Distrugerea. Art. 217 C.p.. Decizia nr. 221/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 221/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-02-2015
DOSAR NR._ cod operator 2711
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ nr. 221/A
Ședința publică din 25 februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: F. P.
JUDECĂTOR: F. M. C. FLORENȚA
GREFIER: O. IOȚCOVICI
Ministerul Public este reprezentat de procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pe rol se afla judecarea apelului declarat de contestatorul Ț. V. M. împotriva sentinței penale nr. 375 din data de 8 decembrie 2014, pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorul, aflat în stare de deținere, asistat de avocat din oficiu I. R., cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier de ședință, care învederează că a fost comunicată de către apelant, prin administrația locului de deținere o cerere.
La interpelarea instanței, contestatorul arată că menține contestația formulată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și, acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul din oficiu al contestatorului solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Procurorul solicită respingerea apelului ca nefondat, considerând că în mod corect a fost respinsă contestația în anulare de către Judecătoria D. întrucât motivele invocate de contestator nu se circumscriu prevederilor legale referitoare la contestația în anulare.
Contestatorul, având cuvântul, învederează actele materiale pentru care a fost condamnat s-au reținut în mai multe dosare care au fost conexate, și că numai pentru unele dintre acestea s-a început urmărirea penală. De asemenea, susține faptul că declarația pe care a dat-o în fața organelor de urmărire penală a fost, ulterior folosită ca probă împotriva sa și că nu s-au efectuat cercetări pentru a se stabili dacă se face vinovat de comiterea infracțiunii de amenințare, reclamată de persoana vătămată.
De asemenea, contestatorul consideră că prin hotărârile vizate în contestație a fost săvârșită o gravă eroare judiciară, întrucât nu s-a avut în vedere că lipsește plângerea prealabilă iar aceasta este o cauză de încetare a procesului penal. Totodată susține că în ceea ce privește dosarul penal în care a fost cercetat pentru infracțiunea de amenințare, nu a fost audiat și nu s-au efectuat cercetări pentru a se stabili dacă telefonul de pe care au fost transmise mesajele de amenințare îi aparține.
În ceea ce privește infracțiunea de distrugere, pentru care a fost condamnat, apelantul invocă lipsa elementului material, ceea ce conduce la încetarea procesului penal. Astfel, invocă practica judiciară a Înaltei Curți de casație și Justiție și a Curții de Apel B. care s-au pronunțat în acest sens, în spețe similare.
Contestatorul mai susține că ar fi existat o ură personală între acesta și judecătorul din cadrul Judecătoriei D., iar acesta ar fi fost unul din motivele soluțiilor date în defavoarea sa.
Având cuvântul în replică, procurorul învederează că din dosarul de urmărire penală rezultă existența plângerii prealabile astfel că susținerea contestatorului este nefondată.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 375 din data de 8 decembrie 2014, pronunțată în dosar nr._, Judecătoria D., în baza art.431 Cod procedură penală raportat la art.426 aliniat 1 litera b Cod procedură penală, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul Ț. V. M. împotriva sentinței penale nr.229/23 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria D. în dosarul cu numărul_ iar în baza art.275 aliniat 2 Cod procedură penală a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 100 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria D. sub nr._ din 19 noiembrie 2014, contestatorul Ț. V. M., prin avocat, a formulat contestație în anulare împotriva sentinței nr.229 din 23.04.2013 a Judecătoriei D. pronunțată în dosarul nr._ în temeiul art.426 alin.1 lit.b Cod procedură penală, solicitând admiterea contestației în anulare, desființarea hotărârii și rejudecând cauza să se pronunțe o noua hotărâre care să fie legală și temeinică, în temeiul art.432 Cod procedură penală.
Invocând prevederile art. 430 Cod procedură penală, contestatorul a solicitat suspendarea executării hotărârii până la soluționarea contestației.
