Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 215/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 215/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-03-2014
Dosar nr._ Operator 2711
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.215/ A
Ședința camerei de consiliu din data de 19.03.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: F. P.
JUDECĂTOR: FLORENȚA F. M. C.
GREFIER: L. P.
Ministerul Public- P. de pe lângă C. de A. Timișoara este reprezentat de procuror M. V..
Pe rol se află pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de condamnata T. M. împotriva deciziei penale nr. 138/R din 30.01.2014, pronunțată de C. de A. Timișoara în dosar nr._ .
Procedura de citare îndeplinită fără citarea părților.
Dezbaterile și susținerile se află consemnate în încheierea de ședință din 12.03.2014 care face parte integrantă din prezenta și prin care, pentru lipsă de timp, în vederea deliberării și pronunțării, stabilește termen la data de 19.03.2014, când:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 138/R din 30.01.2014, pronunțată în dosar nr._, C. de A. Timișoara în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C.p.p. a respins ca nefondat recursul declarat de inculpata T. M. D. împotriva sentinței penale nr. 2834 din 07.11.2013, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
În baza art. 38515 pct. 2 lit. d C.p.p. a admis recursul declarat de partea civilă BCR SA împotriva aceleiași sentințe.
A casat sentința penală recurată și rejudecând:
În baza art. 346 C.p.p. raportat la art. 14 C.p.p. a obligat pe inculpată în solidar cu partea responsabilă civilmente . și la plata dobânzilor legale aferente sumei de 13.252,53 lei până la data achitării debitului.
A menținut celelalte prevederi ale sentinței recurate.
Pentru a pronunța această decizie penală, instanța a constatat următoarele:
Prin sentința penală nr. 2834 din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, în baza art. 334 Cod procedură penală a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1-3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
În baza art. 215 alin. 1-3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 74 lit. a și art. 76 lit. c Cod penal, a fost condamnată inculpata T. M. D., la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal inculpatei i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) Cod penal, cu excepția dreptului de a alege.
În baza art. 81, 82 Cod penal s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.
În baza art. 71 Cod penal s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei închisorii.
S-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În baza art. 346 Cod procedură penală raportat la art. 14 Cod procedură penală, a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată în cauză și pe cale de consecință, a fost obligată inculpata în solidar cu partea responsabilă civilmente . A., la plata sumei de 13.252,53 lei către partea civilă BCR SA București și au fost respinse restul pretențiilor.
În baza art. 191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligată inculpata la plata către stat a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în solidar cu partea responsabilă civilmente ..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria A. nr. 1900/P/2012, înregistrat la instanță la data de 20.02.2013, a fost trimisă în judecată inculpata T. M. D. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Analizând actele și probele administrate în cauză în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței, prima instanță a reținut în fapt că inculpata T. M. D. a fost angajată a . A. din cursul anului 1995 până în anul 2008, când i s-a desfăcut contractul de muncă pentru săvârșirea de abateri disciplinare. Ulterior, inculpata a fost reintegrată pe postul ocupat anterior prin hotărârea instanței de judecată,în urma desfășurării unui litigiu civil. Inculpata ocupa funcția de consilier de credite, avea ca principală atribuție de serviciu acordarea de consiliere specializată pentru potențialii clienții ai băncii în vederea realizării unor contracte de creditare bancară.
În cursul anului 2008, împreună cu numita G. D. inculpata a înființat societatea comercială . (ulterior .), având ca obiect de activitate efectuarea de prestații de intermediere credite, iar ca unic asociat și administrator statuar pe numita G. D.. Societatea . a încheiat un protocol de colaborare cu . A., potențialii clienți interesați în contractarea unor credite bancare urmând a fi direcționați către banca BCR, iar în măsura în care între unitatea bancară și acești clienți se perfecta un contract de creditare, societatea de intermediere urma să beneficieze de un comision de aproximativ 1 % din valoarea creditului acordat. Pentru acordarea valorilor bănești reprezentând comisioane pentru serviciile de intermediere procedura standard convenită de părți era ca societățile de intermediere să întocmească un borderou (conținând datele de identificare ale clientului și data când acesta a fost trimis către unitatea bancară), pe care îl remiteau băncii însoțit de facturile ce atestau prestarea serviciului de intermediere și valoarea sumei datorate, precum și, în mod facultativ, de contractul de intermediere (declarația martorului S. D. C., supervizor al centrului imobiliar al BCR în perioada de referință).
