Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 10/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-03-2015
Dosar nr._ Operator 2711
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 10/A/CC
Ședința camerei de consiliu din data de 25.03.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: F. P.
JUDECĂTOR: F. M. C. FLORENȚA
GREFIER: O. IOȚCOVICI
Ministerul Public- P. de pe lângă C. de A. Timișoara este reprezentat de procuror M. V..
Pe rol se află judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul V. O. împotriva deciziei penale nr. 853/A din 20.10.2014 pronunțată de C. de A. Timișoara în dosarul nr._/325/2013.
Fără citarea părților, conform art. 431 al. 1 C.pr.pen.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată atașat dosarul nr._/325/2013 al Curții de A. Timișoara împreună cu dosarul cu același nr. al Judecătoriei Timișoara și dosarul nr. 6991/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Nemaifiind alte cereri, instanța acordă cuvântul cu privire la admisibilitatea în principiu a contestației formulată în cauză.
Procurorul pune concluzii de respingere a contestației ca inadmisibilă, cu motivarea că motivele invocate de contestator nu se circumscriu cazurilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 853/A din 20.10.2014 pronunțată în dosarul nr._/325/2013, C. de A. Timișoara, în baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a C.p.p. a admis apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva sentinței penale nr. 2586/24.08.2014 pronunțată în dosarul nr._/325/2013.
În consecință, a desființat sentința penală apelată și rejudecând cauza, în baza art. 336 alin 2 Cod penal cu aplic art. 41 Cod penal și art. 5 Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod procedură penală a condamnat inculpatul V. O. la pedeapsa de 180 zile amendă penală, stabilind un cuantum de 10 lei/zi amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive.
În baza art. 864 Cod penal anterior rap. la art. 16 din Legea 187/2012 a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 579/10.12.2010 a Tribunalului T., definitivă prin decizia penală nr. 52/A/10.03.2011 a Curții de A. Timișoara și a repus în individualitatea sa pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000 modificată cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal anterior, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 53 alin. 2 lit. a, art. 65 alin. 2,3 Cod penal anterior art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000 și art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a lit. b Cod penal anterior pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale.
În baza art. 43 alin. 1 Cod penal a adăugat pedeapsa aplicată la pedeapsa anterioară, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă totală de 3 ani închisoare și 180 zile amendă penală, stabilind un cuantum de 10 lei/zi amendă penală, cu interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a lit. b Cod penal anterior.
În baza art. art. 53 alin. 2 lit. a, art. 65 alin. 2,3 Cod penal anterior art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000 a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a lit. b Cod penal anterior pe o durată de un an de zile după executarea pedepsei.
Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței penale atacate iar în baza art. 275 alin.3 C.p.p. cheltuielile au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această decizie penală, instanța a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 6991/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V. O. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 87 alin 2 din OUG 195/2002 cu aplicarea art. 37 lit a C.p.,reținându-se în sarcina inculpatului, în esență că, la data de 23.05.2012, în jurul orelor 2125 a condus pe . G., autoturismul marca Hyundai, cu numărul de înmatriculare_ aflându-se sub influența unor substanțe sau produse stupefiante, respectiv canabis. Inculpatul a recunoscut și a regretat săvârșirea faptei încă din faza de urmărire penală.
Instanța de apel a observat că, prin sentința penală nr. 2586/24.08.2014 pronunțată în dosarul nr._/325/2013, în temeiul art. 396 alin. 5 C. pr. pen., coroborat cu art. 19 din Legea 255/2013, raportat la art. 5 C.pen., cu aplicarea art. 181 alin. 3C. pen. din 1969, a fost achitat inculpatul V. O., pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 87 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 ( în prezent art. 336 alin. 2 C.pen.), cu aplicarea art. 37 lit.a C.p. din 1969; în temeiul art. 181 alin. 3C. pen. din 1969, raportat la art. 91 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 19 din Legea 255/2013, s-a aplicat inculpatului sancțiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000 lei, care se notează în cazierul judiciar iar în temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.pen a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, s-a reținut în fapt că, din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante (f. 5 dup), coroborat cu rezultatul testării cu aparatul D.-TEST5000 .-0048 (f. 7 dup), reiese că la data de 23.05.2012, în jurul orelor 21.25, inculpatul a condus autoturismul marca Hyundai cu numărul de înmatriculare_, fiind sub influența unor substanțe ori produse stupefiante, respectiv canabis.
