Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP. Decizia nr. 113/2015. Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 113/2015 pronunțată de Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 113/2015
ROMÂNIA
C. DE A. TÂRGU M.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR.113 /A
Ședința publică din 27 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: dr. M. V.
Judecător: M. R. C.
Grefier: A. P.
Pe rol pronunțarea asupra apelului promovat de P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA TÂRGU M., împotriva sentinței penale nr. 1210/14 noiembrie 2014 a Judecătoriei Târgu M..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților și a reprezentantei Ministerului Public.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18 februarie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei la data de 27 februarie 2015, orele 14,00, sala 52.
C.
Deliberând asupra prezentului apel:
La data de 14.11.2014, Judecătoria Tg.M. a pronunțat sentința penală nr.1210, prin care în temeiul art. 396 alin. 1, 4 si 10 Cod de procedura penala, raportat la art. 83 Cod penal, raportat la art. 61 Cod penal, a stabilit in sarcina inculpatului F. Z.-Z., pedeapsa de 9000 lei amenda penala, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui autovehicul, sub influenta alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
In temeiul art. 66 alin.1 lit. a, b Cod penal, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012, a stabilit, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 1 an, începând cu data executării pedepsei, a grațierii totale sau a restului de pedeapsă ori, a împlinirii termenului de prescripție a executării sau a expirării termenului de supraveghere a liberării condiționate, fiind amânată aplicarea pedepsei principale si a celei complementare stabilite, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive, stabilit conform art. 84 Cod penal.
In temeiul art. 85 alin.1 Cod penal, a fost obligat inculpatul, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune M., la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depaseste 5 zile, precum și întoarcerea; să comunice schimbarea locului de munca; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență și conform art. 88 alin.1,3 Cod penal, i s-a atras atenția inculpatului că săvârșirea, din nou, a unei infracțiuni in cursul termenului de supraveghere, sau nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere, putea atrage revocarea amânării aplicării pedepselor stabilite si aplicarea si executarea acestora, in condițiile legii.
In temeiul art. 274 alin. 1 Cod de procedura penala, a fost obligat inculpatul la plata sumei totale de 260 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a adopta această soluție, instanța de prim grad jurisdicțional a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecătoria Targu-M. din 03.06.2014, s-a dispus trimiterea in judecată a inculpatului F. Z.-Z., sub acuza săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul, sub influența alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, constând in aceea că, in data de 16.06.2013, după ce, in prealabil, a consumat băuturi alcoolice, a condus autoturismul marca Opel Corsa, înmatriculat sub nr._, pe drumurile publice de pe raza mun Targu-M., având ca pasager pe numitul M. Ede, iar in jurul orelor 00,30, ajungând pe b-ul 22 Decembrie 1989, a fost oprit de o patrula de poliție, după care recoltându-i-se mostre biologice, a rezultat o îmbibatie alcoolica stabilită la parametrii de 2,20 g‰ alcool pur, in sânge, la orele 01,15 si respectiv 2,00 g‰ alcool pur in sânge la ora 02,15 ale aceleiași zile.
A fost întocmit proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare din 30.01.2014, respectiv: procesul-verbal de constatare a presupusei infracțiuni flagrante, s-a procedat la audierea făptuitorului si a numitului M. Ede, s-a întocmit dispoziția de prelevare a probelor biologice, consemnată in procesul-verbal sigiliu nr. 3564/16.06.2013 si de analizare ulterioară a acestora in cadrul IML Targu-M., care a întocmit buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 1858/376/A-2 din 28.06.2013, precum si verificarea cazierelor judiciar si rutier ale inculpatului.
In faza de urmărire penală au fost audiați inculpatul, in calitate de suspect si, ulterior, in calitate de inculpat, precum si martorul ocular M. Ede.
Prin încheierea judecătorului de camera preliminară din 04.09.2014, s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Targu-M., emis in dosarul nr._, privindu-l pe inculpat si s-a dispus începerea judecății, fără a fi înlăturată vreo probă pentru motive de nelegalitate.
In faza de judecată, inculpatul a fost audiat si a solicitat să fie judecat numai in baza probelor administrate in faza de urmărire penală, instanța admițând cererea formulată si continuând cercetarea judecătorească pe calea specială, prevăzută in cazul recunoașterii învinuirii.
Analizând probele administrate din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii sub aspectul căreia a fost sesizata, instanța a reținut că procedura in cazul recunoașterii învinuirii, prev de art. 375 Cod de procedura penala, oferea inculpatului, in prealabil începerii cercetării judecătorești, pe calea dreptului comun, posibilitatea încheierii unei tranzacții judiciare cu statul, in cazul anumitor infracțiuni care nu erau foarte grave, fiind exclusă in cazul infracțiunilor pedepsite cu detențiunea pe viață.
Aceasta avea ca si conținut renunțarea inculpatului la dreptul de readministrare a probelor, care îl acuzau din faza de urmărire penală, sau de a obține administrarea de probe noi in apărare, cu excepția înscrisurilor, cumulativ cu obligația sa de recunoaștere integrală a acuzei, făcute in schimbul obținerii unei reduceri, cu o treime a limitelor de pedeapsă, in cazul in care va fi găsit vinovat in conformitate cu acuza.
In concret, instanța a constatat îndeplinirea condițiilor procedurale la termenul de judecată, când a admis cererea de judecare pe calea procedurii recunoașterii vinovăției, pentru ca inculpatul, informat asupra dreptului la tăcere, a solicitat să fie judecat numai in baza probelor, administrate in faza de urmărire penală, a declarat că recunoștea si a recunoscut, integral, pe fondul cauzei, comiterea faptei imputate prin rechizitoriu, prin menținerea declarațiilor de recunoaștere date anterior, infracțiunea corespunzătoare nefiind pedepsită cu detențiunea pe viață.
