Înlocuirea măsurii preventive. Art. 139 C.p.p.. Decizia nr. 1076/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1076/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-07-2012
Dosar nr._ 0/a.10 Operator 2711
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1076/R
Ședința publică din 25 iulie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. I. M.
JUDECĂTOR: A. N.
JUDECĂTOR: L. ANI B.
GREFIER: C. U.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. –Serviciul T. Timișoara împotriva încheierii penale din 23.07.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ 0, privind pe inculpatul Ș. V. Z..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul recurent Ș. V. Z., în stare de arest, asistat de avocat din oficiu F. A..
P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul T. Timișoara este reprezentat de procuror F. H..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea recursului.
Procurorul solicită admiterea recursului, considerând că s-a dispus în mod greșit înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi țara, motivându-se că durata arestului preventiv de 8 luni a încetat să mai aibă un caracter rezonabil, iar gradul de pericol social pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă pentru ordinea publică a descrescut odată cu trecerea timpului. Se consideră că hotărârea primei instanțe este netemeinică, întrucât temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, impunând în continuare privarea inculpatului de libertate, iar durata arestului preventiv nu constituie un temei al înlocuirii acestei măsuri, dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, aceasta durată având relevanță numai sub aspectul încetării de drept a măsurii arestării preventive. Pe de altă parte, se mai arată că termenul rezonabil trebuie apreciat în funcție de mai multe criterii, respectiv natura și complexitatea cauzei, numărul mare al participanților dar și funcție de gravitatea faptelor săvârșite, iar din probele administrate rezultă că inculpatul este inițiatorul și coordonatorul majorității acțiunilor descrise în rechizitoriu, dar și faptul că inculpatul s-a sustras urmării penale și judecății, astfel încât inculpatul nu a oferit garanții că odată lăsat în libertate, nu va încerca să îngreuneze desfășurarea cercetării judecătorești sau să se implice în alte acțiuni ca și cele pentru care a fost trimis în judecată. Prin urmare, se consideră că raportat la persoana inculpatului, la natura infracțiunilor și la consecințele grave produse, lăsarea în libertate a inculpatului constituie un pericol concret pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a acestuia justifică menținerea în continuare a stării de arest preventiv.
Apărătorul din oficiu al inculpatului, avocat F. A., solicită respingerea recursului și menținerea încheierii pronunțată de Tribunalul T. ca temeinică și legală.
Inculpatul-recurent Ș. V. Z., având ultimul cuvânt, solicită respingerea recursului formulat de D., considerând că prima instanță în mod corect a avut în vedere că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă. Mai arată, de asemenea, că a dovedit faptul că nu s-a sustras cercetării judecătorești, dar și că a solicitat judecarea după procedura prev. de art. 3201 Cpp. Depune la dosar un memoriu.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea penală din 23.07.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ 02, în baza 3002 C.p.p. raportat la art.139 alin.1 și 35 C.p.p. și art.1451 C.p.p. a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului Ș. V. Z., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
În baza art.1451 alin.2 C.p.p. raportat la art.145 alin.11 și 12 C.p.p. a fot obligat inculpatul Ș. V. ca, pe durata obligării de a nu părăsi țara, să respecte următoarele îndatoriri:
- să se prezinte la organele de urmărire penală sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială locuiește, desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere ce va fi întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
- să nu schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată;
- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu se apropie de ceilalți inculpați, de martorii propuși prin rechizitoriu sau de membrii familiilor acestora și să nu comunice direct sau indirect cu respectivele persoane.
În baza art.1451 alin.2 C.p.p. raportat la art.145 alin.3 C.p.p. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării îndatoririlor impuse pe durata obligării de a nu părăsi țara.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului Ș. V. Z. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 72/26.10.2010 al Tribunalului T., dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunța această încheiere penală, Tribunalul T., procedând la analiza necesității menținerii măsurii arestării preventive dispusefață de inculpatul Ș. V., a constatat că la acest moment procesual această măsură preventivă nu se mai impune, schimbându-se temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri și neexistând temeiuri noi care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului, în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal fiind suficient a se dispune față de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara până la soluționarea definitivă a cauzei.
În acest sens, instanța de fond a avut în vedere că, potrivit art. 139 C.p.p. măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar potrivit alin. 139 al.3 5 măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin.1 lit. b și c, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara.
În cauză, s-a reținut că temeiurile care au stat la baza luării, iar ulterior menținerii arestării preventive au vizat faptul că există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, conform art. 143 C.p.p. rap. la art.148 al.1 lit.f C.pr.pen., precum și faptul că inculpatul s-a sustras de la judecată, conform art. 148 alin.1 lit.a C.p.p.
În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică, tribunalul a reținut că acesta este ulterior săvârșirii faptei și are un caracter limitat în timp, presupunând existența unor riscuri de natură a tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecințe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporții, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menținerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane. S-a reținut de asemenea, că acesta nu poate fi confundat cu pericolul social al faptei săvârșite, comiterea unor infracțiuni, chiar dacă aceste infracțiuni au o gravitate mare, reflectată în felul și limitele pedepsei, neputând constitui, prin ele însele, temei pentru menținerea privării de libertate a inculpatului.