De asemenea, a constatat că, potrivit Buletinului de analiză toxicologică nr.87/T/V/29.05.2012, analizele GC-MS au confirmat prezenta în probele de sânge și urina a următorilor compuși: sânge: THC 7ng/ml, 11-OH-THC 2ng/ml, THC-COOH 38 ng/ml; urina: THC-COOH 778 ng/ml, THC si 11-OH-THC sub limita de detecție.
Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei încă din faza de urmărire penală, arătând că în cursul serii de 23.05.2012 a fumat dintr-o țigareta de canabis, după care a condus autoturismul, fiind depistat de lucrătorii de politie (f. 20 dup).
Din declarația martorului P. M. C. (f. 14 dup) s-a stabilit faptul că la data de 23.05.2012 a participat ca martor asistent la testarea inculpatului cu aparatul drugtest, rezultatul fiind pozitiv pentru canabis
S-a constatat că situația de fapt reținută este întărită și de recunoașterea inculpatului prin declarația nemijlocită dată de către acesta în fața instanței în ședință publică (f. 88).
În ceea ce privește legea penală aplicabilă s-a reținut că în cauză s-au produs modificări în ceea ce privește pedepsele aplicabile, în sensul că potrivit art. 336 alin 2 C. pen. se poate aplica și pedeapsa amenzii penale, alternativ cu pedeapsa închisorii, ale cărei limite au rămas nemodificate.
În privința modalităților de individualizare a executării pedepsei s-a apreciat că față de gravitatea faptei nu este suficientă renunțarea la aplicarea pedepsei sau aplicarea amenzii penale, iar în ceea ce privește pedeapsa închisorii dispozițiile Codului penal din 1969 sunt mai favorabile, suspendarea condiționată a executării pedepsei putând fi dispusă fără a fi însoțită de nicio obligație în sarcina inculpatului de a respecta anumite măsuri de supraveghere sau de a executa una sau mai multe obligații, astfel că în temeiul art. 5 alin. 1 C.pen. vor fi aplicate în cauză dispozițiile art. 87 alin 1 din OUG 195/2002 și dispozițiile Codului penal din 1969, în vigoare la data săvârșirii faptei.
Având în vedere cele expuse s-a concluzionat că din probele administrate rezultă fără nico îndoială că în cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante, prevăzută de art. 87 alin.2 din OUG 195/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen..
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a conduce de a conduce pe drumul public un autoturism aflându-se sub influența unor substanțe sau produse stupefiante, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.87 alin.2 din OUG 195/2002 ( în prezent art. 336 alin. 2 C.pen.), cu aplicarea art. 5 C.pen.
S-a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea 255/2013, atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală.
Totodată, s-a ținut cont de faptul că prin Ordonanța nr. 6991/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara emisă la data de 10.09.2012 (f. 76-77 dup) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului în baza art. 10 al 1 lit. b/1 C. pr. pen. din 1969 și art. 18/1 C.pen. din 1969 pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 87 al 2 din OUG 195/2002, cu aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 lei, considerându-se că fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni, reținându-se în privința învinuitului că acesta se ocupă cu creșterea bovinelor, în cursul urmăririi penale a avut o atitudine sinceră și cooperantă, că fapta a fost săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie, iar aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ reprezintă un mod adecvat de sancționare a inculpatului, apt să-l determine să se abțină de la săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
Prin Ordonanța de infirmare nr. 382/II/6/2013 emisă de prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din data de 30.01.2013 (f. 74 dup) s-a infirmat ca nelegală ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nr. 6991/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara emisă la data de 10.09.2012 și s-a dispus reluarea urmăririi penale față de inculpat, apreciindu-se că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 18/1 C.pen. din 1969.