Datorită slabelor rezultate economice înregistrate de societatea . (niciunul dintre clienții cărora numita G. D. le-a acordat asistență nu a obținut vreun credit bancar și prin urmare nici societatea de intermediere nu a beneficiat de vreun comision), martora G. G. a învestit-o pe inculpată cu puteri depline de administrare a societății, în baza unui contract de mandat.
Această împrejurare nu a fost adusă de inculpată la cunoștința unității bancare întrucât potrivit normelor interne ale băncii exista o incompatibilitate între calitatea de angajat BCR și cea de administrator al unei societăți partenere a băncii.
În perioada de referință 06 iunie 2008 – 03 noiembrie 2008, inculpata în calitatea sa de administrator mandatat al societății ., acționând în mod ocult, a solicitat unității bancare BCR plata comisioanelor de intermediere aferente unor servicii de intermediere fictive a creditelor numiților M. H., G. D. D., J. T., Hasu G., C. E., R. D., M. I., T. A., H. P. și Ghiara M.. Conform procedurii standard, inculpata a remis băncii borderourile cu datele de identitate ale persoanelor pretins intermediate, respectiv facturile ce atestau efectuarea prestației, documente semnate exclusiv de către martora R. D. G., contabila societății, pentru a se evita devoalarea situației de incompatibilitate în care se afla inculpata. În urma acestor acțiuni frauduloase, inculpata a cauzat părții civile un prejudiciu în valoare globală de_,53 lei, reprezentând valoarea sumelor bănești plătite societății de intermediere, cu titlu de comision.
Fiind audiată în fața instanței inculpata a negat săvârșirea faptei infracționale arătând că în toate situațiile persoanele pentru care a solicitat acordarea comisioanelor au fost intermediate de .. Inculpata a mai arătat că mobilul faptei a fost intenția de a-și îndeplini „targetul” propus spre realizare de către angajator, respectiv încheierea unor contracte de creditare în valoare de 1 milion euro, obiectiv care trebuia îndeplinit preponderent prin contracte mijlocite de societăți de intermediere.
Aserțiunile inculpatei, în sensul că nu ar fi prezentat instituției bancare ca fiind intermediați persoane care, în realitate, nu au beneficiat de astfel de servicii au fost infirmate de declarațiile martorilor M. H., G. D. D., J. T., Hasu G. B., C. E., R. D., M. I. F., T. A., H. P., B. Ș. M. și Ghiara M..
În mod sintetic, toți acești martori au relatat că s-au deplasat la unitățile bancare din proprie inițiativă, fără a apela la serviciile vreunei societăți de intermediere, astfel că prezentarea de către inculpată a acestor persoane ca fiind clienți ai societății pe care o administra, cu corolarul contractării creditelor de către aceste persoane ca fiind mediată de societatea de intermediere, apare ca fiind contrară adevărului obiectiv. Împrejurarea invocată de inculpată, potrivit căreia acești martori au beneficiat de regimul juridic al unor martori intermediați, în sensul acordării de către bancă a facilităților prevăzute pentru această categorie de clienți (vizând în special plata comisionului de analiză a dosarului de creditare, subsecvent, iar nu anterior acordării creditului) este lipsită de relevanță în cauză pentru analiza existenței faptei infracționale a inculpatei. Astfel, odată ce acești clienți în mod fraudulos au fost prezentați unității bancare ca fiind persoane intermediate de societatea ., ar fi apărut disonant ca ulterior acestora să nu le fie aplicabil regimul specific clienților intermediați.
Inculpata a invocat, totodată, îndeplinirea defectuoasă de către alte persoane, angajați ai băncii, a atribuțiilor proprii de serviciu, în sensul neverificării cu rigoarea corespunzătoare dacă facturile depuse de societățile de intermediere îndeplinesc condițiile pentru a se dispune virarea în conturile acestor societăți a sumelor de bani reprezentând comisioanele aferente serviciilor prestate. În opinia instanței de fond, o asemenea susținere nu are pertinență probatorie în cauză, raportat la acuzația concretă adusă inculpatei, de a fi indus în eroare reprezentanții unității bancare cu privire la realitatea unor prestații. Or, cum în mod temeinic s-a arătat în literatura juridică, prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune se tinde la protejarea și a persoanelor lipsite de prevedere, susceptibile de a fi induse în eroare cu ușurință. Prin urmare, o eventuală culpă concurentă a angajaților părții vătămate ar fi lipsită de relevanță în ceea ce privește existența infracțiunii de înșelăciune și a întinderii răspunderii inculpatei, nefiind susceptibilă a reprezenta o circumstanță cu efect atenuant pentru aceasta.