În motivarea contestației, a arătat că prin hotărârea atacată a fost condamnat pentru infracțiunea de „Amenințare” în forma continuată și în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.193 alin.1 cu aplicarea art.41 alin.2 și art.37 lit.”a” Cod penal din 1969 la o pedeapsă de 6 (șase) luni închisoare cu executare, fapta constând în aceea că ar fi trimis mesaje de amenințare de pe trei telefoane mobile în perioada 10.08.2011 – 17.08.2011, părții vătămate G. M. F.. Prin aceeași hotărâre a fost condamnat și pentru infracțiunea de „Distrugere” în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.217 alin.1 cu aplicarea art.37 lit.”a” Cod penal din 1969 la o pedeapsă de 3 (trei) luni închisoare. În urma contopirii pedepselor i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) luni închisoare. De asemenea, a precizat că, întrucât s-a reținut că aceste infracțiuni au fost săvârșite în termenul de încercare stabilit prin sentința penală nr.149/29.04.2008 a Judecătoriei Reșița, definitivă prin decizia penală nr.187/R/23.02.2009 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 (trei) ani închisoare corelativ cu executarea acesteia în întregime, cumulată cu pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare, pedeapsa finală aplicată fiind de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare.
Cât privește motivul contestației în anulare invocat și anume art.426 alin.1 lit.”b” Cod procedură penală, contestatorul a susținut că în speță existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, care nu au fost luate în considerare de către instanță.
Astfel, a învederat că persoana vătămată a formulat o plângere prealabilă prin care a susținut că ar fi primit mesaje de amenințare de la numărul_ iar, pe de altă parte a formulat o plângere pentru infracțiunea de „Distrugere” constând în aceea că ar fi lovit cu bâta de baseball autoturismul său și astfel i-a creat un prejudiciu material.
În speță, consideră că sunt incidente prevederile art.16 Cod procedură penală, lit. „e” deoarece lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În acest sens, a arătat că, dosarul a fost inițiat ca urmare a plângerii părții vătămate care a indicat un număr de telefon de la care a primit mesaje de amenințare în perioada 26.07.-23.08.2011 susținând că acest număr i-ar aparține și că persoana vătămată a făcut referire la acest singur număr de telefon și cu toate acestea la 29 mai 2012 i s-a adus la cunoștință învinuirea fără a fi informat de numărul de telefon de pe care s-au trimis mesajele.
În cuprinsul contestației, a mai menționat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria D. a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de „Amenințare”, reținându-se în fapt că ar fi trimis mesaje de amenințare de la trei numele de telefon mobil către numerele de telefon ale persoanei vătămate această stare de fapt fiind reținută și de către instanță.
În condițiile redate, a învederat că derularea procesului penal s-a făcut în lipsa plângerii prealabile cerută de către lege câtă vreme persoana vătămată a făcut referire la un singur număr de telefon iar organul de cercetare penală a extins învinuirea și cercetarea asupra a trei numere de telefon.
În opinia contestatorului era necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru fiecare act material respectiv pentru fiecare mesaj de amenințare trimis de la celelalte două numere de telefon menționate în rechizitoriu.
Invocând doctrină judiciară, a susținut că nu procurorul ci doar persoana vătămată putea cere extinderea pentru a se pune în mișcare acțiunea penală și pentru alte acte materiale. Totodată a susținut că procesul verbal de aducere la cunoștință a învinuirii din 29.05.2011 emis de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria D. nu conține o descriere detaliată a faptelor și în modalitatea expusă de partea vătămată fiind indus în eroare și în imposibilitatea de a-și pregăti apărarea corespunzător.
Pe de altă parte, a susținut că lipsește legătura de cauzalitate dintre dumnealui și numerele de telefon indicate în starea de fapt, cu atât mai mult cu cât unul dintre numere aparține familiei persoanei vătămate la care nu avea acces.
Contestatorul a mai arătat că nu s-au făcut cercetări pentru a se stabili dacă cele trei numere de telefon îi aparțin și că niciodată nu a deținut acele numere.