In concluzie, nu a rezultat niciun dubiu asupra sensului voinței inculpatului de a tranzacționa cu statul, in condițiile prevăzute formal de lege sau a respectării dreptului sau la apărare, prin aplicarea procedurii in cazul recunoașterii învinuirii.
In fapt, din punctul de vedere al laturii obiective, in data de 16.06.2013, după ce, in prealabil, a consumat băuturi alcoolice, inculpatul a condus autoturismul marca Opel Corsa, înmatriculat sub nr._, pe drumurile publice de pe raza mun Targu-M., avându-l ca pasager pe numitul M. Ede; iar in jurul orelor 00,30, ajungând pe b-ul 22 Decembrie 1989, a fost oprit de o patrulă de poliție, după care recoltându-i-se mostre biologice, a rezultat o îmbibație alcoolică stabilită la parametrii de 2,20 g‰ alcool pur, in sânge, la orele 01,15 si respectiv 2,00 g‰ alcool pur, in sânge, la ora 02,15 ale aceleiași zile.
Din punctul de vedere al laturii subiective, instanța a dedus din circumstanțele reale ale săvârșirii, că fapta a fost comisă de inculpat cu vinovăție sub forma intenției, întrucât acesta cel puțin a acceptat posibilitatea de a conduce pe drumurile publice autovehiculul având in sânge o îmbibație alcoolică, mai mare, decât maximul prevăzut de lege.
Pentru a reține starea de fapt obiectivă si subiectivă mai sus menționată, instanța s-a întemeiat pe toate probele administrate in faza de urmărire penală si in faza de judecată si nu a înlăturat, decât parțial, ca nesinceră, declarația martorului M. Ede, prin care acesta a arătat că, deși au fost împreună in același bar, nu l-a văzut consumând băuturi alcoolice, utilizând criteriul constatării dincolo de orice îndoială rezonabilă, prevăzut de art. 396 Cod de procedura penala.
Astfel, declarația de recunoaștere a inculpatului, s-a constatat a fi concordantă cu procesul-verbal de constatare a presupusei infracțiuni flagrante si cu declarațiile martorului M. Ede, ca a condus pe drumurile publice.
Legat de aplicarea legii penale mai favorabile s-a reținut că, fiind vorba despre un conflict de legi in timp, legea penală mai favorabilă se stabilea in concret, prin compararea legilor succesive, in funcție de condițiile incriminare, de tragere la răspundere penală si, in sfârșit, de criteriul pedepsei, așa cum statua decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.
Chiar dacă legile nu erau ambele organizate in coduri, criteriul pedepsei atrăgea, implicit, si un conflict de Coduri in timp, Codul penal din 1969 si respectiv actualul Cod penal, deoarece legile speciale nu conțineau, de regula, dispoziții privind individualizarea pedepsei.
Aceeași decizie nr. 265/2014 a Curții Constituționale, in situații tranzitorii, statua că globalitatea stabilirii si aplicării codului penal de drept penal substanțial, mai favorabil, avea caracter ipotetic, in funcție de un ansamblu de criterii pe care le enumera exemplificativ, precum: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cele de tragere la răspundere penala, incluzând cauzele care înlăturau sau excludeau responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativa, recidiva etc.
Așadar, in principiu, stabilirea si aplicarea LPF se făcea ipotetic si pe instituții globale, in toate cazurile, folosind criteriile stabilite constituțional.
Din punct de vedere procesual, art. 396 alin. 2-4 Cod de procedura penala prevedea soluțiile, in ipoteza, in care se constata, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta exista, era infracțiune si a fost săvârșită de inculpat, iar, din modul de redactare, rezulta că acestea erau condiționate de mai multe criterii, determinate prin trimiterea la norme de drept substanțial de individualizare a pedepsei, din actualul Cod penal.
In sensul de mai sus, aceste criterii erau: gravitatea faptei, iar după un prag, natura sau cuantumul pedepsei; gravitatea incriminării; persoana infractorului, respectiv antecedente penale, conduita anterioara sau ulterioara savarsirii si posibilitățile sale de îndreptare, apreciate in condițiile posibilității supravegherii.
In același sens, aplicarea referitelor criterii conducea la următoarele soluții procesuale posibile: renunțarea la aplicarea pedepsei, care nu făcea necesară stabilirea pedepsei; amânarea aplicării pedepsei, care făcea necesară stabilirea, însă nu făcea necesară aplicarea acesteia in condiții de supraveghere; condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, care face necesara aplicarea pedepsei in condiții de supraveghere, însă nu făcea necesară executarea; condamnarea cu executare a pedepsei aplicate.
Deci, pentru ipoteza prev de art. 396 alin. 2-4 Cod de procedura penala, care presupunea individualizarea pedepsei, aceasta din urmă era necesară soluției procesuale, care trebuia făcută prioritar, întotdeauna din punct de vedere metodologic, in urma constatării săvârșirii infracțiunii de către inculpat, chiar dacă presupunea individualizarea executării pedepsei, iar, in cazul particular al situațiilor tranzitorii, individualizarea pedepsei presupune la rândul său stabilirea LPF.
Prioritatea metodologica a individualizării pedepsei si a stabilirii LPF in raport de individualizarea soluției procesuale, era singura, care garanta ca aplicarea LPF să nu poată conduce la o aplicare autonomă a codurilor penale succesive, nici in mod indirect, prin intermediul individualizării soluției procesuale.
In sensul de mai sus, in stabilirea LPF era posibilă compararea suspendării condiționate, prev de art. 81 si urm Cod penal din 1969, respectiv sub supraveghere a executării, prev de art. 861 si urm Cod penal din 1969, cu renunțarea la aplicarea pedepsei, prev de art. 80 si urm Cod penal, amânarea aplicării pedepsei, prev de art. 83 si urm Cod penal si, respectiv, suspendarea sub supraveghere a executării, prev de art. 91 si urm Cod penal, toate fiind instituții de drept substanțial.
