presupune fie aplicarea vechiului cod, fie a celui nou. Or, dispozițiile Codului penal din 1969 nu pot fi aplicate și chiar instanța supremă subliniază acest lucru („Comparația nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obține potrivit legii vechi, întrucât rațiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, așa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituțiile autonome (această rațiune se regăsește numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancționator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă.”), iar dispozițiile din Codul nou devin incidente doar dacă s-ar pune problema reducerii pedepsei, deci o aplicare a legii penale mai favorabile, ceea ce nu este cazul în speță.

2. Nici prin raportare la pedepsele complementare stabilite în sarcina condamnatului P. E. prin trei din cele patru sentințe penale de condamnare, nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, nr. 756/2011 și nr. 315/2012 ale Tribunalului G., cuantumul acestora nu depășește maximul legal prevăzut de legea nouă.

Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b, c C.pen. din 1969 are corespondent în dispozițiile art. 66 alin. 1 lit. a, b și g C.pen. actual. Potrivit art. 66 alin. 1 C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă pentru o perioadă de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa complementară aplicată pentru infracțiunile de înșelăciune, respectiv pentru infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat, condamnatului P. E., în cuantum de 4 ani, respectiv 3 ani, nu depășește maximul special de 5 ani prevăzut de legea nouă.

Deși prin raportare la situația juridică a condamnatului P. E. se impune aplicarea disp. art. 585 C.proc.pen. privind contopirea pedepselor cu închisoarea aplicate, în condițiile în care instanța de față a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 6 C.pen. privind legea mai favorabilă condamnatului întrucât atât pedepsele principale, cât și cele complementare, stabilite prin cele patru sentințe succesive de condamnare corespund maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă, urmează ca situația juridică a condamnatului să fie soluționată distinct, pe calea unei cereri separate de contopire a pedepselor, cerere ce se judecă în prezența condamnatului și cu asistarea acestuia de către un apărător.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. 2 C. proc. pen.”

Împotriva acestei sentințe penale, condamnatul P. E. a formulat contestație prin care a solicitat reducerea pedepsei rezultante stabilite prin hotărârea de condamnare, apreciind că are vocație la aplicarea legii mai favorabile. A solicitat contestatorul aplicarea legii mai favorabile, respectiv reducerea pedepselor aplicate pentru fiecare din infracțiunile concurente la limita maximă potrivit noilor dispoziții, și, ulterior, să se dispună contopirea pedepselor astfel reduse potrivit regulilor privind concursul de infracțiuni reglementate de dispozițiile art. 33 și art. 34 cod penal din 1968.

Verificând hotărârea contestată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor invocate, C. constată că solicitarea condamnatului privind incidența legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Fiind sesizată cu solicitarea formulată de „Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile” de la P. Iași, privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului P. E., prima instanță a apreciat că acesta nu beneficiază de legea penală mai favorabilă în condițiile art. 6 Noul Cod penal nici cu privire la pedepsele principale aplicate prin sentințele penale:

1) - nr. 226/25.01.2011 a Judecătoriei B., prin care s-a admis cererea de contopire pedepse formulată de petentul P. E. și s-a rezolvat antecedența penală a acestuia din perspectiva condamnărilor dispuse prin sentințele penale nr. 458/2010 a Judecătoriei D., nr. 2009/2003 a Judecătoriei B., nr. 84/2007 a Judecătoriei D., nr. 648/2005 a Judecătoriei B., nr. 3137/2002 a Judecătoriei G., nr. 607/1998 a Judecătoriei G., nr. 341/2004 a Judecătoriei Oradea și nr. 48/2010 a Judecătoriei B., stabilindu-se în sarcina condamnatului o pedeapsă rezultantă cu închisoarea în cuantum de 5 ani;

2) - nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa de 8 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b și c C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 și art. 37 lit. a C.pen. din 1969;

3) - nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C.pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. b C.pen. din 1969. În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C.pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani, sporită cu 1 an închisoare, deci un total de 11 ani închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 4 ani;

4) - 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a C.pen. din 1969. În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C.pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani. În baza art. 39 alin. 1 C.pen. pedeapsa rezultantă astfel stabilită a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare, sporită la 10 ani și 6 luni închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. din 1969 pe durată de 3 ani; și nici cu privire la pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Politica penală europeană este guvernată de principii care derivă nu numai din tradiția europeană, ci și din principiile consacrate de reglementările naționale. Într-un stat de drept, este vitală prezența principiului legalității în cadrul sistemului legislativ. Pe acest considerent, art.6 alin. (3) din Tratatul de la Lisabona reflectă principiul legalității, împreună cu toate implicațiile sale, în categoria principiilor generale de drept în sensul arătat de tratat. De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului promovează principiul legalității în art.7 prin următorul deziderat: ”Nici o pedeapsă fără lege”.

