Abuz de încredere. Art.238 NCP. Sentința nr. 8/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-05-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 488/A
Ședința publică din 29 mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. ANI B.
JUDECĂTOR: A. N.
GREFIER: C. U.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de inculpatul M. T. D. împotriva sentinței penale nr. 859/13.03.2014 pronunțată de J. A. în dosarul nr. 1_ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, pentru inculpatul apelant M. T. D. lipsă, se prezintă avocat ales M. A., nereprezentată fiind persoana vătămată intimată I. C. L. I. SA.
P. de pe lângă C. de A. Timișoara este reprezentat de procuror E. B..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după apărătorul ales al inculpatului apelant, avocat M. A., depune la dosar delegație avocațială și motivele de apel.
Instanța constată imposibilitatea audierii inculpatului, în baza art. 420 al. 4 Cpp și prin urmare cauza se va soluționa fără audierea acestuia și nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă și cuvântul pentru dezbaterea apelului.
Apărătorul ales al inculpatului, avocat M. A., solicită admiterea apelului, și achitarea inculpatului pentru infracțiunea de abuz de încredere, precum și înlăturarea obligației de plată către partea civilă. Se arată că în speță este vorba de o nesocotire a raporturilor contractuale dintre cele două părți, fiind vorba de o răspundere civilă și nu de una penală, cu consecința rezilierii contractului, fără ca inculpatul să fi fost notificat, nefiind pus astfel în întârziere și prin urmare acesta nu poate fi învinuit de nesocotirea raporturilor existente între părți. Fără cheltuieli de judecată.
Procurorul solicită respingerea apelului formulat de inculpat.
C.
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10.07.2013, a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpații M. T. D. și P. V., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere, prevăzute de art. 213 și art. 215 alin. 1 Cod penal 1068, cauza fiind reținută spre judecare.
S-a reținut în sarcina inculpaților că în data de 17.10.2008 între petentă și . SRL reprezentată de făptuitorul M. T. F. s-a încheiat contractul de leasing nr. 081016AC07 în baza căruia petenta a predat autovehiculul marca I. Dailiy cu nr._ . Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 61 de luni rata de leasing stabilindu-se la 563,94 euro pe lună.
Începând din luna decembrie 2009 . nu a mai achitat ratele astfel că la data de 29.04.2011 petenta a reziliat contractul și a solicitat predarea bunului. . nu a dat curs acestei solicitări și nu a predat bunul.
În data de 10.06.2010 făptuitorul M. Tedor în calitate de asociat unic al . SRL a cedat cu titlu gratuit către făptuitorul P. V. părțile sociale ale societății fără ca acesta să desfășoare ulterior vreo activitate în numele societății. Relevantă este declarația martorei S. F. care arată faptul că făptuitorul P. a lucrat ca spălător auto și a locuit la ea fără să plătească chirie și avea un nivel scăzut de instrucție școlară. Autovehiculul nu a fost restituit petentei și făptuitorul M. nu a precizat ce s-a întâmplat cu acesta.
Prin sentința penală nr. 859/13.03.2014 pronunțată de J. A. în dosarul nr._, în temeiul art. 386 Cod procedură penală a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunile prevăzute de art. 213 Cod penal și art. 215 Cod penal în infracțiunile prevăzute de art. 238 și art. 244 alin. 1 Cod penal, amândouă cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 238 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul M. T.-D., la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere
În baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală,a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 81, 82 Cod Penal 1968 a fost suspendată condiționat executarea pedepsei de 1 an pe un termen de încercare de 3 ani.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cod Penal 1969, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii de noi infracțiuni în termenul de încercare.
În baza art. 19 Cod procedură penală a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă . I. SA, și pe cale de consecință a fost obligat inculpatul M. T. D. la plata sumei de 20.000 euro către partea civilă.
A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea inculpatului la plata sumei de 65.121 lei, reprezentând debite restante în urma neexecutării contractului de leasing încheiat între partea civilă . I. SA și . SRL.
A fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă exercitată împotriva inculpatului P. V..
În baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul P. V., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul P. V. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 275 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul M. T. la plata către stat a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, J. A. a reținut că în cursul anului 2007 inculpatul M. T. D. împreună cu numitul S. L. au înființat societatea comercială . SRL, având ca obiect de activitate – intermedieri în comerțul cu produse diverse export-import. Societatea a fost înscrisă în Registrul Comerțului cu numărul de ordine J_, atribuit în data de 03.12.2007. Ulterior, în data de 16.01.2009, numitul S. L. s-a retras din societate, inculpatul M. T. devenind asociat unic și administrator al . SRL.