Toate instituțiile referite, privind individualizarea executării pedepsei aveau însă si semnificație procesuală, indiferent de soluția tehnică a legiuitorului, fie prin reglementarea acesteia, direct, in dreptul substanțial, in cazul Codului penal din 1969, fie prin intermediul normei de trimitere, in cazul Codului de procedura penala actual.
Semnificația procesuală impunea distincția netă, la nivel metodologic, intre legea substanțială, unde se punea problema stabilirii LPF si a individualizării pedepsei, inclusiv a individualizării executării acesteia si legea de procedură, unde se punea problema individualizării soluției procesuale, chiar daca in condițiile deja stabilite, la individualizarea pedepsei.
Utilizând acest procedeu, fiecare gamă de soluții de individualizare prevăzute de codurile succesive trecea gradual de la cea mai puțin severă, până la executarea efectivă, fără a însă a putea transgresa in celalalt cod, prin intermediul individualizării soluțiilor procesuale.
In cazul actualului Cod de procedura penala, care folosea norma de trimitere, individualizarea soluției procesuale era practic realizata odată cu individualizarea executării pedepsei stabilite/aplicate pe actualul Cod penal, fara posibilitatea unei reindividualizări ulterioare si respectiv era imposibila in cazul individualizării executării pedepsei aplicate pe Codul penal din 1969, când soluția era unica: condamnarea, in temeiul art. 396 alin.1 Cod de procedura penala.
In caz contrar, s-ar fi ajuns indirect, la combinarea soluțiilor de individualizare prevăzute de ambele coduri de drept substanțial si la crearea unei lex tertia, ceea ce era interzis de decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.
Altfel spus posibilitatea comparării instituțiilor din Coduri diferite nu era niciodată directă, intre instituții, ci numai indirectă, prin procedeul comparării ipotetice si globale a înseși Codurilor succesive.
Așadar, utilizând criteriile constituționale antemenționate, rezulta un algoritm in 3 pași.
In primul rând, se stabilea LPF, cercetând ipotetic condițiile incriminare, de tragere la răspundere penala si „pipăind” posibilitățile de individualizare a pedepsei, inclusiv a executării acesteia, care presupunea aprecieri de oportunitate, privind realizarea prevenției speciale, prin compararea globala a Codului penal din 1969 sau/si a legii speciale contemporane acestuia, cu Codul penal actual sau/si a legii speciale contemporane acestuia.
In continuare, Codul sau/si legea contemporana stabilite ca LPF se aplica global, inclusiv individualizând pedeapsa dacă era cazul, sub toate aspectele: cuantum si executare.
In final, s-a pronunțat soluția procesuală adecvată, prev de art. 396 Cod de procedura penala, dacă era incident.
In cazul Codului penal din 1969 se putea ajunge, astfel, de la condamnarea cu suspendare condiționată a executării, până la executarea efectivă, după criteriile sumarizante ale necesității executării pedepsei stabilite, in condiții de supraveghere sau nu - deoarece inexistenta infracțiunii rezulta dintr-o normă tranzitorie procedurală, art. 19 din Legea nr. 255/2013 si conducea la o soluție de achitare, care excedea stabilirii LPF, respectiv individualizării pedepsei si/sau soluției procesuale.
Alternativ, in cazul actualului Cod penal, se putea ajunge de la renunțarea aplicării pedepsei, până la executarea efectivă după criteriile necesității stabilirii sau aplicării pedepsei, in condiții de supraveghere sau nu, până la executarea efectivă.
Excepțiile erau prevăzute de lege, respectiv de art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, art. 17, din același act normativ, in cazul minorilor, etc, care aveau caracter autonom si conduceau într-adevăr, la o diversificare a soluțiilor, in raport de codurile succesive, dar care nu intrau in contradicție cu decizia Curții Constituționale, întrucât nu rezultau jurisprudențial.
Sintetizând, dacă in urma comparației globale si ipotetice, rezultă că, Codul penal din 1969 si legile contemporane acestuia, se aplica, atunci se aplica global, sub toate aspectele interdependente ale individualizării si aplicării LPF, presupunând exclusivitatea aplicării vechilor soluții de drept substanțial in individualizarea pedepsei, la faptele calificate pe Codul penal din 1969 si totodată excluderea soluțiilor de individualizare a pedepsei, nou introduse, de legea substanțială in vigoare, cu excepțiile prevăzute de lege.
Dacă in urma aceleiași comparații rezulta că nu se aplica, se deschidea posibilitatea aplicării globale a noului Cod penal, care presupunea exclusivitatea aplicării noilor soluții de drept substanțial, in individualizarea pedepsei, la faptele calificate pe Codul penal actual, cu excepțiile prevăzute de lege.
Din punct de vedere procesual, aceeași idee se exprima prin exclusivitatea aplicării noilor soluții procesuale de renunțare, amânare, suspendare sub supraveghere in forma noua, care trimiteau la noile soluții de individualizare a pedepsei din Codul penal, faptelor calificate pe noul Cod penal.
Completând consecințele procesuale ale globalității aplicării legii penale de drept substanțial, soluția procesuală veche de SUP, respectiv achitare pentru lipsa caracterului penal, neprevăzută de actualul Cod de procedura penala, se făcea in temeiul unei norme tranzitorii de procedura - art. 19 din Legea nr. 255/2013.
In consecință, nu se compara, in nicio măsură, achitarea in condițiile art. 181 Cod penal din 1969, cu renunțarea la aplicarea pedepsei, in condițiile art. 80 si urm. Cod penal, deoarece prima venea printr-o soluție procesuala, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 255/2013, căreia nu îi era aplicabil art. 5 Cod penal.
Se compara direct suspendarea condiționată, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, indiferent daca pe legea veche sau nouă si cu executarea efectivă, in procesul individualizării pedepsei aplicabile faptei calificate pe Codul penal din 1969.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea veche se compara, direct, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea nouă, cu ocazia individualizării pedepsei, deoarece exista prevedere legală, expresă, autonomă, in acest sens, care implica stabilirea LPF si in a doua etapă, cea necesară individualizării pedepsei, nu numai in prima, cea necesară calificării faptei si care prin ipoteza era Codul penal din 1969.