Potrivit jurisprudenței CEDO este interzisă retroactivarea normelor penale în defavoarea cetățeanului acuzat de comiterea unei fapte penale. Astfel, ținându-se cont și de caracterul previzibil al răspunderii penale, rezultă interzicerea pentru legiuitorul european de a obliga statele membre să recurgă la adoptarea unor norme care să presupună aplicarea retroactivă a legii penale în cadrul procesului de uniformizare a legislației naționale.

Prin excepție, în situația în care normele penale care intră în vigoare după comiterea faptei de către inculpat, dar a căror aplicare produce efecte favorabile pentru acesta, sentința poate fi fundamentată fără a se încălca principiul neretroactivității, ținându-se cont totodată de principiul legii penale mai favorabile, care, deși existent în toate statele membre ale Uniunii Europene, prezintă diferențe privitoare la integrarea sa în ierarhia stabilita la nivelul normativ al fiecărei țări.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive se bazează pe o situație premisă certă: pedeapsa aplicată este mai grea (ca natură) sau depășește maximul special prevăzut de legea nouă, caz în care trebuie aplicată pedeapsa mai ușoară sau trebuie redusă pedeapsa la maximul special. În orice alte situații, s-ar încălca principiul legalității, prin executarea unei pedepse care nu mai este prevăzută de lege (fie ca natură, fie în ceea ce privește limitele acesteia).

Totodată, C. europeană a stabilit că, dacă, ulterior comiterii unei infracțiuni, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, autorul infracțiunii trebuie să beneficieze de aceasta.

Însăși C. Europeană admite că oricât de clară ar putea fi redactarea unei dispoziții legale, în orice sistem juridic ar fi, inclusiv în dreptul penal, rămâne inevitabil un element de interpretare judiciară, deoarece tot timpul este nevoie să se elucideze punctele îndoielnice și să se realizeze adaptări la schimbările situației. O atare situație a rezultat în urma adoptării noilor coduri cu privire la interpretarea și aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv în cazul infracțiunilor definitive judecate. În acest sens, este recunoscut că revine instanței supreme – a cărei menire principală este interpretarea legii și unificarea practicii – să stabilească modul concret de aplicare a normelor ce au dat naștere unor interpretări diferite în rândul instanțelor. De altfel, este solid stabilit în tradiția juridică a statelor părți la Convenție că jurisprudența, ca sursă a dreptului, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Însă, deși au intrat în vigoare la data de 01.02.2014, preconizându-se un „asalt” de cereri privind aplicarea art. 6 cod penal, Î.C.C.J a procedat la stabilirea modului concret de aplicare a normelor în această materie la aproape 3 luni de la momentul intrării în vigoare, respectiv la aproximativ 4 luni, împrejurare de natură să conducă la situații precum cea din prezenta speță și, probabil, la un nou val de căi extraordinare de atac.

Astfel, prin decizia nr. 1/14.04.2014 a ÎCCJ a statuat cu caracter general obligatoriu că "în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de . noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."

Prin urmare, chiar dacă una dintre pedepsele aplicate pentru concursul de infracțiuni reținut în sarcina condamnatului ar depăși maximul prevăzut de legea nouă pentru acea infracțiune, trebuie verificat dacă rezultanta aplicabilă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni reținută depășește maximul legal, astfel cum îmn mod corect a procedat și instanța de fond.

Astfel, din această perspectivă, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă." (F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal în Caiete de D. Penal nr. 3/2013.

Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condițiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă și pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

S-a reținut în decizia menționată a instanței supreme că ”verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancțiuni definitiv aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum și de raportul lui cu aceste limite) și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-al doilea, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui maxim.

Rezultă așadar că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul și cuantumul pedepsei, este acela al "celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi".

