Lovirea sau alte violenţe. Art. 180 C.p.. Decizia nr. 86/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 86/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-01-2015
Dosar nr._ Operator 2711
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 86/A
Ședința publică din data de 28.01.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: F. P.
JUDECĂTOR: F. M. C. FLORENȚA
GREFIER: O. IOȚCOVICI
Ministerul Public- P. de pe lângă C. de A. Timișoara este reprezentat de procuror S. A..
Pe rol se află judecarea apelurilor declarate de inculpatul B. N. și de partea civilă B. C. B., împotriva sentinței penale nr. 3776 din data de 20.10.2014 pronunțată de J. Timișoara în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă inculpatul personal și reprezentat de avocat ales B. I. Slavița, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind partea civilă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-au depus la dosar de către ambele părți motivele pentru care au înțeles să formuleze apel. De asemenea, se constată că ambele părți au depus la dosar memorii.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.
În timpul susținerii concluziilor de către avocatul ales al inculpatului se prezintă partea civilă B. C..
Avocatul ales al inculpatului solicită admiterea apelului formulat de inculpat, iar în principal, desființarea sentinței penale apelate și, în rejudecare pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, în baza art. 396 al. 5 rap. la art. 16 lit. a C.pr.pen., neexistând fapta.
În subsidiar, avocatul ales al inculpatului solicită achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. b1 din vechiul C.pr.pen. cu aplicarea art. 5 noul C.pen. coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2013.
De asemenea, avocatul ales al inculpatului solicită respingerea acțiunii civile formulată de partea civilă.
În susținerea orală a concluziilor, avocatul inculpatului arată că prima instanță a pronunțat hotărârea de condamnare a inculpatului bazându-se exclusiv pe declarațiile martorilor propuși de persoana vătămată, din care nu rezultă că ar fi perceput direct cele relatate ci doar indirect din relatările părții civile. În opinia sa, această situație constituie o încălcare gravă a principiilor și garanțiilor fundamentale instituite de legiuitor. Solicită instanței să aibă în vedere că presupusele fapte au fost comise în perioada în care cele două părți erau în proces de divorț și că pe rolul organelor judiciare competente există numeroase plângeri penale formulate de partea civilă la adresa inculpatului.
În continuare, avocatul ales al inculpatului învederează că în cuprinsul certificatului medico-legal s-a concluzionat că persoana vătămată ar avea nevoie de un anumit număr de îngrijiri medicale pentru vindecare, însă nu există o legătură de cauzalitate între presupusa agresiune și vătămările depistate la partea civilă.
Referitor la solicitarea subsidiară, avocatul arată că în situația în care instanțe de apel apreciază că declarațiile părții civile și ale martorilor sunt suficiente pentru a se înfrânge prezumția de nevinovăție a inculpatului și a se dispune condamnarea sa, să se aibă în vedere prevederile art. 181 C. pen. din 1969 - fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. În opinia sa pedeapsa cu închisoarea este excesivă, având în vedere că atât vechile cât și noile reglementări prevăd alternativa pedepsei amenzii. Totodată precizează că inculpatul este o persoană apreciată la locul de muncă și nu a avut conflicte cu legea penală.
Avocatul ales al inculpatului mai solicită respingerea acțiunii civile, ca o consecință a achitări inculpatului. De asemenea, consideră că pretențiile civile sunt exagerat de mari, susținând că problemele de sănătate invocate de partea civilă nu au fost cauzate de vreo acțiune a inculpatului întrucât aceasta le-a avut înainte de presupusa faptă.
În ceea ce privește apelul părții civile solicită ca acesta să fie respins, având în vedere faptul că aceasta solicită daune morale pentru intervenții chirurgicale la care urmează să fie supusă. Mai solicită să se aibă în vedere că partea civilă locuiește în prezent în același imobil în care locuiește și inculpatul, deși există ordonanță de evacuare a acesteia din imobil. Acest fapt, în opinia sa, răstoarnă susținerea cum că inculpatul ar fi o persoană cu un comportament agresiv.
Partea civilă depune la dosar înscris intitulat „Memoriu” și solicită admiterea apelului său, considerând că majorarea daunelor morale ar fi justificată. Aceasta precizează că problemele de natură medicală au survenit ca urmare a agresiunilor inculpatului asupra sa. Susține că nu părăsește imobilul în care locuiește în prezent întrucât nu are o alternativă pentru a locui. În plus, învederează că imobilul respectiv se află în litigiu.
Referitor la apelul inculpatului, partea civilă solicită să fie respins ca nefondat și neîntemeiat pentru motivele expuse pe larg în scris.
Procurorul pune concluzii de respingere a apelurilor declarate de inculpat și partea civilă.