Neexistând dispoziție tranzitorie, expresă, cu caracter autonom, suspendarea condiționată nu se compara direct cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea nouă, prev de art. 91 si urm.cod penal.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea nouă se compara, direct, cu renunțarea, cu amânarea executării pedepsei, sau cu executarea efectiva, in procesul individualizării pedepsei aplicabile, faptei calificate pe actualul Cod penal.
Nu se compară direct, nici in stabilirea LPF si nici la individualizarea pedepsei: pe de o parte, suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării a pedepsei, din legea veche, sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea noua, aplicate la o fapta calificata pe legea veche, respectiv cu renunțarea, amânarea executării pedepsei, sau cu suspendarea sub supraveghere a executării a pedepsei, din legea noua, aplicate la o faptă calificată pe aceeași lege,pe de altă parte.
Ilustrativ, ar fi posibil sa se susțină, că, de facto, o soluție de condamnare cu suspendarea executării sub supraveghere, in condițiile Codului penal din 1969, pentru o fapta calificata pe acesta, permisă de existența unei condamnări anterioare de 4 ani închisoare, ar fi fost preferabilă unei condamnări cu executare, chiar la o pedeapsă mai mică, pe actualul Cod penal, pentru aceeași faptă, calificată, însă pe acesta din urmă, in condițiile in care suspendarea era împiedicată de aceeași condamnare anterioară.
Insă nu s-ar fi putut susține ca aceasta era o comparație permisă sau un criteriu de aplicare a LPF, deoarece calificarea faptei si individualizarea pedepsei, care se comparau, erau prioritare, metodologic, individualizării soluțiilor procesuale, care nu se comparau.
In sensul de mai sus, suspendarea executării sub supraveghere in condițiile Codului penal din 1969, se compara direct numai cu executarea efectiva si, prin excepție, cu suspendarea sub supraveghere in condițiile actualului Cod penal si are natura individualizării pedepsei, ulterior stabilirii LPF.
Daca calificarea faptei si individualizarea pedepsei s-au făcut pe vechiul Cod penal, s-a avut in vedere si individualizarea executării pedepsei, împreună cu restul condițiilor de drept substanțial. Dacă nu, pedeapsa aplicată pe actualul Cod se execută efectiv.
In același sens, consecințele condamnării constând in eventuale incompatibilități cu funcții publice, sau pierderea permisului de conducere etc, nu reprezenta un argument in stabilirea LPF, deoarece nu rezulta din individualizarea executării pedepsei, ci din soluția procesuală de condamnare.
Din punct de vedere tehnic juridic, globalitatea ipotetică implica ca art. 5 Cod penal să se aplice efectiv, o singură dată, la rezolvarea acțiunii penale potrivit art. 396 Cod penal, celelalte dispoziții decurgând din aceasta si nu separat la fiecare mențiune din dispozitiv, decât in măsura in care existau dispoziții speciale, care particularizau art. 5 Cod penal .
Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, stabilirea judiciară a legii penale mai favorabila se referea la pedeapsa principală, si nu la pedepsele complementare sau accesorii, care derivau din aceasta.
In final, inclusiv dacă pedeapsa era amenda, stabilirea acesteia se făcea potrivit dispozițiilor legii penale mai favorabile din aceeași lege, fără a se putea combina dispoziții din legi diferite, așa cum rezulta implicit si din art. 14 alin,1 lit.b din Legea nr. 187/2012.
In materia infracțiunii specifice din cauza, aceasta era prevăzută de o lege speciala, art. 87 alin.1 din OUG nr. 195/2002, iar in prezent era prevăzută de art. 336 alin.1 Cod penal.
Potrivit HP nr. 3/2014 a ICCJ, in noua incriminare au fost modificate condițiile pentru întrunirea elementului material, respectiv privind momentul la care era necesara existenta alcoolemiei in sânge, de la momentul conducerii pe drumurile publice, pe legea veche, la momentul prelevării, pe legea nouă.
Sensul a fost nu pentru a exclude legătura dintre acțiunea de conducere si alcoolemie, ci din considerente practice, pentru a exclude recalcularea retroactivă a alcoolemiei, in acest scop stabilindu-se un singur moment, cu relevanța penală in recoltare, in cel mai scurt timp, potrivit aceleiași hotărâri prealabile.
In aceste condiții, in ipoteza dublei prelevări de mostre biologice, cum impunea Ordinul nr. 1512/2013 al Ministerului Sănătății, relevantă penal era numai prima, desigur dacă aceasta se efectua legal, in cel mai scurt timp, respectiv nu mai târziu de o ora, de la constatare, ținând cont de durata de metabolizare a alcoolului acceptată.
Faptei reținute in sarcina inculpatului, sub aspect obiectiv si subiectiv, in aplicarea art. 5 Cod penal, îi corespundea fie infracțiunea de conducere, pe drumurile publice, a unui autovehicul având in sânge o îmbibație alcoolică, peste limita legală, prevăzută si pedepsită de art. 87 alin. 1 OUG nr. 195/2002 republicata, fie infracțiunea de conducere a unui autovehicul, sub influenta alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal.
Fapta se plia, in aceeași măsură, pe încadrările corespunzătoare din codurile succesive, din perspectiva acțiunii interzise, conducerea, sub influența alcoolului, pe drumurile publice, a unui vehicul, pentru care legea nouă impunea cerința esențială a obligativității, legale, a deținerii de permis explicit, in timp ce legea veche prevedea aceeași cerință, implicit, pentru autovehicul, rezultând din ansamblul reglementării.
De asemenea, concentrația, maxim permisa, de alcool in sânge era identică pe ambele legi, succesive.
Din perspectiva diferențelor privind condițiile de incriminare, recoltarea s-a făcut la mai puțin de o oră, de la data acțiunii de conducere pe drumurile publice; oricum inculpatul a declarat, in mod expres, că nu contestă modul de recoltare sau valoarea alcoolemiei.