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depășește maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai ușoară, legiuitorul prevăzând expres situațiile nou-create prin apariția legii penale noi și modul lor de rezolvare.

Întrucât condamnarea are efecte și după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecvență și echitate juridică, ci și ca o consecință a principiului legalității pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecințe.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.

Acest mecanism implică eliminarea "plusului" de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin . noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după . legii penale noi, și fiind singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.

În considerentele deciziei instanței supreme se explicitează și mecanismul concret de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni care poate conduce la rezultate diferite, după cum urmează:

1. În ipoteza în care se ajunge la concluzia existenței unei egalități între pedepsele aplicate și maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 din Codul penal și, prin urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestație formulată pe acest temei legal urmând a fi respinsă.

2. În ipoteza în care există o diferență între pedepsele aplicate și maximul prevăzut de legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a dispozițiilor art. 6 din Codul penal.

Și în această situație o eventuală contestație urmează a fi respinsă.

3. În ipoteza în care există o diferență între pedepsele aplicate și maximul prevăzut de legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a fi redusă la acest maxim special.

În această situație, o eventuală contestație trebuie admisă.

Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul, după care pedeapsa rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

De altfel, prima instanță a făcut întocmai aplicarea mecanismului stabilit prin decizia instanței supreme, concluzionând în mod just – la momentul pronunțării, soluția primei instanțe devenind „nelegală” doar ca urmare a pronunțării deciziei nr. 7 din 26.05.2014 ÎCCJ - că, raportat cauzelor legale de agravare a pedepsei, privind recidiva în ambele sale forme – postcondamnatorie și postexecutorie, precum și regimului de sancționare privind concursul de infracțiuni, pedeapsa ce ar rezulta în urma aplicării regulilor de sancționare a acestor cauze ar depăși pedeapsa rezultantă pe care în prezent o execută (sau o va executa) contestatorul.

Mai mult, aplicarea legii mai favorabile în cazul pedeselor definitiv aplicate care nu depășesc maximul din noua lege este prohibită în mod expres de dispozițiile art. 4 din legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal care stabilesc că „pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.

S-a statuat cu rand de principiu în jurisprudența europeană, că singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Însă, după pronunțarea sentinței contestate, prin decizia nr. 7 din 26.05.2014 ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - a statuat cu caracter general obligatoriu că ”în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată.”

S-a apreciat că privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. În decizia menționată, se reține că „privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

Sintagma "sancțiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se va înțelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menționată în norma de incriminare nouă care prevede aceeași infracțiune, săvârșită sub imperiul legii penale vechi și cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Or, forma continuată a infracțiunii (unitate legală de infracțiune) este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, și potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.

Așadar, "maximul special al pedepsei" rămâne a fi cel menționat în textul din legea nouă care incriminează fapta săvârșită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.

Așa fiind, având în vedere că decizia instanței supreme a fost adoptată după pronunțarea hotărârii primei instanțe și la o distanță apreciabilă de timp de la momentul intrării în vigoare a noilor coduri, instanța de control judiciar urmează ca, în calea de atac a persoanei condamnate, să transpună dispozițiile obligatorii statuate prin decizia nr. 7 din 26.05.2014 ÎCCJ la speța concretă supusă analizei de față.

Revenind la speță, instanța de control judiciar va aplica în cauză mecanismul stabilit prin deciziile instanței supreme, mai sus redate, în cazul pedepselor definitive aplicate persoanei condamnate Prohib E., și va proceda după cum urmează:

1. în prima etapă constată că se impune reducerea pedepselor care au fost identificate ca depășind maximul prevăzut de legea nouă, astfel:

a) Prin sentința penală nr. 226/25.01.2011 a Judecătorie B., definitivă prin nerecurare la data de 14.03.2011, s-a stabilit în sarcina condamnatului o pedeapsă rezultantă cu închisoarea în cuantum de 5 ani, prin contopirea următoarele pedepse:

- pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului societății prev. de art. 266 pct. 2 din legea 31/1990 (s. p. 2009/2003 a Judecătoriei B.) este în continuare incriminată de disp. art. 272 alin. 2 lit. b din legea 31/1990, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani; prin urmare, pedeapsa aplicată corespunde maximului de pedeapsă prevăzută de legea nouă;

- pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 3 și 4 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 37 lit. a C. pen. din 1969, (s. p. 2009/2003) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Deși prin raportare la aceste limite pedeapsa aplicată apare ca fiind peste maximul legal, în cauză sunt incidente și prevederile art. 43 alin. 1 C. pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, pedeapsa de 3 ani închisoare urmând a fi adăugată la pedeapsa de 3 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 607/1998 (primul termen al recidivei), rezultând un maxim legal de pedeapsă de 6 ani și 2 luni închisoare, mult peste pedeapsa aplicată condamnatului.

- pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 și 4 C. pen. din 1969 (s. p. 84/2007), este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 cod pen. din 1968 (s. p. 84/2007), este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 323, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 cod pen. din 1968 (s. p. 648/2005), este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 323, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 cod pen. din 1968 (s. p. 648/2005), este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 320, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 și 4 C. pen. din 1969 (s. p. 648/2005) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Prin urmare, pedeapsa aplicată condamnatului pentru această infracțiune corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă.

- pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 și 4 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 37 lit. a C. pen. din 1969 (s. p. 3137/2002) este incriminată în Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Deși prin raportare la aceste limite pedeapsa aplicată apare ca fiind peste maximul legal, în cauză sunt incidente și prevederile art. 43 alin. 1 C. pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, pedeapsa de 3 ani închisoare (maxim ipotetic) urmând a fi adăugată la pedeapsa de 3 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 607/1998 (primul termen al recidivei), rezultând un maxim legal de pedeapsă de 6 ani și 2 luni închisoare, mult peste pedeapsa aplicată condamnatului.

Or, deosebit de faptul că doar una din pedepsele ce formează concursul de infracțiuni depășește ipotetic maximul prevăzut de noile dispoziții, ipotetic întrucât aplicarea regulilor de sancționare a recidivei conduce la aplicarea în concret a unei pedepse mult mai mare decât cea deja aplicată, astfel cum a reținut și prima instanță aplicarea prevederilor privind concursul de infracțiuni potrivit Noului Cod penal, în cea de-a doua etapă a aplicării legii mai favorabile potrivit deciziei menționate, ar duce la aplicarea unei pedepse rezultante de 8 ani și 2 luni închisoare, după care ar fi aplicabile disp. art. 43 C. pen. privind sancționarea recidivei ( ceea ce presupune adăugarea pedepsei ce formează primul termen al recidivei), ceea ce evident depășește pedeapsa de 5 ani închisoare aflată în executare.

În consecință, cu privire la pedepsele aplicate prin această sentință, se mențin considerațiile primei instanțe cu privire la faptul că nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen.

b) Prin sentința penală 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa de 8 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. „b” și „c” cod pen. din 1969 pe durată de 4 ani, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969.

Instanța de fond a reținut că infracțiunea de înșelăciune pentru care P. E. a fost condamnat este în continuare incriminată în legislația penală în disp. art. 244 alin. 1 și 2 C. pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

A reținut instanța de fond că infracțiunea de înșelăciune a fost comisă în formă continuată și în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la condamnarea dispusă prin sentința penală 648/2005 a Judecătoriei B., cauze de agravare a răspunderii penale care produc efecte referitor la stabilirea maximului legal de pedeapsă aplicabil potrivit legii noi. Astfel, instanța de fond a apreciat că prin raportare la prevederile art. 79 alin. 2 C. pen., la maximul legal de 5 ani închisoare se adaugă sporul de 3 ani prev. de art. 36 C. pen. pentru sancționarea infracțiunii continuate, rezultând un nou maxim de pedeapsă de 8 ani închisoare, maxim egal cu pedeapsa aplicată condamnatului. La acest nou maxim, potrivit art. 43 alin. 1 C. pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, se adaugă restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 648/2005, respectiv 579 zile, rezultând astfel un maxim final de pedeapsă prevăzut de legea nouă de 8 ani și 579 zile închisoare, peste pedeapsa aplicată condamnatului prin sentința penală 356/2007, de 8 ani închisoare.

Însă, având în vedere decizia nr. 7 din 26.05.2014 ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – prin care a statuat cu caracter general obligatoriu că ”în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată”, instanța de control judiciar urmează să nu ia în considerare cauza de majorare, astfel că pedeapsa la care se va raporta modalitatea de sancționare a recidivei va fi maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea de înșelăciune, respectiv 5 ani închisoare.