La data de 14.06.2013 i-a fost prezentat inculpatului materialul de urmărire penală (f. 78 dup).
La data de 26.06.2013 a fost emis Rechizitorul nr. 6991/P/2012 prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 al 2 din OUG 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. din 1969.
Instanța de fond a constatat că sesizarea instanței a fost făcută la data de 19.07.2013 cu privire la o faptă săvârșită la data de 23.05.2012 pentru care prin Ordonanța nr. 6991/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara emisă la data de 10.09.2012 (f. 76-77 dup) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative în cuantum de 1.000 lei, ordonanță care a fost infirmată prin Ordonanța de infirmare nr. 382/II/6/2013 emisă de prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din data de 30.01.2013 (f. 74 dup).
Astfel, s-a avut în vedere că, potrivit art. 273 C. pr. pen.1968, redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
De asemenea, s-a reținut că art. 273 alin. 1, alin. 11 și alin. 2 C. proc. pen. prevede reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, iar dispozițiile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 și art. 65 din Legea nr. 304/2004 consacră principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public. Din coroborarea acestor dispoziții legale instanța de fond a constatat că prevederile art. 62, art. 64 și art. 65 din Legea nr. 304/2004 sunt norme speciale față de dispozițiile art. 273 C. proc. pen., aplicându-se cu prioritate, nefiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.273 C.p.p. pentru redeschiderea urmăririi penale în cazul aplicării principiului controlului ierarhic.
În concluzie, s-a reținut că până la . noului Cod de procedură penală Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără să fie obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv. Totodată, s-a avut în vedere cele reținute de către C. Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv [V. împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrets . hotărâri și decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și P. împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI].
S-a mai precizat, în acest sens că, după cum s-a arătat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Stoianova și N. c. României, pentru procuror nu este o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (făcând trimitere la cauza Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X), parchetului fiindu-i îngăduit până la data de 01.02.2014 să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (a contrario, Withey împotriva Regatului Unit).
În egală măsură, instanța de fond a avut în vedere că potrivit art. 18 Cod penal din 1969, raportat la art. 181 Cod penal din 1969, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.
Instanța de fond a reținut că între momentul soluției de scoatere de sub urmărire penală și momentul redeschiderii urmăririi penale nu au fost efectuate acte de cercetare noi care să permită reaprecierea întrunirii sau nu a condițiilor art. 181 Cod penal din 1969, redeschiderea urmăririi penale la o distanță de peste 4 luni, urmată de trimiterea în judecată la o distanță de peste 10 luni de la aplicarea amenzii administrative, în baza aceluiași material de urmărire penală care a fundamentat o soluție de netrimitere în judecată, fiind inechitabilă din prisma art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în cauzele Withey împotriva Regatului Unit, dar și Stoianova și N. c. României.
În plus, instanța de fond a constatat că nici probatoriul administrat pe parcursul judecății nu a condus la modificarea sau nuanțarea situației de fapt inițiale, având în vedere că prin declarația inculpatului în fața instanței acesta și-a menținut poziția de recunoaștere a faptelor exprimată și în cursul urmării penale.
Instanța de fond a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 335 alin. 1 Cod proc. pen., dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale iar potrivit dispozițiilor art. 335 alin. 4 Cod proc. pen., redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată (…), asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale.
Din interpretarea acestor dispoziții legale instanța de fond a concluzionat că opțiunea legiuitorului român a fost în sensul celor reținute de Europeană a Drepturilor Omului în cauza Stoianova și N. c. României, în sensul că redeschiderea urmăririi penale trebuie supusă confirmării unui judecător, confirmare care nu a avut loc în cauză, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României privind aplicarea legii penale mai favorabile, nemaifiind necesară aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Constituția României.