În data de 17.10.2008 societatea administrată de inculpatul M. T. a încheiat contractul de leasing financiar cu numărul 081016AC07 având ca obiect autovehiculul marca I. Daily 35C12D cu nr. de înmatriculare_, în valoare de_ euro (filele 17-23 dosar urmărire penală) cu societatea . I. SA (. SA, la data respectivă).
Societatea a achitat ratele contractuale conform graficului stabilit de părți până în data de 02.10.2009, ulterior nemaiplătind nicio datorie restantă (aspect învederat de partea vătămată și necontestat de inculpatul M. T. D.). Urmare a acestui fapt societatea . I. SA a dispus la data de 29.04.2011 rezilierea contractului de leasing și a solicitat inculpatului M. T. D. restituirea autovehiculului.
Anterior, prin hotărârea nr. 1 din data de 10.06.2010 emisă de societatea . SRL, inculpatul M. T. D. a cesionat cu titlu gratuit părțile sociale ale societății comerciale inculpatului P. V., inculpatul M. T. D. retrăgându-se din societate (filele 38-49 dosar urmărire penală). Ulterior acestei operații, care nu a fost adusă la cunoștința părții vătămate – societatea nu a mai desfășurat activitate comercială și nu a mai depus declarații fiscale și bilanțuri contabile.
Autovehiculul marca I. Daily cu nr. de înmatriculare_ nu a mai fost localizat, fiind dat în urmărire națională la data de 18 noiembrie 2011.
Din declarația martorei Ș. F., persoană care l-a angajat pe inculpatul P. V. ca spălător auto la societatea proprie, prima instanță a reținut că inculpatul P. V. era o persoană fără adăpost, care nu avea surse de venituri. Astfel martora a arătat textual cu referire la inculpat: „nu avea familie, nu avea unde să locuiască, era îmbrăcat modest; apreciez că în nici un caz nu avea imaginea unui om care putea să se ocupe de administrarea unei societăți, nicidecum nu mi-a lăsat această impresie”
Din declarația inculpatului M. T., prima instanță a reținut că acesta a negat săvârșirea vreunei fapte infracționale, arătând că a cesionat societatea comercială întrucât nu mai avea posibilitatea de a o administra eficient în condițiile noului climat economic, fără intenția de a prejudicia societatea parte vătămată. Astfel, inculpatul a arătat că nu a prevăzut că cesionarii nu vor respecta contractul de leasing, precum și că a remis autovehiculul ce făcea obiectul acestui contract către noul acționar al societății.
S-a constatat că inculpatul P. V. nu a putut fi audiat în fața organelor de urmărire penală sau a instanței, din procesele verbale de căutare întocmite rezultând că acesta este plecat în străinătate.
Prima instanță a constatat că fapta săvârșită de inculpatul M. T. D., de a cesiona părțile sociale ale societății pe care o administra către o persoană lipsită de adăpost fără acordul societății de leasing, fapt ce a condus la punerea acestei din urmă societăți comerciale în imposibilitatea recuperării bunului propriu, realizează conținutul infracțiunii de abuz de încredere, indiferent de împrejurarea că inculpatul M. T. D. a predat autovehiculul către cesionarul societății sau a reținut respectivul bun.
Reținând că inculpatul M. T., persoană matură și cu experiență în activitatea comercială, a previzionat cu necesitate în această situație și a avut pe deplin reprezentarea că cesionarea părților sociale ale societății și remiterea autovehiculului - proprietatea părții vătămate - către o persoană fără adăpost, va avea ca efect inevitabil punerea societății proprietare a autovehiculului în imposibilitatea recuperării bunului ce făcea obiectul contractului de leasing s-a considerat că fapta inculpatului ar avea pe deplin caracter fraudulos, având semnificația unei acțiuni de dispunere fără drept de un bun al altuia. Cu toate că inculpatul M. T. a urmărit să transfere răspunderea contractuală în persoana noului administrator, dat fiind caracterul alegitim, fraudulos al faptei sale – orientată spre deposedarea fără drept a părții cocontractante de bunul propriu (consecință cel puțin acceptată, dacă nu urmărită) - răspunderea contractuală a societății este dublată de o răspundere delictuală a inculpatului. S-a reținut că evaluată prin prisma efectului propriu (efasarea dreptului părții vătămate asupra autovehiculului obiect al contractului de leasing, aceasta pierzând în fapt prerogativa de a dispune de bun), fapta delictuală are amplitudinea unei fapte infracționale, realizând elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere.