Momentul recoltării excludea posibilitatea ca, in perioada acțiuni de conducere, să nu fi început metabolizarea alcoolului, in cel mai bun caz, dacă inculpatul s-ar fi aflat in faza de asimilație, ținând cont de rata acceptată de maxim 0,20 g‰ pe oră, acesta ar fi putut avea o alcoolemie mai mare de 2,00 g‰.
In lipsa unei expertize, relevant era ca această concentrație nu excludea răspunderea penală, in condițiile legii vechi.
De asemenea, condițiile de tragere la răspundere penală erau similare, nefiind necesară îndeplinirea unor condiții prealabile si neintervenind la acest moment, prescripția răspunderii penale pe niciuna dintre legile succesive - in condițiile in care, fapta fiind săvârșită ulterior modificării Codului penal din 1969 prin Legea nr. 63/19.04.2012, termenele de prescripție specială erau identice, de 10 ani, atât in condițiile art. 124 Cod penal din 1969, cât si in condițiile art. 155 alin. 4 Cod penal.
Gravitatea concretă a faptei, pe Codul penal din 1969 nu permitea aprecierea că nu era infracțiune, așadar nu se impunea achitarea inculpatului si se punea problema pedepsei, care se punea si pe actualul Cod penal, deoarece același criteriu al gravității faptei, împreună cu cel al persoanei inculpatului, nu permiteau aprecierea că nu se impunea stabilirea unei pedepse.
In privința pedepselor, limitele speciale de pedeapsa prevăzute pentru infracțiunea in chestiune erau identice in privința închisorii, însă art. 336 alin.1 Cod penal prevedea, in plus, ca si pedeapsa alternativă, amenda penală.
Criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 si urm din Codul penal din 1969 erau, in esență, echivalente cu cele prevăzute de art. 74 si urm din actualul Cod penal si priveau gravitatea concreta a faptei si persoana inculpatului, din perspectiva condiției si istoricului acestuia, precum si efectul circumstanțelor si stărilor de agravare sau atenuare a pedepsei, care prezentau diferențe.
In concret, diferențele semnificative la stabilirea LPF, rezultau din posibilitatea, eventuala, a reținerii circumstanțelor atenuante, numai pe Codul penal din 1969, respectiv cea judiciara, prev de art. 74 alin.1 lit. a Cod penal din 1969, constând in obligativitatea coborârii pedepsei sub 1 an închisoare, așadar individualizarea acesteia intre 15 zile închisoare si până la 1 an închisoare, cf art. 76 alin.1 lit.d Cod penal din 1969, in raport cu posibilitatea aplicării amenzii penale, prev de art. 74 Cod penal.
Pipăind individualizarea pedepsei, ținând cont de ora târzie, când posibilitatea de a produce victime era, relativ, scăzută, chiar . regulă, cu trafic intens, de conduita pozitivă, de recunoaștere din procesul penal, de nivelul de educație bun, studii liceale si de integrarea sa socială, director de vânzări la . din Oradea, care denota lipsa de periculozitate a inculpatului, rezultă că, pe Codul penal, s-ar fi impus, in principiu aplicarea pedepsei amenzii penale, chiar dacă gradul foarte mare de alcoolemie, vârsta matură si antecedentele penale ale inculpatului, care a fost sancționat administrativ in 2013, pentru săvârșirea unei fapte penale similare, pleda in sens contrar.
In concluzie, deoarece pedeapsa amenzii penale era mai puțin severa decât pedeapsa închisorii, eventualele diferențe privind posibilitatea individualizării executării acestora fiind subsidiare, in raport cu diferența de natură, rezultă că legea penală mai favorabilă pe ansamblu faptei obiect al sesizării era art.336 alin.1 Cod penal.
In concluzie,fapta inculpatuluidin data de 16.06.2013, când după ce, in prealabil, a consumat băuturi alcoolice, cu intenție a condus un vehicul, pentru care legea prevedea obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe drumurile publice, de pe raza mun.Targu-M., după care la momentul prelevării mostrelor biologice, efectuate in condiții legale, a avut 2,20 g‰ alcool pur, in sânge, întrunea atât pe latură obiectivă, cât si pe latură subiectivă elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui autovehicul, sub influența alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Legat de individualizarea pedepsei, ținând cont de gravitatea presupusei infracțiuni si periculozitatea inculpatului, după criteriile prev de art. 74 Cod penal si cercetate in scopul stabilirii LPF, s-a menținut concluzia: aplicabilității pedepsei alternative a amenzii penale.
Ținând cont de aceleași criterii antemenționate, prev de art 74 Cod penal, de limitele speciale ale acesteia, prev de art. 61 alin.4 lit.c Cod penal si reduse cu ¼, in condițiile art. 396 alin.10 Cod de procedura penala, respectiv de la 135 zile amenda, până la 225 zile amendă, a rezultat că 180 zile amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii din cauză, corespundeau tuturor exigențelor legii penale, in special ținând cont de împrejurările comiterii, respectiv de gradul mare de alcoolemie
In privința cuantumului sumei corespunzătoare unei zile amendă, ținând cont de situația materială a condamnatului, director de vânzări la o societate comercială, s-a apreciat, in raport de limitele speciale ale acesteia, intre 10 lei si 500 lei, prevăzute de 61 alin.2 Cod penal, că suma de 50 lei, corespunzătoare unei zile amendă, era adecvată prevederilor legale.
In consecință, instanța a stabilit, in privința inculpatului, pedeapsa principală de 9000 lei amendă penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui autovehicul sub influența alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal
In privința pedepselor complementare,data fiind natura si gravitatea infracțiunii si persoana inculpatului, s-a impus suplimentarea sancțiunii realizate prin stabilirea pedepsei principale, prin stabilirea in sarcina acestuia a pedepselor complementare, prev de art. 66 alin.1 lit. a si b Cod penal: dreptul de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si dreptul de a ocupa o funcție care implica exercițiul autorității de stat.