La acest maxim de 5 ani închisoare, potrivit art. 43 alin. 1 C. pen. privind sancționarea recidivei postcondamnatorii, se adaugă restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 648/2005, respectiv 579 zile, rezultând astfel o pedeapsă de 5 ani și 579 zile închisoare.

Așa fiind, instanța de control judiciar urmează să admită contestația formulată de persoana condamnată Prohib E., și să constate cu privire la pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată prin sentința penală 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ că sunt incidente dispozițiile art. 6 cod penal, și, în consecință, să reducă pedeapsa de 8 ani închisoare la pedeapsa de 5 ani și 579 zile închisoare.

c) Prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C. pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. b C. pen. din 1969. În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani, sporită cu 1 an închisoare, deci un total de 11 ani închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani.

Analizând condamnarea dispusă prin această sentință penală din perspectiva noilor dispoziții penale intrate în vigoare la data de 01.02.2014, instanța de fond a reținut că infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 7 din legea 39/2003 a fost preluată de incriminarea din art. 367 alin. 1 C. pen., fiind sancționată în actuala reglementare cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp s-a reținut că infracțiunea a fost comisă de condamnatul P. E. în stare de recidivă postexecutorie, astfel cum rezultă din decizia penală nr. 240/A/2012 a Curții de A. G., deci în cauză sunt incidente și disp. art. 43 alin. 5 C. pen., potrivit cărora „..limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.” Rezultă astfel un maxim legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat comisă de condamnatul P. E. de 7 ani și 6 luni închisoare.

Cu privire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1- 5 C. pen. din 1969 aceasta este incriminată și de Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Prima instanță a reținut că în raport de această infracțiune sunt incidente două cauze de agravare a răspunderii penale, respectiv infracțiunea continuată și starea de recidivă postexecutorie întrucât potrivit sentinței penale 756/2011 inculpatul P. E. a fost condamnat pentru inducerea în eroare a nu mai puțin de 18 părți vătămate, activitate infracțională comisă ulterior executării pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 341/2004 a Judecătoriei Oradea. Prin urmare, instanța de fond a adăugat la maximul legal de pedeapsă de 5 ani închisoare sporul de 3 ani prev. de art. 36 C. pen., rezultând un nou maxim legal de 8 ani închisoare. În raport de noile limite de pedeapsă a aplicat și prevederile art. 43 alin. 5 C. pen. privind sancționarea recidivei, rezultând limite finale de pedeapsă pentru infracțiunea de înșelăciune concret comisă de condamnat între 1 an și 6 luni închisoare și 12 ani închisoare. Raportat acestei situații, prima instanță a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului pentru infracțiunea de înșelăciune corespunde maximului de pedeapsă prevăzut de legea nouă de 12 ani închisoare.

Având în vedere însă decizia nr. 7 din 26.05.2014 a ÎCCJ, ulterioară pronunțării sentinței instanței de fond, instanța de control urmează să constate că la maximul legal de pedeapsă de 5 ani închisoare se aplică doar prevederile art. 43 alin. 5 C. pen. privind sancționarea recidivei, nu și cauza de agravare reținută de prima instanță privind sporul de 3 ani închisoare pentru infracțiunea continuată. Așa fiind, pentru infracțiunea de înșelăciune comisă în stare de recidivă, rezultă limite de pedeapsă între 1 an și 6 luni închisoare și 7 ani și 6 luni închisoare.

Rezultă că ambele pedepse aplicate condamnatului prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ depășesc maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă de 7 ani și 6 luni închisoare.

În cea de-a doua etapă a aplicării legii mai favorabile potrivit deciziei 1/2014 a ÎCCJ anterior menționată și potrivit modului de sancționare a pluralității de infracțiuni prevăzut de art. 39 cod penal, rezultă aplicarea unei pedepse rezultante de 10 (zece) ani închisoare (7 ani și 6 luni închisoare pedeapsa legală pentru înșelăciune + 1/3 din 7 ani și 6 luni, maxim legal pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat), astfel că pedeapsa stabilită de 11 ani închisoare depășește maximul la care se ajunge potrivit legii noi.