În plus, s-a constatat că redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că nu ar fi întrunite condițiile art. 181 Cod penal din 1969 fără să se efectueze acte de cercetare noi în dovedirea acestui fapt, aspect care, în opinia instanței de fond, nu îi este imputabil inculpatului și nu trebuie, să-l pună într-o situație defavorabilă.
În condițiile în care nu a fost modificată situația de fapt reținută în Ordonanța nr. 6991/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara emisă la data de 10.09.2012 (f. 76-77 dup), prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului în baza art. 10 al 1 lit. b/1 C. pr. pen. din 1969 și art. 181 C.pen. din 1969 și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 lei, în sensul că inculpatul se ocupă în continuare cu creșterea bovinelor (înscris în circumstanțiere-f. 102), a avut o atitudine sinceră în faza de urmărire penală și în faza de judecată, iar fapta a fost săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie, respectiv în termenul de încercare al pedepsei de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere aplicată prin sentința penală nr. 579/10.12.2010 a Tribunalului T., definitivă prin decizia penală nr. 52/A/10.03.2011, astfel că starea de incertitudine în care s-a aflat inculpatul a avut o relevanță sporită asupra acestuia, instanța de fond a constatat că singurul remediu procesual în cauză îl reprezintă menținerea în privința inculpatului a constatării lipsei pericolului social al faptei și a incidenței dispozițiilor art. 181 Codul penal din 1969, soluție permisă potrivit dispozițiilor art. 19 Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, fapta fiind săvârșită anterior intrării în vigoare a Codului penal, dispozițiile art. 181 Codul penal din 1969 constituind lege penală mai favorabilă față de dispozițiile art. 80 C.pen.
Împotriva sentinței Judecătoriei Timișoara a formulat apel P. de pe lângă Judecătoria Timișoara, solicitând condamnarea inculpatului și arătând că prima instanță nu a analizat probele și nu a motivat soluția de achitare sub aspectul lipsei pericolului social, ci doar apreciind în mod nejustificat că prima soluție dată în dosarul de urmărire penală este corectă, fără a aprecia și motiva dacă, fată de materialul probator de la dosar, se impunea aplicarea unei sancțiuni administrative. În speță cantitatea de canabis consumată de inculpat nu poate fi calificată ca fiind redusă și nu conduce la aprecierea faptei ca fiind lipsită de gradul de pericol social al unei infracțiuni, prin conduita sa inculpatul creând o stare de nesiguranță pentru toți participanții la trafic.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate precum și din oficiu, curtea a găsit apelul întemeiat și l-a admis, reținând în primul rând faptul că, prima instanță și-a concentrat motivarea pe situația redeschiderii urmăririi penale și a apreciat că în lipsa unor alte probe, decât cele administrate până la dispunerea soluției de scoatere de sub urmărire penală, în speță nu se putea dispune infirmarea soluției și trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost cercetat.
S-a apreciat că, deși după emiterea ordonanței prin care s-a infirmat soluția procurorului de caz nu s-au mai administrat alte probe și s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penală și la trimiterea în judecată a inculpatului, nu puteau fi administrate alte probe, întrucât întreg materialul probator a fost administrat și doar aprecierea procurorului de caz a fost considerată ca fiind netemeinică.
C. a avut în vedere că în fața primei instanțe inculpatul a uzat de procedura prev. de art. 396 alin. 10 c.p.p. recunoscând și regretând fapta, cauza fiind judecată pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală.
În acest context, a reținut că infracțiunea sus-arătată, anterior reglementată în cuprinsul art. 87 alin.2 din OUG 195/2002, text abrogat prin Legea 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, se găsește în prezent reglementată în cuprinsul art. 336 alin.2 C.pen., potrivit căruia conducerea pe drumurile publice a unui vehicul sub influenta unor substanțe psihoactive, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani sau amendă.
În ceea ce privește elementul material al laturii obiective a infracțiunii, s-a considerat că a constat în acțiunea inculpatului de a conduce autoturismul marca Hyundai cu numărul de înmatriculare_ pe ., după ce în prealabil a fumat o țigară ce conținea canabis. În opinia instanței de control judiciar, afirmațiile apărării referitoare la cantitatea mică de substanțe detectată în urină nu poate echivala cu lipsa compușilor chimici cu atât mai mult cu cât substanțe psihotrope au fost detectate și în sânge.