Din punctul de vedere al individualizării procesuale a pedepselor,întrucât instanța a stabilit, pe baza de probe, ca fapta in urma savarsirii căreia inculpatul a fost trimis in judecată, in prezenta cauză, există dincolo de orice dubiu, constituia infracțiunea de conducere a unui autovehicul sub influența alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal si a fost săvârșită de acesta, s-a impus aplicarea uneia dintre soluțiile procesuale prevăzute de art. 396 alin. 2-4 Cod de procedura penala, pentru pedeapsa principală stabilită.
In concret, maximul special al incriminării era mai mic de 7 ani închisoare, natura pedepsei principale stabilite era amenda penală, antecedentele penale ale inculpatului nu erau grave, acesta nu s-a sustras de la judecată si nu a încercat zădărnicirea adevărului, conduita sa anterioară era prosocială, iar cea ulterioară infracțiuni inclusiv procesuală, una pozitivă, posibilitățile sale de îndreptare sunt reale, cu atât mai mult in condițiile supravegherii si, in final, acesta si-a exprimat acordul de a presta o muncă neremunerată in folosul comunității.
Fiind întrunite cumulativ antemenționatele condiții, rezultă că nu era necesară aplicarea pedepsei principale stabilite si, cu atât mai puțin, executarea acesteia, impunându-se amânarea aplicării acesteia, in condițiile art. 83 si urm. Cod penal.
Executarea pedepsei principale fiind amânată, executarea pedepselor complementare va deveni incidentă in caz de revocare sau anulare a amânării, cu consecința condamnării si va începe după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale, așadar amânarea executării pedepsei principale atrăgea, implicit, si amânarea executării acestora.
In privința pedepselor accesorii, nefiind vorba despre o pedeapsa cu executare, sau privativa de libertate, rezultate in urma unei condamnări, era exclusă stabilirea acestora.
Pentru toate aceste motive instanța, in temeiul art. 396 alin. 1, 4 si 10 Cod de procedura penala, raportat la art. 83 Cod penal, raportat la art. 61 Cod penal, a stabilit in sarcina inculpatului F. Z.-Z., pedeapsa de 9000 lei amenda penala, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere, a unui autovehicul, sub influenta alcoolului, prev de art. 336 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
In temeiul art. 66 alin.1 lit. a, b Cod penal, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012, a stabilit alături de pedeapsa principala, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an, începând cu data executării pedepsei, a grațierii totale sau a restului de pedeapsă ori, a împlinirii termenului de prescripție a executării sau a expirării termenului de supraveghere a liberării condiționate.
A amânat aplicarea pedepsei principale si a celei complementare stabilite, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive, stabilit conform art. 84 Cod penal.
In temeiul art. 85 alin.1 Cod penal, a obligat inculpatul pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune M., la datele fixate de acesta; sa primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare, care depășea 5 zile, precum și întoarcerea; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
In temeiul art. 88 alin.1,3 Cod penal, a atras atenția inculpatului că săvârșirea, din nou, a unei infracțiuni in cursul termenului de supraveghere, sau nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere, puteau atrage revocarea amânării aplicării pedepselor stabilite si aplicarea si executarea acestora, in condițiile legii.
In temeiul art. 274 alin. 1 Cod de procedura penala, a fost obligat inculpatul la plata sumei totale de 260 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Această hotărâre judecătorească, în termen legal, a fost atacată cu apel de P. de pe lângă Judecătoria Tg.M., ce, criticând pe motive de nelegalitate, a susținut că se impune reformarea ei, fiind greșite felul de stabilire a pedepse principale aplicate și soluția de amânare a pedepsei astfel aplicate. S-a invederat că, relativ la circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea (o alcoolemie în sânge de 2,20 %o - aproape triplul valorii prevăzut de lege pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 336 alin. 1 C. pen., de către o persoană care a mai fost sancționată cu amendă administrativă prin ordonanța nr. 6324/P/2012 din 24.04.2013, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 87 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002, cu doar două luni înainte de săvârșirea acestei de-a doua infracțiuni și de către o persoană care a mai fost sancționată pentru săvârșirea a nu mai puțin de 30!!! de contravenții rutiere) apărea că sancțiunea aplicată și, mai cu seamă, amânarea executării ei, erau de natură a constitui un răspuns mult prea blând, al organelor judiciare, față de activitatea ilicită a inculpatului și care, lasă fără conținut scopul și funcțiile pedepsei privite în general.
Cesare Beccaria spunea în celebra sa lucrare „Despre infracțiuni și pedepse" că scopul pedepselor nu era de a chinui și de a îndurera o ființă sensibilă, nici de a ierta o infracțiune deja comisă. Scopul pedepselor, nu era altul decât de a-1 împiedica pe vinovat să aducă noi prejudicii concetățenilor săi și să-i descurajeze pe ceilalți să comită fapte dăunătoare.
Prevenirea săvârșirii de infracțiuni se realizează, atât pentru cel dăruia i se aplică o pedeapsă, care este menită să asigure constrângerea și reeducarea infractorului, așa numita prevenție specială, cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care, sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală, își conformează conduita exigențelor acesteia, așa numita prevenție generală.
S-a arătat că, prin stabilirea unei pedepse principale cu amenda penală, iar apoi amânarea aplicării acesteia, în ceea ce privește o persoană care a săvârșit o infracțiune de o asemenea gravitate, creatoare de un pericol evident, pentru toți participanții la traficul rutier, precum și pentru pietoni, s-a adus atingere funcțiilor elementare ale pedepsei: funcția de constrângere; funcția de reeducare și, mai cu seamă, funcția de exemplaritate.
Aceasta din urmărea o funcție adiacentă atribuită pedepsei, constând în influența pe care pedeapsa aplicată condamnatului o producea asupra altor persoane, care, văzând constrângerea la care condamnatul era supus, erau puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.