Astfel, s-a reținut că inculpatul, procedând la remiterea unui autovehicul evaluat conform contractului de leasing la suma de 26.692 euro unei persoane fără adăpost, în privința căreia operează o puternică prezumție că este lipsită de aptitudinile minimale de administrare a unei societăți comerciale, respectiv de minime noțiuni juridice – a săvârșit o veritabilă faptă de dispunere pe nedrept de un bun al altuia, cu deplină semnificație infracțională.
S-a reținut că în sfera noțiunii de dispunere fără drept de un bun intră orice acțiune săvârșită de detentorul unui bun mobil, prin care acesta tinde la uzurparea atributelor ce-i aparțin proprietarului bunului, prin exercitarea acestora dincolo de limitele în care a fost autorizat. La determinarea acestor limite se ține seama de prevederile actului juridic ce constituie titlul de deținere a bunurilor, precum și de regulile generale, inclusiv cutumiare, aplicabile între comercianți, vizând exercitarea cu bună credință a drepturilor ce le revin prin contract. O asemenea regulă de interpretare se impune cu necesitate cât timp valoarea juridică ocrotită prin incriminarea infracțiunii de abuz de încredere este reprezentată de buna credință ce trebuie să fundamenteze relațiile patrimoniale în legătură cu deținerea bunurilor mobile. Prin urmare, dacă deținătorul unui bun mobil în baza unui act juridic ce are ca efect transmiterea detenției asupra unui bun de o asemenea natură, chiar în lipsa existenței unor mențiuni prohibitive exprese în cuprinsul înscrisului constatator al convenției, cu rea-credință, efectuează un act cu un grad ridicat de risc, care prin caracterul său cu totul excepțional se abate de la practicile uzuale în materia administrării bunurilor mobile și reprezintă o înfrângere a minimei obligații de prevedere ce-i aferează unui bun proprietar, acesta săvârșește un veritabil act de dispoziție (cu titlu de exemplu, săvârșește un act de dispoziție deținătorul unui bun mobil care fără minime garanții, încredințează bunul unei persoane necunoscute, care ulterior nu mai poate fi localizată, acceptând posibilitatea concretă ca proprietarul bunului să fie astfel spoliat de bunul propriu).
S-a reținut că o asemenea concluzie este justificată prin aceea că, detentorul, cu intenție - supunând bunul unei operații cu grad ridicat de risc ce va conduce în concret la privarea proprietarului de proprietate - acționează asupra bunului ca asupra unui bun propriu, exercitând atributul dispoziției.
Caracterul formal licit al actului juridic – în sensul că efectuarea unui astfel de act nu este oprit de lege – este lipsit de relevanță, cât timp cauza ilicită a actului, intenția frauduloasă ce îl fundamentează este de natură să intervertească caracterul actului juridic într-unul ilicit.
Prin urmare, s-a reținut că și în condițiile în care s-ar admite veracitatea tezei inculpatului, conform căreia cesionarea părților sociale ale societății comerciale ar fi fost dublată de o predare a autovehiculului către noul administrator, fapta ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere.
S-a considerat că teza expusă mai sus își găsește în mod preferențial aplicabilitate în prezenta cauză, cât timp se observă că în cuprinsul contractului de leasing încheiat de societatea administrată de inculpatul M. T. D. cu partea vătămată este inserată mențiunea expresă că utilizatorul nu are dreptul să cesioneze drepturile sau obligațiile sale din acest contract, fără acordul scris, prealabil, al finanțatorului . Or, s-a constatat că înstrăinarea de către inculpatul M. T. a societății comerciale pe care o administra (societate cu un unic asociat, lipsită de un activ patrimonial propriu-zis: conform declarațiilor inculpatului M., bunurile societății erau reprezentate de 50-100 paleți de lemn) inculpatului P. V., constituie o modalitate mediată de cesionare a drepturilor asupra autovehiculului, proprietatea părții vătămate, cu încălcarea interdicției instituite prin contract, și prin urmare, un act de dispoziție prohibit expres.