De asemenea, s-a reținut că urmarea imediată a constat într-o stare de pericol pentru securitatea circulației pe drumurile publice, reținându-se în acest sens ca fiind cunoscut faptul că o persoană care se găsește sub influența substanțelor psihoactive nu mai este în plenitudinea aptitudinilor fizice și psihice pe care le presupune conducerea în siguranță a autovehiculelor. Fiind o infracțiune formală, de pericol, s-a reținut că raportul de cauzalitate între urmarea imediată și acțiune se prezumă, starea de pericol fiind inerentă acțiunii.
Cu privire la latura subiectivă, s-a constatat că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție indirectă, a cunoscut că pune în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic, în condițiile în care o persoană aflată sub influența substanțelor psihoactive are mult diminuate orice reflexe și reduse orice posibilități de preîntâmpinare a unui eventual pericol pe drumurile publice și deși nu a urmărit un astfel de rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui.
La individualizarea judiciară a pedepsei și a modalității de executare, curtea a avut în vedere criteriile generale prescrise de art.74 Noul Cod penal, în special gradul de pericol social al faptei, modul și împrejurările concrete ale comiterii acesteia, dar și persoana inculpatului, inclusiv a antecedentelor sale penale, a poziției procesuale în fața organelor judiciare.
Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sub influența unor substanțe psihoactive”, prev. și ped. de art. 336 alin.2 C.pen.cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă, instanța de apel a apreciat că o pedeapsă cu amendă este o sancțiune corespunzătoare gradului de pericol social concret al infracțiunii, precum și periculozității infractorului care a colaborat cu organele de cercetare penală, recunoscând și regretând fapta comisă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare contestatorul V. O., invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b C.pr.pen., solicitând desființarea hotărârii atacate și pe cale de consecință să se procedeze la rejudecarea apelului.
În motivare, contestatorul a redat aspectele reținute în cuprinsul hotărârii atacate, precizând că potrivit Buletinului de analiză toxicologică nr. 87/T/V29.05.2012 analizele sunt neconcludente, câtă vreme s-a arătat că prezența unor substanțe interzise sunt sub limita de detecție.
Contestatorul a subliniat că instanța de apel a dispus condamnarea sa, fără a da administra alte probe în cauză, fără a da declarații suplimentare față de cele date la prima instanță și fără să fie schimbată în vreun fel starea de fapt reținută de prima instanță, ignorând, în opinia sa, faptul că redeschiderea urmăririi penale nu a fost confirmată de către judecătorul de cameră preliminară în termenul limită de 3 zile, sub sancțiunea nulității, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO.
În consecință, contestatorul consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât erau incidente dispozițiile art. 16 lit. e C.pr.pen., lipsa unei condiții prevăzute de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale
Analizând contestația în anulare în temeiul dispozițiilor art. 431 și 426 C.p.p., instanța constată următoarele:
Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, mijlocul procedural prin care sunt atacate hotărâri judecătorești definitive pronunțate cu încălcarea unor dispoziții care reglementează procedura de soluționare a recursului sau când împotriva aceleiași persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Având în vedere că prin contestația în anulare se poate aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care această cale de atac este admisibilă, reglementându-le prin art. 426 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală .
Potrivit art. 426 C.p.p. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, în următoarele cazuri: „a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”.
Prin urmare, în etapa admisibilității în principiu, se verifică cererea sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
C. constată că în etapa admiterii în principiu, verificările nu trebuie să aibă caracter pur formal, respectiv că s-a invocat unul din motivele contestației în anulare, ci instanța, trebuie să verifice dacă temeiurile faptice se încadrează în concret în cazul de contestație în anulare invocat.
În speță, contestatorul a invocat motivul contestației în anulare prevăzut de art. 426 al 1 lit. b C.pr.pen, „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.