În acest din sens s-a amintit că România se afla pe primele locuri în Uniunea Europeană, în ceea ce privea decesele survenite în accidente auto, deși procentul de șoferi din totalul populației era cel mai redus de pe continent.
Viteza excesivă, șofatul sub influența băuturilor alcoolice și lipsa educației, legate de purtarea centurilor de siguranță, erau cele trei cauze majore ale deceselor pe șosele, în Europa, zonă a lumii în care anul trecut și-au pierdut viața 28.000 de oameni.
Dacă țările din Uniunea Europeană se luptau, însă, să coboare numărul deceselor și a răniților grav, România se află, în continuare, pe o pantă ascendentă în ceea privea aceste statistici. Mai mult, deși exista format, în ultimul timp, un curent de opinie printre conducătorii auto că „vina" pentru această statistică aparținea infrastructurii precare - mai precis lipsa unor șosele și autostrăzi moderne - statisticile arătau, sec, faptul că șoferii erau vinovați într-o proporție covârșitoare de accidentele grave, care au loc în țara noastră.
Alcoolul la volan este una dintre cele trei surse ale accidentelor în urma cărora au decedat oameni, statistica este complet contra alcoolului la volan. De exemplu, 7500 de decese ar fi fost evitate doar în Europa dacă șoferii implicați ar fi avut alcoolemie zero.
Astfel, cum lesne se putea observa, educația rutieră era una precară în România, iar lipsa unui răspuns ferm, al autorităților judiciare, chemate a stabili și aplica sancțiunile ce se impuneau ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni la regimul circulației rutiere și, mai ales, a unor infracțiuni grave și cu un risc major, de a cauza accidente mortale, astfel cum era și cea prev. de art. 336 alin. 1 C.pen., nu făcea altceva decât să adauge încă o verigă, în lanțul cauzal, ce conducea, în final, la creșterea anuală a numărului acestor tipuri de infracțiuni.
Pentru a conduce sigur e nevoie de o vedere bună, de o judecată corectă și de timpi rapizi de reacție. Alcoolul distorsiona toate cele 3 simțuri menționate, prin urmare, abilitatea de a conduce un autovehicul în siguranță era diminuată, indiferent de cantitatea de alcool consumată.
Aceste date statistice au venit a sublinia, încă o dată, rolul organelor judiciare, care, prin stabilirea și aplicarea unor sancțiuni corespunzătoare, își aduceau și ele aportul la diminuarea acestui fenomen îngrijorător. În caz contrar, adoptarea unor sancțiuni atât de blânde, prin felul, cuantumul și aplicarea sau mai exact neaplicarea lor prin amânare, nu făceau altceva decât să încurajeze un astfel de comportament ilicit și lipsit de respect, față de lege și ceilalți participanți în trafic.
În mod suplimentar, s-a amintit că, în cauză, cu toate că s-a stabilit o pedeapsă cu amenda penală, amânarea aplicării acesteia, în temeiul art. 83 Cod procedură penală, nu constituia o soluție de condamnare. Prin urmare, nu mai exista un temei al anulării permisului de conducere al inculpatului, întrucât art. 114 alin. 1 lit. b din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 impune condiția existenței unei condamnări.
Această sancțiune complementară a anulării permisului de conducere era deosebit de importantă, în cazul în care s-a săvârșit infracțiunea de conducere a unui vehicul, sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal. Această sancțiune avea un important rol preventiv, atrăgând atenția asupra gravității și periculozității faptei de a conduce sub influența alcoolului.
În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 116 alin. 1 lit. a, b din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002, persoana condamnată se putea prezenta la examen pentru obținerea unui nou permis de conducere, pentru toate categoriile avute anterior, dacă au trecut 6 luni de la data executării pedepsei amenzii sau a pedepsei în regim de privare de libertate ori la locul de muncă ori a trecut un an de la data grațierii pedepsei sau a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Pe de altă parte, faptul că, potrivit art. 103 alin. 2 lit. a din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002, conducerea sub influența băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituia, potrivit legii, infracțiune, se sancționa cu amendă și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile.
Astfel, cu atât mai mult în cazul săvârșirii unei infracțiuni se impunea o sancțiune complementară în sensul anulării permisului de conducere, acesta putând fi redobândit după 6 luni, respectiv 1 an.
Dacă sentința atacată ar fi rămas definitivă, aceasta ar fi presupus, în esență, că:
Inculpatul nu plătea nicio sumă de bani cu titlu de amendă penală, aplicarea acesteia fiind amânată și
Inculpatului nu i se anula permisul de conducere, dimpotrivă, el urmând a-l primi înapoi și a continua să aibă dreptul de a conduce pe drumurile publice.
Cu privire la aceste aspecte, în mod injust, în funcție și de rapiditatea instrumentării unui dosar penal, se putea ajunge ca o persoană a cărei îmbibație alcoolică era sub 0,80%o, deci un contravenient, să răspundă mai drastic decât o persoană a cărei îmbibații alcoolice era de peste 0,80%o, în condițiile în care, conform art. 102 alin (3) din O.U.G. 195/2002 rep. „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul, ...a următoarelor fapte:
a) conducerea sub influența băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracțiune;""
Pe cale de consecință s-a susținut că față de inculpatul F. Z.-Z. se impunea o soluție de condamnare, fie cu aplicarea pedepsei amenzii penale, fie cu închisoarea, iar în acest ultim caz cu aplicarea dispozițiilor art. 91 Cod penal, privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Pentru aceste motive, în temeiul 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a cerut admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, condamnarea inculpatului F. Z.-Z. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prev. de art. 336 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 5 C.pen.