Dincolo de aceste considerații, prima instanță a apreciat că alegațiile inculpatului, potrivit cărora ar fi remis autovehiculul ce făcea obiectul contractului de leasing numitului P. V. – o persoană lipsită de adăpost – apar lipsite de verosimilitate, nefiind susținute de nicio altă probă administrată în cauză. Astfel, în declarația dată în fața instanței, s-a reținut că inculpatul M. T. a arătat că a cedat societatea comercială . SRL inculpatului P. și unei terțe persoane, pe nume S., cu titlu gratuit, predând totodată și autovehiculul, respectiv marfa ce se mai afla în posesia societății, noului administrator. Or, dat fiind caracterul cu totul excepțional al faptelor invocate (predarea cu titlu gratuit a unui autovehicul evaluat la suma de 26.692 euro către o persoană necunoscută, lipsită de adăpost), s-a reținut că susținerile inculpatului apar a fi complet lipsite de verosimilitate. De altfel, în urma supunerii inculpatului la textul poligraf a rezultat că răspunsurile inculpatului la întrebările relevante, cu caracter afectogen, au provocat modificări specifice comportamentului simulat.
Prima instanță a considerat că întrucât autovehiculul reclamat de partea vătămată s-a aflat în fapt în posesia inculpatului, acestuia îi incumbă obligația procesuală de a dovedi predarea bunului către noul cesionar: hotărârea de cesionare a societății, în lipsa unui act constatator al predării bunului, nefăcând dovada remiterii efective a bunului.
Prin urmare, având în vedere completitudinea premiselor acuzatoriale cu privire la persoana inculpatului instanța de fond a apreciat pe deplin dovedită săvârșirea de către inculpatul M. T. D. a infracțiunii de abuz de încredere reținute în sarcina sa prin actul de sesizare și vinovăția acestuia în comiterea faptelor de care este acuzat.
Cu privire la infracțiunea de înșelăciune pusă în sarcina inculpatului M. T., prima instanță a constatat că acesta nu a efectuat niciun act de inducere în eroare a părții vătămate și nici nu există vreun element probator care să acrediteze concluzia că inculpatul ar fi avut o poziție subiectivă caracterizată prin rea-credință la încheierea contractului de leasing. Prin urmare, s-a considerat că această teză acuzatorială apare ca nefondată.
În ceea ce îl privește pe inculpatul P. V., prima instanță a considerat că probele administrate în cauză nu au fost de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care beneficiază o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni.
În acest sens s-a reținut că Înalta Curte De Casație și Justiție în decizia penală nr. 1333 din 8 aprilie 2010 a arătat că „prin adoptarea prezumției de nevinovăție s-au impus o . restructurări ale procesului penal și concepției organelor judiciare care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor juridice, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului penal; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare; înfăptuirea justiției penale solicită instanțelor de judecată să nu își fundamenteze o hotărâre pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe baza probelor decisive, complete și sigure, care să reflecte realitatea obiectivă”
Or, cum s-a reținut că probațiunea administrată în cauză nu a atestat realitatea operației de predare a autovehiculului către inculpatul P., neexistând nici un fel de elemente de probă care să valideze concluzia că inculpatul P. a avut cel puțin cunoștință de existența bunului respectiv în patrimoniul societății, ținând cont și de particularitățile intelectuale și de nivelul de pregătire ale inculpatului, prima instanță nu a putut reține în sarcina sa săvârșirea unei infracțiuni corelaționată cu acest bun mobil.
J. a reținut că în drept, faptele inculpatului M. T. D. astfel cum au fost descrise mai sus întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 213 Cod penal 1968.
Având în vedere că inculpații M. T. D. și P. V. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 213 și art. 215 Cod penal 1968, văzând că dispozițiile corespondente din Noul Cod penal sunt mai favorabile sub aspectul limitelor de pedeapsă, în temeiul art. 386 Cod procedură penală prima instanță a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunile prevăzute de art. 213 Cod penal și art. 215 Cod penal în infracțiunile prevăzute de art. 238 și art. 244 alin. 1 Cod penal, amândouă cu aplicarea art. 5 Cod penal.
La individualizarea sancțiunilor ce au fost aplicate inculpatului au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal. Instanța de fond a avut astfel în vedere atât atitudinea procesuală defavorabilă a inculpatului, cât și împrejurarea că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și prin urmare a apreciat că pedeapsa de 1 (un) an închisoare aplicată inculpatului M. T. D. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 238 Cod penal este de natură a realiza scopul pedepsei.