În al treilea rând, inculpata, prin apărătorii aleși, a susținut că faptele puse în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței nu ar putea realiza în mod principial conținutul infracțiunii de înșelăciune, ci doar ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246 Cod penal – întrucât infracțiunea de înșelăciune ar fi subiacentă celei de abuz în serviciu în cazul faptelor săvârșite de funcționari. Prima instanță a reținut că această teză – reținută uneori de doctrina și practica juridică –, chiar în măsura în care s-ar admite caracterul său just (un argument contrar ar fi reprezentat de limitele de pedeapsă cu mult superioare în cazul infracțiunii de înșelăciune în formă calificată, în raport cu cele ale infracțiunilor de abuz în serviciu) nu își găsește aplicabilitate în prezenta cauză. Astfel, faptele reținute în sarcina inculpatei au un caracter dual: inculpata a acționat pe de o parte în calitate de reprezentant al unei persoane juridice cu interese concurente în raport cu cele ale unității bancare, inducând în eroare reprezentanții persoanei vătămate, prin prezentarea ca adevărată a unu fapt mincinos – acțiuni ce întrunesc elementele infracțiuni de înșelăciune; subsecvent depunerii facturilor și a celorlalte înscrisuri atestând împrejurări nereale, prin prelucrarea acestor documente în calitatea sa de funcționar al băncii și în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice funcției deținute inculpata a săvârșit și acte susceptibile a fi încadrate în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor – dar pentru această faptă inculpata beneficiază de cauza ce înlătură răspunderea penală reprezentată de lipsa plângerii penale legal formulate. Pe cale de consecință, pentru această faptă, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Numai în măsura în care o persoană fizică acționează în calitate de reprezentant sau de prepus al unei persoane juridice este realizată situația premisă pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Dimpotrivă, în situația în care o persoană acționează în mod independent, în nume propriu, sau ca reprezentant al altei persoane juridice, și în această calitate induce în eroare la încheierea unui contract reprezentanții societății al cărei angajat este, fapta astfel săvârșită va realiza exclusiv conținutul infracțiunii de înșelăciune în convenții.
Instanța a reținut, de asemenea, că inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale după cum rezultă din fișa de cazier judiciar de la filele 131 dosar urmărire penală.
În drept, fapta inculpatei T. M. D. de a induce în eroare, în baza unei rezoluții infracționale unice, prin folosirea de mijloace frauduloase reprezentanții BCR Sucursala Județeană A., solicitând plata comisioanelor aferente unor servicii de intermediere a creditelor acordate mai multor persoane, atestând prin borderourile și facturile emise de societate existența acestor servicii, deși cunoștea că ele nu au fost în realitate prestate, în scopul de a obține în mod injust un folos material întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Pe cale de consecință, în baza art. 334 Cod procedură penală instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1-3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Împotriva acestei sentințe penale au declarat recurs inculpata T. M. D. și partea civilă Banca Comercială Română București.
Recursul declarat de inculpata T. M. D. nu a fost motivat în scris, ci doar oral în fața instanței de către apărătorul din oficiu al inculpatei care a solicitat achitarea acesteia în temeiul art. 10 lit. d C.p.p., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, nefiind dovedită intenția de fraudare a inculpatei.
Partea civilă BCR București în motivele de recurs a solicitat pe latură penală ca inculpatei să-i fie interzise drepturile prev. de art. 64 lit. c C.p., iar în ceea ce privește latura civilă a cauzei a solicitat obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 30.683,29 lei cu dobânda legală aferentă calculată până la data achitării integrale a debitului.
Examinând sentința penală recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept potrivit disp. art. 385 ind. 6 al. 3 C.p.p., instanța a constatat că recursul formulat de către inculpata T. M. D. este nefondat, iar recursul declarat de partea civilă BCR București este fondat, pentru următoarele considerente.
Instanța de fond – Judecătoria A. – a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecății pe baza întregului material probator administrat în cauză, respectiv aceea că inculpata T. M. D. a indus în eroare, în baza unei rezoluții infracționale unice, prin folosirea unor mijloace frauduloase, reprezentanții BCR Sucursala Județeană A., solicitând plata comisioanelor aferente unor servicii de intermediere a creditelor acordate mai multor persoane, atestând prin borderourile și facturile emise de societatea administrată de aceasta, . (ulterior .) existența acestor servicii, deși cunoștea că ele nu au fost în realitate prestate, în scopul de a obține în mod injust un folos material, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 al. 1, 2, 3 C.p. cu aplic. art. 41 al. 2 C.p., starea de fapt și vinovăția inculpatei fiind reținute în urma coroborării probelor cu înscrisuri, a declarațiilor de martori (M. H., G. D. D., J. T., Hasu G. B., C. E., R. D., M. I. F., T. A., C. P., B. Ș. M., Gheara M., R. D., S. D. C., G. D.).