A concluzionat că nu se poate reține în speță caracterul penal al faptei „prin lipsa plângerii penale prealabile…, prin lipsa începerii urmăririi penale sau lipsa ordonanței de extindere a ordonanței penale și prin lipsa aducerii la cunoștință a învinuirii” și că, în această situație se impune anularea pedepsei aplicate.
Prima instanță a remarcat că în motivul contestației în anulare reglementat de art.426 lit. „b” Cod procedură penală pe care se întemeiază contestația dedusă judecății se subscriu hotărârile prin care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; cauzele de încetare ale procesului penal sunt prevăzute la art.16 lit.e-h și lit.j Cod procedură penală; în motivarea contestației s-a făcut referire la mai multe cazuri reglementate de art.16 Cod procedură penală dintre care unele sunt de achitare și nu de încetare a procesului penal.
Prima instanță a analizat doar motivele invocate care conduc la încetarea procesului penal, pe considerentul că potrivit doctrinei judiciare cazul prevăzut de art.426 lit.”b” Cod procedură penală nu va putea fi invocat pentru a justifica omisiunea instanței de a se pronunța asupra altei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale, cum ar fi existența unui caz de achitare dintre cele prevăzute de art.16 alin.1 lit.a-d Cod procedură penală invocate de inculpat în apărarea sa. (în acest sens s-a făcut trimiterea la lucrarea întocmită de M. U. - Procedură penală. Partea specială Noul Cod de procedură penală editura C.H.B. București 2014, pagina 280)
S-a observat că, până la fila 8 a contestației de față a fost prezentat și analizat cazul reglementat de art.16 lit. „e” care se circumscrie cazului de contestație în anulare reglementat de art.426 alin.1 lit. „b” Cod procedură penală și că, în continuare la paginile 8-31 ale contestației sunt prezentate la punctele B.C.D. cazuri de achitare reglementate de art.16 lit.b, c, d, Cod procedură penală care, s-a apreciat că nu fac obiectul prezentei contestații.
De asemenea, prima instanță a constatat că, în drept, contestatorul și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art.426 alin.1 pct. „b”, art.430 art.16 pct.1 lit. „b”, „c”, „d” și „e” Cod procedură penală.
Prin sentința apelată s-a reținut că dosarul a fost repartizat prin programul ECRIS completului C2 CP-F, respectiv judecătorului C. M., care, prin cererea din data de 19 noiembrie 2014 a formulat declarație de abținere invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art.64 alin.3 Cod procedură penală, întrucât a soluționat cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr._ prin sentința penală nr.229/23.04.2013, împotriva căreia s-a formulat calea de atac extraordinara a contestației în anulare ce face obiectul prezentului dosar. (f.33)
Totodată s-a constatat că, prin încheierea Camerei de consiliu din data de 21 noiembrie 2014 a fost admisă cererea de abținere formulată de judecătorul M. C. și s-a dispus trimiterea dosarului la grefierul șef pentru repartizarea aleatorie a cauzei, după blocarea completului inițial investit. Astfel cauza a fost repartizată completului C1 CP-F. (f.34)
Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, în condițiile art.431 Cod procedură penală, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr.229 din 23.04.2013 a Judecătoriei D. pronunțată în dosarul nr._, definitivă prin decizia penală nr.476/R/9.09.2013 a Tribunalului T., Secția penală, contestatorul Ț. V. M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de „Amenințare” și „Distrugere”.
Întrucât anterior acesta a fost condamnat prin sentința penală nr.149/29.04.2008 a Judecătoriei Reșița, definitivă prin decizia penală nr.187/R/23.02.2009 a Curții de Apel Timișoara la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării executării acestei pedepse și executarea în întregime la care a fost adăugată pedeapsa aplicată prin sentința Judecătoriei D. astfel că a fost condamnat la o pedeapsă de 3 (trei) ani și 6 luni închisoare cu executare în regim privativ de libertate.