Ca atare, prima instanță a constatat că odată cu timpul petrecut în detenție preventivă, gradul de pericol pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă pentru ordinea publică descrește, astfel că anumite motive ce inițial puteau justifica luarea unei măsuri privative de libertate, este posibil ca odată cu trecerea timpului să nu mai fie suficiente pentru menținerea acestuia în stare de arest.
Totodată, prima instanță a apreciat că și pericolul sustragerii inculpatului de la judecată are un caracter limitat în timp și poate fi reapreciat în raport de durata arestului preventiv deja executată, de comportamentul ulterior manifestat de inculpat pe parcursul procesului, toate acestea prin raportare și la eventualele obligații care se pot impune pentru a se asigura prezența inculpatului la judecată.
În același timp, prima instanță a reținut că, conform art. 5 alin.2 CEDO, orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului.
Nu în ultimul rând, tribunalul a observat că, în conformitate cu disp. art. 136 alin. ultim C.p.p., la individualizarea măsurii preventive care se impune a fi luată sau menținută trebuie să se aibă în vedere în permanență scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Raportându-se aceste aspecte la stadiul procesual al prezentului dosar – au fost audiați inculpații, precum și un număr foarte mare din martorii propuși prin rechizitoriu, precum și, în special, la durata arestului preventiv executat până în prezent de către inculpat - de aproximativ 8 luni de zile, având în vedere inclusiv situația familială dificilă a acestuia, tribunalul a apreciat că motivele ce inițial au justificat luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, datorită trecerii timpului, nu mai sunt suficiente pentru menținerea arestului preventiv, acest interval lung de timp scurs de la data săvârșirii presupuselor fapte, precum și de la data arestării preventive a inculpatului fiind în mod evident suficient pentru a reduce rezonanța socială a faptelor și a înlătura starea de temere și nesiguranță generată societății, precum și de a corija un eventual fond infracțional al inculpatului și a înlătura pericolul de a se sustrage de la judecată, acesta înțelegând în prezent care sunt consecințele săvârșirii unor astfel de fapte de natură penală.
La pronunțarea acestei soluții, s-a avut în vedere inclus faptul că, în condițiile în care arestul preventiv reprezintă situația de excepție, starea de normalitate reprezentând-o cercetarea persoanei bănuite de săvârșirea unei infracțiuni în stare de libertate, prelungirea arestului inculpatului peste termenul de 8 luni împlinit până în prezent, ar putea fi interpretată ca fiind o transformare a detenției preventive într-o pedeapsă anticipată, ceea ce ar contraveni principiului prezumției de nevinovăție, principiu fundamental consacrat atât prin dispozițiile art.52 C.p.p., cât și prin prevederile art.6 alin.2 din Convenția Europeană a Drepturilor.
Ca atare, raportat la aceste considerente, precum și la dispozițiile art.136 Cod procedură penală, prima instanță a apreciat că în acest moment procesual scopul măsurilor preventive - respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată - poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului, respectiv prin aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, obligațiile pe care, potrivit art.145 alin.11 lit. a-d și alin.12 lit. c Cod procedură penală, inculpatul fiind obligat să le respecte fiind apte a asigura normala desfășurare a procesului penal, nerespectarea acestora cu rea credință dând posibilitatea luării măsurii arestării preventive.
Prin urmare, în baza 3002 C.p.p. raportat la art.139 alin.1 și 35 C.p.p. și art.1451 C.p.p., Tribunalul T. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului Ș. V. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, până la soluționarea definitivă a cauzei.
În temeiul art. 1451 C.p.p. rap .la art. 145 alin. 11 și 12 C.p.p., a fost obligat inculpatul ca pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara să respecte următoarele obligații: să se prezinte la organele de cercetare penală, sau după caz la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială locuiește, desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere ce va fi întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat ; să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; să nu se apropie de ceilalți inculpați, de martorii propuși prin rechizitoriu sau de membrii familiilor acestora și să nu comunice direct sau indirect cu respectivele persoane.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. 22 C.p.p., conform cărora în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii de a nu părăsi țara sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus comunicarea unei copii a prezentei încheieri către Inspectoratul General al Poliției Timișoara,poliția Topolovățu M., jandarmerie, poliția comunitară, organelor de frontieră.
S-a dispus punerea în libertate de îndată a inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
Împotriva încheierii penale din 23.07.2012 pronunțată de Tribunalului T. în dosarul nr._ 0 a declarat recurs P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.I.I.C.O.T.-Serviciul T. Timișoara, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 24.07.2012, sub nr._ 0/a1.
În motivarea recursului procurorul a solicitat casarea hotărârii atacate, întrucât se impune menținerea inculpatului în stare de arest preventiv, subzistând în continuare temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive, fiind îndeplinite în continuare aceste condiții, existând probe că inculpatul ar fi săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. De asemenea inculpatul s-a sustras urmăririi penale și judecății și este inițiatorul și coordonatorul majorității acțiunilor descrise în rechizitoriu.
Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și analizate din oficiu, potrivit art.3859 al.3 C.p.p. ,Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 139 alin. 1 și 35 C.p.p., măsura arestării preventive se înlocuiește cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive. Prin urmare, numai dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate se poate dispune înlocuirea măsurii arestării preventive.
În raport de actele și lucrările dosarului și de temeiul arestării inculpaților, Curtea constată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 139 alin. 1, 160b și 145 din Codul de procedură penală în ceea ce îi privește pe inculpatul Ș. V. Z.. Astfel, din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că inculpatul a constituit un grup infracțional organizat în scopul comiterii de infracțiuni cu consecințe deosebit de grave contra patrimoniului mai multor persoane pe care le-a înșelat prin folosirea de file CEC fără acoperire, iar de la coinculpatul C. M. a obținut mai multe înscrisuri și ștampile false pe care le-a folosit în realizarea activității infracționale. Măsura arestării preventive s-a luat față de inculpat existând presupunerea rezonabilă că acesta este implicat în comiterea acestor fapte de natură penală, care sunt pedepsite de legea penală cu închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 143 și 148 lit. f C.p.p., privarea de libertate a inculpatului fiind de aproximativ 8 luni.
În esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală( art 143 C.p.p.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art.148 lit. a-f din C.p.p.
Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(existența metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o reacție particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.
Instanța de recurs apreciază că subzistă în continuare temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, neintervenind nici un element probatoriu de natură a schimba situația sub aspectul arestului preventiv, cu atât mai mult că și în fața instanței de judecată de la data respingerii cererilor de revocare și înlocuire a măsurii arestării preventive,14.06.2012, nu au fost administrate alte probe.
Raportat la situația concretă, este evident că temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat și nici nu au dispărut, astfel că nu este susținută ideea că ar exista posibilitatea cel puțin a înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara doar pentru simplul fapt că pericolul social s-a diminuat cu trecerea timpului.
În cauză nu se poate vorbi de atingerea unui termen rezonabil din punctul de vedere al arestului preventiv în condițiile în care această măsură durează de aproximativ 8 luni de zile, iar raportat la complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului care s-a sustras de la urmărire penală, acest termen nu poate fi considerat ca unul de lungă durată, astfel că acest aspect nu poate echivala cu o modificare a temeiurilor arestului preventiv.
În opinia instanței de recurs, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi țara nu se justifică nici în contextul în care măsura neprivativă de libertate nu poate garanta o continuare a procesului penal în bune condiții, în așa fel încât să se ajungă la aflarea adevărului în cauză, cu atât mai mult că finalizarea procesului penal cel puțin în prima instanță ar trebui să aibă loc într-o perioadă apropiată, iar în funcție de soluția adoptată ca urmare a interpretării probelor să fie stabilită și problema măsurii arestului preventiv.
În condițiile de față, Curtea apreciază că la acest moment procesual interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi judecat în stare de libertate. Astfel, se reține că presupunerea rezonabilă privește fapte grave, că aceste fapte au un impact social deosebit prin repercusiunile pe care le generează.
Totodată, se constată că menținerea duratei arestării preventive este premisa efectuării cu celeritate a actelor procesuale în cursul judecării cauzei, motiv pentru care nu se poate considera că menținerea măsurii arestării preventive se transformă în pedeapsă penală.
Referitor la situația personală a inculpatului, instanța de recurs constată că potrivit art.136 alin.8 C.p.p. nu au intervenit elemente noi de la luarea măsurii arestării preventive care să justifice punerea în libertate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct 2 lit. d C.p.p. va admite recursul declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Serviciul T. Timișoara împotriva încheierii penale din 23.07.2012 pronunțată de Tribunalului T. în dosarul nr._ 0, va casa încheierea penală recurată și rejudecând în temeiul art. 3002 C.p.p. raportat la art. 160b C.p.p. va menține starea de arest a inculpatului Ș. V. Z., urmând ca legalitatea și temeinicia acesteia să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 zile.
Potrivit art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina acestuia.
Va dispune plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul T. a sumei de 100 lei, onorariu avocat oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d C.p.p. admite recursul declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. –Serviciul T. Timișoara împotriva încheierii penale din 23.07.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ 0.
Casează încheierea penală recurată și rejudecând:
În temeiul art. 3002 Cpp raportat la art. 160b Cpp menține starea de arest a inculpatului Ș. V. Z., urmând ca legalitatea și temeinicia acesteia să fie verificate înainte de expirarea termenului legal de 60 zile.
În temeiul art. 192 alin. 3 Cpp cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Dispune plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul T. a sumei de 100 lei, onorariu avocat oficiu.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.07.2012.
Președinte, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. I. M. A. N. L. ANI B.
Grefier,
C. U.
Red. C.I.M..-26.07.2012
Tehnoredact. C.U. – 27.07.2012
Prima inst.: jud.C. A. Țira – Tribunalul T.
| ← Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr.... | Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Art. 149 ind... → |
|---|