Din declarația martorilor M. H., G. D. D., J. T., Hasu G. B., C. E., R. D., M. I. F., T. A., C. P., B. Ș. M., Gheara M. rezultă că aceștia nu au beneficiat de serviciile de intermediere ale inculpatei prin societatea pe care o gestiona, aceștia s-au deplasat la unitățile bancare din proprie inițiativă; din declarațiile martorei G. D. rezultă că societatea înființată de aceasta, ., întrucât nu a obținut rezultate economice, a învestit-o pe inculpată cu puteri depline de administrare a societății, iar din declarația martorului S. D. C. a rezultat modul în care se proceda în situația în care BCR a acordat comisioane pentru serviciile de intermediere, declarațiile martorei R. D. G., care era contabila societății și semna documentele care urmau a fi depuse la bancă, iar din coroborarea declarațiilor martorilor cu înscrisurile depuse la dosar, dar și cu alte declarații de martori (B. G., B. D., R. C. V., L. R., M. E., M. N., V. C. Sultinel, Pantalie C., U. D., Irean S.) rezultă vinovăția inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prezumția de nevinovăție fiind răsturnată în speța de față cu toate că inculpata a negat în permanență săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa.
În aceste condiții, în mod judicios inculpata a fost condamnată la o pedeapsă de 3 luni închisoare, la individualizarea pedepsei fiind avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C.p., gradul de pericol social al infracțiunii, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, prejudiciul creat părții civile, dar și circumstanțele personale ale inculpatei care nu a recunoscut săvârșirea faptelor, nu are antecedente penale, fiindu-i reținute și circumstanțe atenuante facultative conform disp. art. 74 lit. a C.p.
Se poate constata că instanța de fond în mod judicios a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei întrucât sunt întrunite condițiile impuse de art. 81 C.p. în sensul cuantumului pedepsei aplicate în concret, lipsa unei condamnări mai mare de 6 luni, dar și existența convingerii instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia.
Solicitarea de achitare a inculpatei în baza disp. art. 10 lit. d C.p.p. în sensul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, este nefondată în raport cu probele administrate în cauză, din starea de fapt reținută în mod corect de către instanță rezultând că inculpata a acționat cu intenție directă, urmărind în mod direct obținerea unui avantaj material injust, astfel că în speța de față sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma prev. de art. 215 al. 1, 3 C.p. cu aplic. art. 41 al. 2 C.p.
În ceea ce privește aplicarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. c C.p. solicitată de către partea civilă, instanța a constatat că această solicitare nu are nici un fundament, cu atât mai mult că nu s-a arătat în mod concret ce funcție, ocupație să-i fie interzisă inculpatei, solicitarea având un caracter abstract, astfel că instanța apreciază că nu se impune agravarea situației inculpatei sub acest aspect.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a constatat că în speța de față sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că a fost dovedită fapta cauzatoare de prejudicii de care se face vinovată în mod exclusiv inculpata, prejudiciul cert suferit de către partea civilă BCR SA București, dar și legătura de cauzalitate dintre acestea, astfel că instanța de fond în mod judicios a dispus obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente . la plata sumei de 13.252,53 lei către partea civilă BCR SA București, însă în mod greșit nu au fost acordate și dobânzile legale aferente acestei sume, motiv pentru care recursul declarat de către partea civilă urmează a fi admis.
Prin contestația în anulare formulată, petenta a solicitat admiterea acesteia, desființarea deciziei nr. 2834 din 07.11.2013 în dosarul_ și rejudecarea recursului, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prev. de art. 246 și încetarea procesului penal.
Arată că este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 b C.pr.pen (art. 426 lit. a din Noul C.pr.pen). Apreciază că instanța de judecată trebuia să țină cont de cererea de amânare și să se pronunțe cu privire la această cerere. Neluarea în seamă a cererii de amânare și judecarea cauzei cu avocat din oficiu are dotă consecințe: încălcarea dreptului la un proces achitabil și existența motivului de contestație invocat, întrucât, considerând cererea de amânare întemeiată, petenta nu s-a prezentat la termenul de judecată., cu atât mai mult cu cât în prezent muncește în Germania.