Urmează ca și din această perspectivă, instanța de control judiciar să admită contestația formulată de persoana condamnată Prohib E., și să constate cu privire la pedeapsa de 11 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ că sunt incidente dispozițiile art. 6 cod penal, și, în consecință, să reducă pedeapsa de 11 ani închisoare la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare.

d) Prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a C. pen. din 1969, și la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969. În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C .pen. din 1969 pe durată de 3 ani. În baza art. 39 alin. 1 C. pen. pedeapsa rezultantă astfel stabilită a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare, sporită la 10 ani și 6 luni închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani.

Prin urmare, instanța de fond a constat în mod corect că pedeapsa aplicată condamnatului P. E. prin sentința penală 315/2012 pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat corespunde maximului legal de pedeapsă prevăzut de legea nouă, fiind egală cu acesta.

Pe de altă parte, din punct de vedere al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1- 5 C. pen. din 1969 prin aceeași sentință penală, instanța de fond a constatat că aceasta nu mai corespunde maximului de pedeapsă aplicabil conform legii noi. Astfel, infracțiunea de înșelăciune este incriminată și de Noul Cod penal în disp. art. 244 alin. 1 și 2, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

În același timp, în raport de această infracțiune instanța de fond a reținut că sunt incidente două cauze de agravare a răspunderii penale, respectiv infracțiunea continuată și starea de recidivă postcondamnatorie, cauze reținute prin decizia penală 69/2013 a Curții de A. G..

Instanța de fond a apreciat astfel că, la maximul legal de pedeapsă de 5 ani închisoare se adaugă sporul de 3 ani prev. de art. 36 C. pen., rezultând un nou maxim legal de pedeapsă de 8 ani închisoare. Rezultă astfel că pedeapsa aplicată condamnatului pentru infracțiunea de înșelăciune de 10 ani închisoare nu mai corespunde maximului de pedeapsă prevăzut de legea nouă, de 8 ani închisoare.

Însă, așa cum s-a arătat și anterior, având în vedere decizia nr. 7 din 26.05.2014 ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – prin care a statuat cu caracter general obligatoriu că ”în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată”, instanța de control judiciar urmează să nu ia în considerare cauza de majorare, astfel că maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea de înșelăciune este de 5 ani închisoare.

În cea de-a doua etapă a aplicării legii mai favorabile potrivit deciziei 1/2014 a ÎCCJ anterior menționată și modul de sancționare a pluralității de infracțiuni potrivit art. 39 cod penal, rezultă aplicarea unei pedepse rezultante de 6 (șase) ani și 8 (opt) luni închisoare, (respectiv 5 ani închisoare pedeapsa legală pentru înșelăciune + 1/3 din 5 ani, maxim legal pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat), astfel că pedeapsa stabilită de 10 ani și 6 luni închisoare depășește maximul la care se ajunge potrivit legii noi..

Însă, potrivit art. 43 alin. 2 C. pen. privind regimul de sancționare al recidivei postcondamnatorii, în cazul concursului de infracțiuni se stabilește mai întâi pedeapsa pentru concursul de infracțiuni, deci o rezultantă de 6 (șase) ani și 8 (opt) luni închisoare, după care rezultanta astfel stabilită se adaugă la pedeapsa anterioară, deci la pedeapsa de 4 ani și 2 luni aplicată aceluiași condamnat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D., pedeapsă reținută drept prim termen la recidivei prin sentința penală de condamnare, ceea ce conduce la o pedeapsă rezultantă de 10 ( zece) ani și 2 ( două) luni închisoare.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă aplicabilă condamnatului P. E. pentru pluralitatea de infracțiuni reținută prin sentința penală 315/2012, de 10 ani și 6 luni închisoare depășește maximul special la care se ajunge potrivit legii noi, respectiv de 10 ( zece) ani și 2 ( două) luni închisoare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 6 C. pen. și în ceea ce privește pedeapsa aplicată prin această sentință penală.

Urmează ca și din această perspectivă, instanța de control judiciar să admită contestația formulată de persoana condamnată Prohib E., și să constate cu privire la pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, că su10 ani și 6 luni închisoare nt incidente dispozițiile art. 6 cod penal, și, în consecință, să reducă pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare la pedeapsa de 10 ( zece) ani și 2 ( două) luni închisoare.

Art. 6 alin. 1 Cod penal prevede că atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, dacă sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Deci, principala condiție a modificării pedepsei aplicate persoanelor condamnate prin sentință penală definitivă, este ca pedepsele aplicate acestora să depășească maximul special prevăzut de legea nouă.