Avându-se în vedere că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal 1968 (care se aplică ca și instituție autonomă, dat fiind că individualizarea executării pedepsei are caracter distinct în raport cu instituția pedepsei) și întrucât inculpatul nu are antecedente penale, instanța de fond apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare efectivă, în baza art. 81 Cod penal 1968 a suspendat condiționat executarea pedepsei de 1 an închisoare ce a fost aplicată inculpatului M. T. D. stabilind pentru inculpat un termen de încercare de 3 ani (compus din durata pedepsei de 1 an și intervalul de timp de 2 ani), și atrăgand atenția i asupra prevederilor art. 83 Cod penal 1968 privitoare la revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare al suspendării condiționate.
În baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, prima instanță l-a achitat pe inculpatul P. V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal și pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, a fost achitat pe inculpatul M. T. D. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Prima instanță a reținut că partea vătămată . SRL s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 euro, reprezentând valoarea autovehiculului nerestituit, precum și cu suma de 65.121 lei, reprezentând debitele restante ale societății utilizatoare la data rezilierii contractului de leasing.
În baza art. 19 Cod procedură penală prima instanță a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă . I. SA și pe cale de consecință l-a obligat pe inculpatul M. T. D. la plata sumei de 20.000 euro către partea civilă, astfel, inculpatul fiind obligat la restituirea bunului mobil ce a făcut obiectul contractului de leasing către proprietar, or cum această remitere nu mai poate avea loc în natură (autovehiculul neputând fi localizat), inculpatul datorează echivalentul valoric al bunului. Cum autovehiculul a fost evaluat de părți la suma de 26.692 euro la încheierea contractului de leasing, acordarea integrală a valorii de 20.000 euro, solicitată în constituirea de parte civilă apare justificată.
A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea inculpaților la plata sumei de 65.121 lei, reprezentând debite restante în urma neexecutării contractului de leasing încheiat între partea civilă . I. SA și . SRL, întrucât acest capăt de cerere vizează debite contractuale, or, potrivit art. 19 Cod procedură penală acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale.
Totodată a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă exercitată împotriva inculpatului P. V., soluție în consecuție cu pronunțarea unei hotărâri de achitare în cauză, motivată pe nedovedirea implicării inculpatului P. V. în săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere de către inculpatul M. T. D..
Împotriva sentinței penale nr. 859/13.03.2014 pronunțată de J. A. în dosarul nr. 1_ a declarat apel, în termen legal, inculpatul M. T. D., criticând-o ca netemeinică și nelegală.
În motivarea apelului, s-a arătat că se solicită modificarea în parte a hotărârii primei instanțe în sensul de a se dispune achitarea inculpatului M. T. D. în temeiul art. 16 alin. 1 Cpp, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 al. 1 Cp și respingerea acțiunii civile exercitate de către . I. SA, iar în subsidiar se solicită restituirea cauzei la parchet ca urmare a încălcării drepturilor procesuale, nefiindu-i prezentat materialul de urmărire penală.
Astfel, se arată că instanța de fond a reținut existența infracțiunii de abuz de încredere față de inculpat, ca urmare a unei motivări sumare care nu se corelează cu probațiunea administrată în cauză, respectiv J. A. a apreciat că nu există nici un fel de element de probă care să valideze concluzia că s-a predat bunul imobil către inculpatul P. V., soluția adoptată fiind nelegală, întrucât prezumțiile nu reprezintă probe concludente.
Se arată că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracțiunea de abuz de încredere pentru că nu s-a probat existența unor manopere dolosive, simpla neexecutare a unei obligații civile asumate de către societatea anterior deținută de inculpat în baza unui contract ce nu poate avea consecințe de natură penală, atâta timp cât nu s-au folosit mijloace frauduloase și nu poate fi dovedită nici intenția de a înșela pe cocontractant. Se mai arată că imposibilitatea de a plăti ratele lunare la care s-a obligat . SRL reprezintă o neexecutare a obligației contractuale și atrage răspunderea sa contractuală, nu penală.
De asemenea, se precizează că nerespectarea de către utilizator a prevederilor contractuale, respectiv neplata ratelor de leasing la termenele și în condițiile stabilite, a avut drept consecință directă rezilierea unilaterală a contractului de leasing financiar la data la care inculpatul M. T. D. nu mai deținea nici o calitate în societate, dreptul utilizatorului de a mai folosi autovehiculul urmând să fie probat cu înscrisuri, ori în speță nu s-a făcut dovada datei la care a încetat dreptul de utilizare al autovehiculului, iar pentru predarea obiectului contractului către partea vătămată, aceasta avea obligația de a înștiința pe inculpat printr-o notificare sau o adresă despre care să se fi luat la cunoștință.