Petenta susține că este incident și motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 c C.pr.pen (art. 426 lit. b din Noul C.pr.pen). Apreciază că încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 246 rap. la art. 258 C.pen pentru care punerea în mișcarea a acțiunii penale are loc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar în acest caz, plângerea prealabilă este tardivă.
Celelalte considerente din cuprinsul cererii formulate de petentă au legătură cu etapa judecării contestației și nu cu cea admiterii în principiu, ce urmează a fi analizată în continuare:
Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.
Prin dispozițiile în art. 391 din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut că: „Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e), fără citarea părților.
Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.”
Totodată codul de procedură penală actual reglementează limitativ cazurile în care această cale de atac poate fi formulată. De asemenea, analizarea admisibilității în principiu a contestației în anulare este prevăzută și de actualul cod de procedură penală în art. 431 C.pr.pen
Prin urmare, în etapa admisibilității în principiu, se verifică cererea sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
C., verificând contestația în anulare formulată de contestatoare, prin prisma dispozițiilor art. 431 din Codul de procedură penală, referitoare la admisibilitatea în principiu, constată că aceasta este inadmisibilă.
În speță, contestatoarea a invocat împrejurarea că, deși a fost legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta deoarece a formulat o cerere de amânare, astfel că apreciind că va fi admisă, nu s-a mai prezentat la termen, întrucât muncește în Germania..
Deși acest motiv al contestației în anulare este prevăzut de art. 386 lit. b C.pr.pen din 1968 în următoarea formă: „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare”, dar și de codul de procedură actual la art.426 lit. a C.pr.pen sub următoarea formă: „când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate”, se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la unei împrejurări care a condus la imposibilitatea prezentării în instanță, iar pe de altă parte, referitor la această împrejurare, nu a putut înștiința instanța. Or, din cererea de amânare aflată la dosar rezultă că motivul amânării solicitat de petentă este cel al angajării unui apărător, neformulând cerere de amânare întrucât nu se poate prezenta. De altfel, tocmai acest înscris relevă împrejurarea că petenta nu s-a aflat în imposibilitate de a înștiința instanța de împiedicarea participării la proces. Faptul că petenta muncește în Germania nu constituie o cauză care să conducă la ideea împiedicării participării la proces
În aceste sens a opinat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1642 din 27 aprilie 2010, stabilind următoarele: „Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C.pr.pen. presupune îndeplinirea cumulativă a condiției ca partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și a condiției ca partea să fi fost în imposibilitatea de a încunoștința instanța de recurs despre această împiedicare. În cazul în care se află în imposibilitatea de a se prezenta, partea are obligația de a încunoștința instanța de recurs, iar dacă nu și-a îndeplinit această obligație, deși avea posibilitatea de încunoștințare, inclusiv prin sistemele de comunicații, nu este incident cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C.pr.pen.”
În speță, contestatoarea a mai invocat și împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal.
Acest motiv al contestației în anulare este prevăzut de art. 386 lit. c C.pr.pen din 1968 în următoarea formă: „când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar”, dar și de codul de procedură actual la art.426 lit. b C.pr.pen sub următoarea formă:„ când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o cauză de nepedepsire.
C. constată că în etapa admiterii în principiu, verificările nu trebuie să aibă caracter pur formal, respectiv că s-a invocat unul din motivele contestației în anulare, ci instanța, trebuie să verifice dacă temeiurile faptice se încadrează în concret în cazul de contestație în anulare invocat.
Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive decât cel invocatm, s-ar proceda la rejudecarea recursului. De altfel, așa cum rezultă din sentința Judecătoriei A., instanța a analizat cererea inculpatei de schimbare a încadrării juridice corectă în cea prevăzută de art. 246 rap. la art. 258 C.pen
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 431 C.pr.pen., va respinge contestația în anulare formulată pentru petent.
Văzând și prevederile art. 275 alin. 2 C.pr.pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În temeiul art. 431 C.p.p. respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de condamnata T. M. D. împotriva deciziei penale nr. 38/R din 30.01.2014 pronunțată de C. de A. Timișoara în dosarul nr._ .
În temeiul art. 275 alin. 2 C.p.p. obligă condamnata la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 19.03.2014..
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. FLORENȚA F. M. C.
GREFIER,
L. P.
Red. F. P./
Tehnored.L.P. 2ex/; 26.03.2014
Prima instanță: L. M. U.
Inst. Recurs: G.B, B, C. I.M- CATimișoara
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 226/2014.... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 229/2014. Curtea... → |
|---|