Scopul prevăzut de aplicarea acestor dispoziții este de a verifca legalitatea pedepsei de executat de către o persoană definitiv condamnată sub imperiul legii vechi, și anume de a nu executa o pedeapsă neprevăzută de legea penală, prin aplicarea acestor prevederi garantandu-se corelarea dintre sancțiunea prevăzută de norma de incriminare și pedeapsa de executat. Acest principiu – al autorității de lucru judecat – este înfrânt doar din perspectiva legalitații, respectiv de a garanta că pedeapsa aplicată în concret sub legea veche nu depășește ceea ce s-ar fi putut aplica sub legea nouă. Or, raportat celor mai sus expuse instanța de control judiciar urmează să constate că în privința persoanei condamnate Prohib E. sunt îndeplinite condițiile modificării pedepsei aplicate persoanelor condamnate prin sentință penală definitivă, în sensul că pedepsele aplicate prin sentința penală 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ și, respectiv, prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ depășesc maximul special prevăzut de legea nouă.

Întrucât contestatorul Prohib E. se află în executarea unei pedepse din mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 253/14.03.2011 emis de către Judecătoria B. în baza sentinței penale nr. 226/25.01.2011 a Judecătorie B., sentință ce nu a fost modificată prin prezenta decizie, întrucât în privința acesteia nu sunt incidente dispozițiile privind aplicarea legii mai favorabile, iar pentru sentințele modificate nu au fost emise încă mandate de executare a pedepsei închisorii, fiind „în așteptare”, instanța nu va dispune anularea mandatului în a cărei executare se află condamnatului, acestuia nefiindu-i aduse modificări care să reclame emiterea unui nou mandat de executare conform. Pentru același raționament, deducerea perioadei executate nu poate fi dispusă de prezenta instanță, câtă vreme sentinței penale în executarea căreia se află contestatorul nu i-au fost aduse modificări. Și această situație urmează a fi rezolvată într-o procedură separată, cu ocazia contopirii pedepselor aplicate condamnatului prin sentințele penale pronunțate împotriva sa.

De asemenea, având în vedere că procedura prevăzută de disp. art. 585 C. proc. pen. privind contopirea pedepselor cu închisoarea aplicate se judecă în prezența condamnatului, fiind diferită de prezenta procedură, iar pe de altă parte având în vedere că instanța de control judiciar nu poate dispune contopirea pedepselor pentru prima dată în calea de atac, întrucât persoana condamnată ar fi privată de o cale de atac, va menține considerațiile primei instanțe în sensul că contopirea pedepselor cu închisoarea aplicate urmează a fi soluționată pe calea unei cereri separate.

În consecință, instanța de control judiciar urmează ca în temeiul art. 599 Cod procedură penală să admită contestația formulată de contestatorul P. E., împotriva sentinței penale nr. 534 din data de 15.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, pe care o desființa în totalitate.

În rejudecare va proceda conform dispozitivului, în sensul că:

În baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 și art. 595 C. proc. pen., va admite sesizarea formulată de „Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile” de la P. Iași, privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului P. E., în prezent deținut în P. Iași.

În temeiul prevederilor art. 585 alin. 1 lit. a Cod procedură penală va descontopi pedepsele aplicate prin sentința penală 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ și, respectiv, prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

1. Prin sentința penală nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa de 8 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. „b” și „c” cod pen. din 1969 pe durată de 4 ani, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969.

Va constata că pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969, actualmente este incriminată de prevederile art. 244 alin. 1 și 2 C. pen, depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

În baza art. 6 alin. 1 Cod penal, va reduce pedeapsa de 8 ani închisoare la care a fost condamnat Prohib E. prin sentința penală sentința penală nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969, la 5 ani închisoare, maximul special prev. de art. 244 alin. 1 și 2 cu aplicarea art.35 și 36 din Cod penal

Potrivit art. 43 alin. 1 C. pen. se va adăuga restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 648/2005, respectiv 579 zile, rezultând o pedeapsă de executat pentru persona condamnată Prohib E. de 5 ani și 579 zile închisoare.

Va reduce de la 8 ani închisoare la 5 ani și 579 zile închisoare pedeapsa aplicată condamnatului prin sentința penală nr. 356/2007 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 59/22.05.2012 a Curții de A. Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 3262/11.10.2012 a ÎCCJ.

2. Prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani. Va repune în individualitatea lor pedepsele componente, astfel:

- pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C. pen. din 1969, și

- pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. b C. pen. din 1969.

- sporul de 1 an închisoare.

Va constata că pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C. pen. din 1969, actualmente incriminată de prevederile art. 367 alin. 1 C. pen, depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

În baza art. 6 alin. 1 Cod penal, va reduce pedeapsa de 8 ani închisoare la care a fost condamnat Prohib E. prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C. pen. din 1969, la 7 ani și 6 luni închisoare, maximul special prev. de art. art. 367 alin. 1 C. pen cu aplicarea art. 43 alin. 5 C. pen.

Va constata că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. b C. pen. din 1969, actualmente incriminată de prevederile art. 244 alin. 1 și 2 C. pen, depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

În baza art. 6 alin. 1 Cod penal, va reduce pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat Prohib E. prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. b C. pen. din 1969, la 7 ani și 6 luni închisoare, maximul special prev. de art. 244 alin. 1 și 2 cu aplicarea art. 43 alin. 5 C. pen, art.35 și 36 din Cod penal

În temeiul dispozițiilor art. 39 alin. 1 litera b Cod penal, va contopi pedepsele executabile astfel reduse, stabilind pedeapsă rezultantă de 10 (zece) ani închisoare.

Va reduce de la 11 ani închisoare la 10 (zece) ani închisoare pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului prin sentința penală nr. 756/28.10.2011 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 240/A/07.11.2012 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 1032/26.03.2013 a ÎCCJ.

3. Prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, a fost condamnat inculpatul P. E. la pedeapsa rezultantă de 10 ani și 6 luni închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani. Va repune în individualitatea lor pedepsele componente, astfel:

- pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a C. pen. din 1969, și

- pedeapsa de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen. din 1969 pe durată de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969. În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b și art. 35 alin. 3 C. pen. din 1969

- pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D.

- sporul de 6 luni închisoare.

Va constata că pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din legea 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. b C. pen. din 1969, actualmente incriminată de prevederile art. 367 alin. 1 C. pen, nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă fiind egală cu acesta.

Va constata că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969, actualmente incriminată de prevederile art. 244 alin. 1 și 2 C. pen, depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

În baza art. 6 alin. 1 Cod penal, va reduce pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat Prohib E. prin sentința penală nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1 – 5 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen. din 1969 și art. 37 lit. a C. pen. din 1969, la 5 ani închisoare., maximul special prev. de art. 244 alin. 1 și 2 cu aplicarea art. 43 alin. 1 C. pen, art.35 și 36 din Cod penal

În temeiul dispozițiilor art. 39 alin. 1 litera b Cod penal, va contopi pedepsele executabile astfel reduse, stabilind pedeapsă rezultantă de 6 (șase) ani și 8 (opt) luni închisoare.

Potrivit art. 43 alin. 1 C. pen. se va adăuga pedeapsa neexecutată de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 84/2007 a Judecătoriei D. rezultând o pedeapsă de executat pentru persona condamnată Prohib E. de 10 ( zece) ani și 2 ( două) luni închisoare.

Va reduce de la 10 ani și 6 luni închisoare la 10 ( zece) ani și 2 ( două) luni închisoare pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului prin sentința penală nr. nr. 315/08.06.2012 a Tribunalului G., modificată prin decizia penală nr. 69/25.02.2013 a Curții de A. G., definitivă prin decizia penală nr. 2773/19.09.2013 a ÎCCJ.

În baza dispozițiilor art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana P. E. – fiul lui A. și M., născut la data de 24.08.1968 în Cerțești, jud. G., deținut în P. Iași, împotriva sentinței penale nr. 534 din data de 15.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ .

În baza art.272 alin. (1) Cod procedură penală obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, în care s-a inclus și suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu.

Onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17.07.2014.

Președinte,

I. E. C.

Grefier,

L. A.

Red./tehnored.C.I.E.

5 ex./11.08.2014

Tribunalul Iași

Judecător: C. T.

← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr....		Înlocuire control judiciar. Art.215 alin.7 NCPP. Decizia nr.... →

Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Sentința nr. 534/2014. Curtea de Apel IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Sentința nr. 534/2014. Curtea de Apel IAŞI