Prin aceeași sentință a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 ore luată față de inculpat prin Ordonanța din data de 12.09.2011 a Poliției Orașului D., durata reținerii de 24 de ore și a arestului preventiv de la data de 30.05.2007 până la data de 01.11.2007 și de la data de 10.03.2008 până la data de 13.03.2008 executate din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr.149/29.04.2008 a Judecătoriei Reșița, definitivă prin decizia penală nr.187/R/23.02.2009 a Curții de Apel Timișoara.
Cu privire la latura civilă a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de către partea civilă G. M. F. iar contestatorul a fost obligat la plata sumei de 4000 lei, reprezentând despăgubiri morale, fiind respinsă în rest acțiunea civilă.
Împotriva acestei hotărâri susnumitul a formulat contestație în anulare întemeiată pe cazul prevăzut de art.426 lit. „b” Cod procedură penală care prevede că „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.
Prima instanță a avut în vedere că judecata contestației în anulare presupune o primă etapă necontradictorie, admisibilitatea în principiu, care nu vizează însă soluționarea acestei căi extraordinare de atac ci doar verificarea dacă sunt întrunite condițiile de exercitare a acesteia iar în cadrul verificării filtru a admisibilității în principiu instanța analizează: dacă sunt invocate motive de contestație în anulare dintre cele prevăzute de art.426 Cod procedură penală; dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestație; dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă; dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art.428 Cod procedură penală și de către o persoană prevăzută de art.427 Cod procedură penală; dacă motivele și probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestații în anulare anterioare. S-a reținut, astfel că, admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a acestor cerințe.
Prima instanță a apreciat că în speță contestația în anulare este inadmisibilă, constatând că nu au fost depuse probe pentru dovedirea cazului de contestație invocat iar acestea nici nu există la dosar.
În opinia primei instanțe, cazul de contestație în anulare pe care se întemeiază cererea formulată de contestator presupune să fi existat probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Cauzele de încetare ale procesului penal sunt reglementate la art.16 lit.e-h și j Cod procedură penală și constau în: lipsa plângerii prealabile, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori a inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de medierii în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
S-a observat că, dintre cele cinci cazuri de încetare ale procesului penal contestatorul l-a invocat pe cel de la art.16 lit. „e” Cod procedură penală și anume lipsa plângerii prealabile, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
De asemenea, s-a reținut că prin hotărârea a cărei anulare se solicită inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunile prevăzute de art.217 alin.1 Cod penal din 1969 și art.193 alin.1 Cod penal din 1969 pentru care se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
În speță, s-a remarcat faptul că persoana vătămată G. M. F. a formulat plângeri prealabile pentru aceste infracțiuni aflate la filele 9 și 10 dosar urmărire penală nr.863/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria D. prin care solicită expres tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru distrugerea mașinii și amenințare prin SMS iar prin declarațiile date și aflate la filele 19-25 același dosar de urmărire penală persoana vătămată și-a reiterat solicitarea de a fi tras la răspundere penală contestatorul indicând, pe lângă primul număr de telefon menționat în plângere și altele două toate cele trei numere fiind menționate și în rechizitoriu.
S-a opiniat, în consecință că plângerile prealabile ale persoanei vătămate astfel cum au fost precizare prin declarațiile date întrunesc cerințele legale fiind formulate în conformitate cu art.283 vechiul Cod de procedură penală.
De asemenea, s-a ținut cont de faptul că, în cursul procesului nu a intervenit împăcarea părților iar persoana vătămată nu și-a retras plângerile. În consecință, prima instanță văzând că nu s-au adus înscrisuri noi, a apreciat că nu este incident cazul de încetare a procesului invocat reglementat de art.16 lit. „e” Cod procedură penală. În plus, s-a apreciat că, din analiza contestației și a dosarului de fond, nu rezultă incidența nici un alt caz de încetare a procesului penal dintre cele prevăzut de art.16 lit.f, g, h sau j.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul Ț. V. M., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și în consecință, admiterea contestației în anulare, în temeiul art. 432 C.pr.pen.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate în raport de actele și lucrările dosarului, dar și în raport de critica invocată de apelantul intimat, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art417 Cod procedură penala, Curtea constată că apelul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.