Analizând apelul astfel declarat, cu stricta respectare a disp.art.412, 416-419 Cod procedură penală, se constată că acesta are caracter fondat, impunându-se a fi admis, deoarece:
În cauză s-a demonstrat, dincolo de orice dubiu, faptul că inculpatul, în data de 16.06.2013, în jurul orelor 00:30, după un consum prealabil și consistent de băuturi alcoolice, s-a angajat în conducerea autoturismului personal, pe drumurile publice din mun.Tg.M.. Ajungând ., a fost oprit pentru control de către organele de poliție, și cum emana halenă alcoolică, a fost condus pentru a-i fi prelevate probe biologice, stabilindu-se că acesta avea o îmbibație alcoolică de:
-2,20%o alcool pur în litru de sânge (prima probă);
- respectiv 2,00%o alcool pur în litru de sânge (a doua probă).
Recurgând la procedura simplificată de soluționare a cauzei sale, inculpatul nu doar că a recunoscut, explicit, comiterea infracțiunii pentru care a fost deferit justiției, dar la momentul individualizării pedepsei ce se impunea a-i fi aplicată, a beneficiat de o inexplicabilă clemență din partea judecătorului fondului. Pentru infracțiunea de evident pericol, săvârșită de inculpat în contextul real anterior amintit, acestuia i s-a stabilit o amendă, ce nu este în măsură să asigure materializarea scopului coercitiv, represiv al pedepsei penale. Inculpatul are, astfel cum rezultă, din înscrisul aflat la filele 26-28 din dosarul de urmărire penală, multiple încălcări ale dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată, nu doar pentru depășirea vitezei legale de circulație pe drumurile publice și nepurtarea centurii de siguranță, dar și pentru conducere cu alcoolemie (în datele de 28.03.2009 și 04.10.2012). Chiar dacă este bine integrat socio-profesional și a manifestat o constantă atitudine de colaborare, cu organele judiciare, și a recunoscut fățiș săvârșirea infracțiunii imputate, nu se poate face abstracție de faptul că acesta, conducând, pe drumurile publice, un autovehicul, fiind sub influența băuturilor alcoolice, a pus în real și efectiv pericol nu doar pe ceilalți participanți, angajați în traficul rutier la momentul critic, dar și pe prietenul ce îl avea, ca pasager în mașină. Chiar dacă s-a invocat faptul că ora în noapte era înaintată, se impune a se arăta faptul că inculpatul s-a angajat în sfera ilicitului penal, în perioada week-end-ului, când viața socială în fiecare oraș este mult mai animată, în prima zi de vacanță a elevilor, astfel că el a constituit un concret pericol pentru siguranța traficului rutier.
Pentru fapta comisă și pentru a se asigura reeducarea inculpatului, pentru ca acesta să-și revizuiască conduita ce trebuie să o manifeste față de valorile sociale ocrotite în societatea românească, este necesar ca acesta să fie condamnat la pedeapsa amenzii pentru fapta comisă. Avându-se în vedere preved.art.74 din actualul Cod penal rap.la art.336 dalin.1 Cod penal se apreciază că o amendă în cuantum de 9000 lei, reprezentând 180 zile – amendă va fi suficientă pentru a asigura reeducarea și resocializarea acestuia.
Având în vedere cazierul rutier al inculpatului se constată că este oportună, ca acestuia, să i se aplice, cu titlu de pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 3 ani, interzicerea exercitării dreptului de a conduce orice categorie de vehicule, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pe cale de consecință, în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Târgu M. împotriva sentinței penale nr. 1210/14 noiembrie 2014 pronunțate de Judecătoria Târgu M..
Va desființa parțial sentința penală criticată și rejudecând cauza în următoarele limite:
În baza art. 336 alin.1 Cod penal cu reținerea art.5 Cod penal și a art. 396 alin. 1, 2 și 10 Cod procedură penală îl va condamna pe inculpatul F. Z. Z., la pedeapsa amenzii de 9000 lei, reprezentând 180 zile-amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului.
Îi va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 Cod penal, privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
În baza art. 66 alin. 1 lit. i Cod penal, ca pedeapsă complementară, va interzice inculpatului dreptul de a conduce orice categorie de vehicule pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și va elimina din hotărârea penală criticată dispozițiile referitoare la amânarea aplicării pedepsei principale, la aplicarea pedepsei complementare și dispozițiile referitoare la aplicarea față de inculpat a prevederilor art.85 alin.1, 88 alin.1 și 3 Cod penal.
Va menține restul dispozițiilor sentinței penale apelate, privind obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, aferente soluționării cauzei în primă instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. a C. pr. P.., admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Târgu M. împotriva sentinței penale nr. 1210/14 noiembrie 2014 pronunțate de Judecătoria Târgu M..
Desființează parțial sentința penală criticată și rejudecând cauza în următoarele limite:
În baza art. 336 alin.1 Cod penal cu reținerea art.5 Cod penal și a art. 396 alin. 1, 2 și 10 C. pr. P.., condamnă pe inculpatul F. Z. Z. fiul lui Z. L. si R., născut la 21.07.1981 in Targu-M., jud. M., CNP_, domiciliat in Targu -M., ., . la pedeapsa amenzii de 9000 lei, reprezentând 180 zile-amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 C. pen., privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
În baza art. 66 alin. 1 lit. i C. pen., ca pedeapsă complementară, interzice inculpatului dreptul de a conduce orice categorie de vehicule pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Elimină din hotărârea penală criticată dispozițiile referitoare la amânarea aplicării pedepsei principale, la aplicarea pedepsei complementare și dispozițiile referitoare la aplicarea față de inculpat a prevederilor art.85 alin.1, 88 alin.1 și 3 Cod penal.
Menține restul dispozițiilor sentinței penale apelate, privind obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, aferente soluționării cauzei în primă instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 27 februarie 2015.
Președinte Judecător
Dr. M. V. M. R. C.
Grefier
A. P.
Red.MRC/11.03.2015
Thnred./CC/3 exp./ 13.03.2015
Jd.fd. P.D.D.
| ← Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art.483 NCPP. Decizia nr.... | Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 165/2015. Curtea de... → |
|---|