Cauzele de încetare ale procesului penal sunt prevăzute la art.16 lit.e-h și lit.j Cod procedură penală, dintre care, contestatorul se prevalează de dispozițiile art. 16 lit. e teza finală C.pr.pen., privind lipsa unei condiții prevăzute de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Lipsa unei asemenea condiții prevăzute de lege în sensul art.. 16 lit. e teza finală C.pr.pen. se analizează în funcție de data la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, potrivit art. 4 alin 1 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale care prevede că „actele de procedură îndeplinite înainte de . Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege „.
Prin Ordonanța de infirmare nr. 382/II/6/2013 emisă de prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din data de 30.01.2013 s-a infirmat ca nelegală ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nr. 6991/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara emisă la data de 10.09.2012 și s-a dispus reluarea urmăririi penale față de inculpat, apreciindu-se că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 18/1 C.pen. din 1969.
Potrivit art. 273 C. pr. pen.1968, redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
În cauză, acțiunea penală a fost pusă în mișcare prin Rechizitorul nr. 6991/P/2012 din data de 26.06.2013, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 al 2 din OUG 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. din 1969.
Având în vedere că la data punerii în mișcare a acțiunii penale în cauză, nu era în vigoare instituția confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, introdusă prin art. 335 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în vigoare din 1.02.2014, față de dispozițiile imperative ale art. 4 alin 1 din Legea 255/2013, nu se poate constata lipsa unei condiții prevăzute de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale care să atragă incidența art. 16 lit. e teza finală C.pr.pen.
Revenind la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 al 1 lit. b C.pr.pen, se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor probe pe care, instanța care a pronunțat hotărârea definitivă, nu le-a observat, iar pe de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând unul dintre cazurile art.16 lit.e-h și lit.j C.pr.pen.
Or, după cum s-a arătat, în speță nu poate fi reținută incidența art. 16 lit. e teza finală C.pr.pen. întrucât, la data punerii în mișcare a acțiunii penale față de contestator nu erau în vigoare disp. art. 335 C. pr. pen., nelipsind nicio condiție prevăzută de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Solicitarea contestatorului este de fapt ca, pe cale de interpretare, să se ajungă la concluzia că în cauză, redeschiderea urmăririi penale și condamnarea sa de către instanța de apel, s-a făcut cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
O asemenea abordare nu este însă permisă de lege întrucât, instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reinterpreta probele dosarului pentru a ajunge, doar pe cale de interpretare, să constatate că ar fi existat o cauză de încetare a procesului penal, respectiv lipsa unei condiții prevăzute de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar această interpretare a dispozițiilor legale în privința redeschiderii urmăririi penale prev. de art. 273 C. pr. pen.1968, a făcut obiectul criticilor din apelul împotriva sentinței penale nr. 2586/24.08.2014 pronunțată în dosarul nr._/325/2013 și analizei prin decizia 853/A/20.10.2014, a cărei anulare se cere, întrucât, s-ar ajunge pe această cale la ocolirea dispozițiilor art. 426 C. pr. pen. privind caracterul expres și limitativ al cazurilor de contestație în anulare.
Principiul stabilității hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.
Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive.
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 431 C.pr.pen., va respinge contestația în anulare formulată de contestator.
Văzând și prevederile art. 275 alin. 2 C.pr.pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În temeiul art. 431 C.p.p. respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestator V. O. împotriva deciziei penale nr. 853/A din 20.10.2014 pronunțată de C. de A. Timișoara în dosarul nr._/325/2013.
În temeiul art. 275 alin. 2 C.p.p. obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. F. M. C. FLORENȚA
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. F. F.M./16.04.2015
Tehnored.O.I. 6 ex/; 01.04.2015
Prima instanță: Judecătoria Timișoara – jud. T. L.
Instanță apel: C. de A. Timișoara – jud. C. C., jud. I. P.
| ← Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr.... | Traficul de influenţă. Art.291 NCP. Decizia nr. 350/2015.... → |
|---|