Contestatorul a invocat cazul prev. de art.426 alin.1 lit.”b” C. pr. pen. cu referire la art.16 lit. „e” C. pr. pen., lipsa plângerii prealabile, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Acest motiv al contestației în anulare vizează situația:„ când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o cauză de nepedepsire.
Curtea constată că în etapa admiterii în principiu, verificările nu trebuie să aibă caracter pur formal, respectiv că s-a invocat unul din motivele contestației în anulare, ci instanța, trebuie să verifice dacă temeiurile faptice se încadrează în concret în cazul de contestație în anulare invocat.
Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive decât cel invocat, s-ar proceda la rejudecarea cauzei.
Contrar susținerilor apelantului, în mod corect prima instanță a constatat că nu este incident cazul prev de art.16 lit. „e” C. pr. pen.,vizând lipsa plângerii prealabile întrucât persoana vătămată G. M. F. a formulat plângeri prealabile pentru infracțiunile de distrugere și amenințare, plângeri aflate la filele 9 și 10 dosar urmărire penală nr.863/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria D.. De asemenea, cu ocazia declarațiilor date de persoana vătămată în cursul urmăririi penale aceasta a indicat un număr de telefon suplimentar de pe care a primit mesaje de amenințare.
Potrivit art. 283 C. pr. pen.1968 în vigoare la data formulării plângerilor prealabile în cauză, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea faptelor, or prin plângerea de la f 10 dup cuprinde descrierea faptelor de amenințare, numerele de telefon menționate în plângere nefiind relevante întrucât mijloacele efective de săvârșire a infracțiunii urmau a face obiectul cercetărilor.
Cu privire la celelalte aspecte invocate de inculpat privind lipsa de vinovăție, lipsa audierii sale, lipsa anumitor cercetări privind telefonul de pe care s-au trimis mesajele, greșita conexare a dosarelor de urmărire penală, sau lipsa elementrului material al infracțiunii de distrugere, se observă că acestea nu se circumscriu niciunui caz de contestație în anulare prevăzut de art. art.426 C. pr. pen..
Cu atât mai puțin aceste motive invocate nu se circumscriu situației de la art. 426 alin.1 lit.”b” C. pr. pen. care vizează exclusiv cauzele de încetare a procesului penal, cu referire la art. 16 lit.e-h și j C. pr. pen., neputând fi extinse la alte cazuri prevăzute la art. 16 alin.1 lit.a-d C.pen care presupun pronunțarea unei hotărâri de achitare.
După cum corect a arătat și prima instanță, față de claritatea textului art. art.426 alin 1 lit. b, C. pr. pen, dar și față de caracterul expres și limitativ al cazurilor de contestație în anulare, nu este posibilă o extindere artificială a situațiilor în care se poate anula o hotărâre judecătorească definitivă, pe baza unor interpretări nepermise de lege care ar fi de natură să conducă la o rejudecare a cauzei cu ocolirea dispozițiilor imperative ale art. 426 C. pr. pen.
Principiul stabilității hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului. Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., se va respinge ca nefondat apelul declarat de contestatorul Ț. V. M., împotriva sentinței penale nr. 375 din 08.12.2014, pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., va fi obligat contestatorul apelant să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare și va dispune plata sumei de 200 lei din fondurile Ministerului Justiției către Baroul T. cu titlu de onorariu avocat oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., respinge ca nefondat apelul declarat de contestatorul Ț. V. M., împotriva sentinței penale nr. 375 din 08.12.2014, pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., obligă contestatorul apelant să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare.
Dispune plata sumei de 200 lei din fondurile Ministerului Justiției către Baroul T. cu titlu de onorariu avocat oficiu.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.02.2015.
Președinte, Judecător,
F. P. F. M. C. FLORENȚA
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. F.M. 19.03.2015
Tehnored. O.I./5 ex. – 03.03.2015
Prima instanță – Judecătoria D. – jud. L. C. I.
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 307/2015.... | Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 310/2015.... → |
|---|