Se mai arată că această obligație este stipulată de către părți în cadrul contractului încheiat, la capitolul 8.3 și capitolul 16.1, ori la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada livrării unei astfel de notificări, nu s-a făcut dovada de către partea vătămată că s-ar fi transmis înștiințarea prin adresă recomandată sau prin luare la cunoștință de către utilizator prin semnătură, avertizarea de a preda bunul către finanțator în cazul nerespectării obligațiilor contractuale, nu s-a dovedit că s-a transmis avertizarea în termenul prevăzut prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,nici că s-ar fi desființat convenția părților, astfel că în cauză există un contract de leasing financiar încheiat și recunoscut de ambele părți prin manifestare liberă a acordului de voință, prin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, fiind incidente dispozițiile în materie civilă, mai precis nerespectarea unor clauze contractuale de comun acord asumate de către părți. Astfel, dacă refuzul inculpatului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate vorbi de un abuz de încredere.
Cu privire la sesizarea privind infracțiunea de abuz de încredere, se arată în motivele de apel ale inculpatului, că plângerea a fost formulată cu nerespectarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 Cpp, potrivit căruia plângerea prealabilă se introduce în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Prin urmare, se solicită achitarea sa pentru infracțiunea de abuz de încredere, în cauză nefiind realizată latura obiectivă a acesteia, iar în subsidiar, restituirea cauzei la parchet, ca urmare a încălcării drepturilor procesuale, nefiindu-i prezentat materialul de urmărire penală. Se arată că întrucât nu s-a procedat în condițiile art. 250, 253 Cpp la prezentarea materialului de urmărire penală inculpaților, au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează desfășurarea procesului penal, încălcare care atrage nulitatea urmăririi penale, rechizitoriul nu a fost supus confirmării prim-procurorului parchetului în condițiile art. 209 al. 5 Cpp, ceea ce atrage nulitatea absolută prev. de art. 197 al. 2Cpp.
Analizând apelul declarat de inculpat prin prisma motivelor formulate de acesta și din oficiu conform art. 417 alin. 2 C.p.p., instanța constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Referitor la susținerea inculpatului că se impune restituirea cauzei la parchet întrucât i s-ar fi încălcat drepturile procesuale prin neprezentarea materialului de urmărire penală, se constată că este nefondată întrucât nu este incidentă procedura reglementată în situația sesizării instanței cu rechizitoriul, ci procedura prevăzută de art. 2781 C.p.p. din 1968. În prealabil, se reține că potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013: „1) Actele de procedură îndeplinite înainte de . Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege. 2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de . legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală.” În procedura reglementată de art. 2781 C.p.p. din 1968, actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea persoanei vătămate, iar prin încheierea din 10.07.2013 pronunțată de J. A. în dosarul nr._ s-a dispus admiterea plângerii formulată de către . I. SA și punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpaților M. T. D. și P. V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzut de art. 213 și 215 alin. 1 și 3 C.p. din 1968. Totodată, s-a invocat de către inculpat faptul că plângerea prealabilă pentru infracțiunea prevăzută de art. 213 C.p. din 1968 ar fi fost formulată cu depășirea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C.p.p. din 1968, susținere de asemenea nefondată câtă vreme contractul de leasing nr. 081016AC07 a fost reziliat în data de 29.04.2011, moment de la care partea civilă putea să solicite predarea autovehiculul marca I. Dailiy cu nr._ și să constate refuzul sau înstrăinarea acestuia, iar plângerea a fost depusă în data de 31.05.2011.
Starea de fapt reținută de J. A. corespunde realității, fiind rezultatul evaluării corecte și complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. În apărarea sa, inculpatul susține că este vorba de un litigiu de natură civilă ce vizează neîndeplinirea unor obligații contractuale și nu de infracțiunea de abuz de încredere, argumentând că nu s-a făcut dovada că . I. SA l-ar fi informat despre rezilierea contractului de leasing financiar și că ar fi solicitat restituirea bunului, că nu s-a făcut dovada unor mijloace frauduloase. Pentru a se analiza susținerile inculpatului, instanța de apel are în vedere că potrivit art. 213 alin. 1 C.p. din 1968, constituie infracțiunea de abuz de încredere: „Însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui”. Elementul material al acestei infracțiuni se realizează prin una dintre următoarele acțiuni: însușirea bunului – presupune acțiunea prin care autorul, având detenția legală a bunului, se comportă în mod abuziv ca un adevărat proprietar; dispunerea pe nedrept de acel bun – presupune efectuarea de acte de dispoziție, acte pe care nu avea dreptul să le facă în baza titlului cu care era deținut bunul; refuzul de a-l restitui. Față de aceste aspecte, instanța de apel constată că nu se impunea probarea existenței unei cereri de restituire a autovehiculului câtă vreme inculpatul, care a preluat bunul în numele . SRL nici măcar pe parcursul procesului nu a indicat locul unde se află sau situația lui juridică/fizică reală, dovedindu-se că a avut conduita unui proprietar, deși conform contractului de leasing societatea comercială era doar „utilizatorul”. Este adevărat că în data de 10.06.2010, inculpatul M. Tedor în calitate de asociat unic al . SRL, a cedat cu titlu gratuit către coinculpatul P. V., părțile sociale ale acesteia, însă așa cum în mod întemeiat a reținut și prima instanță, societatea nu a mai desfășurat vreo activitate ulterior acestei date, iar coinculpatul este descris de martora S. F. ca o persoană cu un nivel scăzut de instrucție școlară, lucra ca spălător auto și a fost tolerat în locuința acesteia fără să plătească chirie. Prin urmare, nu este nici măcar plauzibil că o asemenea persoană are vreun interes în a deveni acționar al unei societăți comerciale și că inculpatul M. T. i-a predat gratuit părțile sociale și un autovehicul aflat în leasing, cu o valoare ridicată. Mai mult, inculpatul nu a făcut dovada cu vreun înscris că autoturismul s-ar fi predat lui P. V. și că s-ar fi realizat transferul responsabilității asupra acestuia, ceea ce denotă că a fost doar un artificiu pentru a se exonera de răspundere pentru faptele sale ilicite.
Ca atare, față de cele anterior expuse, în mod temeinic și legal s-a reținut în sarcina inculpatului M. T. D. comiterea infracțiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin.1 C.p. Sub aspectul individualizării pedepsei, noua reglementare penală este mai favorabilă decât cea din Cp din 1968, Legea nr. 286/2009 prevăzând pedeapsa de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amenda, spre deosebire de vechea reglementare care prevedea de la 3 luni la 4 ani închisoare.
Potrivit art. 74 alin. 1 C.p. actual: „Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.” În procesul de individualizare a pedepsei se reține modul elaborat de comitere a faptei, prejudiciul ridicat, lipsa de regret și de conștientizare a gravității faptei, dar și împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale, împrejurări în raport de care pedeapsa de 1 an închisoare a fost corect aplicată.
În ceea ce privește modalitatea de executare, instanța de apel constată că fiind doar calea de atac a inculpatului nu se poate dispune reanalizarea și înlăturarea dispozițiilor art. 81 C.p. din 1968, chiar dacă decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a statuat, cu caracter definitiv și general obligatoriu, că dispozițiile art. 5 din codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Și latura civilă a cauzei a fost corect soluționată, câtă vreme s-a stabilit vinovăția inculpatului pentru scoaterea ilicită a autovehiculului din patrimoniul părții civile, iar suma acordată cu titlu de despăgubiri este inferioară celei la care acesta a fost evaluat de părțile contractului de leasing.
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 421 alin. 1 lit. b C.p.p. va fi respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M. T. D. împotriva sentinței penale nr. 859/13.03.2014 pronunțată de J. A. în dosarul nr. 1_ .
În temeiul art. 275 alin. 2 C.p.p. va fi obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 421 alin. 1 lit. b C.p.p. respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul M. T. D. împotriva sentinței penale nr. 859/13.03.2014 pronunțată de J. A. în dosarul nr. 1_ .
În temeiul art. 275 alin. 2 C.p.p. obligă inculpatul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 29.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
L. ANI B. A. N.
Grefier,
C. U.
Red.-L.B.02.06.2014
Tehnored- .C.U.-.10.06.2014
Prima inst. Jud. L. M. U. – J. A.
| ← Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 541/2014. Curtea... | Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile... → |
|---|