În privința apelului inculpatului, procurorul arată că vinovăția inculpatului a fost dovedită prin întreg probatoriul administrat în dosar, arătând că deși martorul ocular nu a putut fi audiat de instanță, fapta inculpatului a fost dovedită și prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, sens în care, apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 181 C.pen. C.pen. din 1969.
Referitor la apelul părții civile, procurorul arată că nu s-a făcut dovada faptului că multiplele afecțiuni medicale ale acesteia sunt consecințele celor două fapte pentru care inculpatul a fost cercetat în prezentul dosar.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, arată că regretă faptul că divergențele dintre el și persoana vătămată au avut o rezolvare în instanță. De asemenea, precizează că au existat acțiuni șicanatoare din partea părții civile încă din primele zile de căsătorie și că încă de atunci aceasta a avut probleme de sănătate. Mai arată că a oferit ajutor financiar părții civile pe care aceasta a înțeles să îl utilizeze în alte scopuri decât cele de natură medicală. Solicită achitarea sa, menționând că a fost de acord cu sancțiunea administrativă aplicată de organele de urmărire penală, sens în care a și achitat suma respectivă.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 3776 din data de 20.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, J. Timișoara, în temeiul art.396 alin1, 2 C.proc.pen. rap.la art.180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic. art. 41 alin.2 și art.42 C.pen1969, cu aplic.art. 5 C.pen., a condamnat inculpatul B. N. la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei, în formă continuată, prev. de art.180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic.art. 41 alin.2, cu aplic.art. 5 C.pen.
În temeiul art.71 C. pen.1969 cu aplic.art.5 C.pen, rap.la art. 12 din Legea 187/2012 a interzis inculpatului drepturile prevăzute la art.64 lit. a teza a II-a și lit. b C. pen.1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata și în condițiile prev. de art. 71 alin.2 C.pen 1969.
În baza art.81, art.82 C.pen. 1969 cu aplic. art.5 C.pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani ce va începe să curgă de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În temeiul art. 71 alin.5 C. pen.1969 cu aplic.art.5 C.pen. a suspendat pedeapsa accesorie pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 404 C. proc. pen. a pus în vedere inculpatului dispozițiile art.83 C.pen.1969, respectiv, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
În temeiul art. 25 C.proc.pen., rap.la art. 1357 C.civ. a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. C. B. și a dispus obligarea inculpatului la plata, către aceasta, a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.
În temeiul art.274 alin.1 C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință penală, prima instanță a constatat următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 03.02.2014, pronunțată de J. Timișoara în dosarul nr._, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. N., pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. 2 ind. 1CP 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 CP1969.
În fapt, s-a reținut că, în data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00 și la data de 10.11.2011 în jurul orelor 21,00, în timp ce se afla la domiciliul său din Timișoara, . nr.9, ..30, pe fondul unei stări conflictuale intrafamiliale, inculpatul B. N. a agresat-o fizic pe soția sa, B. C. B., căreia prin actele de violență exercitate asupra ei, i-a provocat leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011 și respectiv, 9 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1677/11.11.2011 (filele 9,10).
S-a reținut că situația de fapt mai sus menționată se susține cu următoarele mijloace de probă: declarațiile inculpatului B. N.; declarațiile persoanei vătămate B. C. B.; declarațiile martorilor B. A. S. și B. D..
De asemenea, s-a constatat că, în urma audierii martorilor B. A. S. și B. D. și a părții vătămate B. C. B., a fost combătută atât apărarea formulată de inculpatul B. N. cu privire la survenirea leziunilor părții vătămate, constatate prin certificatul medico-legal nr. 1517/17.10.2011, ca urmare a unei autoaccidentări a acesteia în timpul deplasării pedestre, alături de fiul ei, B. A. Ș. spre un laborator de analize, cât și apărarea formulată de inculpaz cu privire la leziunile suferite de B. C. B. la data de 10.11.2011, când aceasta conform declarațiilor inculpatului s-ar fi autoaccidentat în bucătăria locuinței comune.
Cu ocazia aducerii la cunoștință a învinuirii și audierii, în cursul urmăririi penale, inculpatul B. N. nu a recunoscut comiterea actelor de violență împotriva persoanei vătămate, precizând că nu a agresat-o pe aceasta.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că inculpatul B. N. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de „lovire sau alte violențe” prev. de art. 180 alin. 2 ind.1 Cod penal având în vedere probele administrate, însă s-a considerat că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, motiv pentru care, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă J. Timișoara dată la data de 02.10.2013 în dosarul de urmărire penală nr._/P/2012 s-a dispus scoaterea inculpatului B. N. de sub urmărire penală, soluție menținută prin Ordonanța de respingere a plângerii dată la 03.12.2013 de prim procurorul Parchetului de pe lângă J. Timișoara în dosarul nr. 2133/II/2/2013.
Împotriva acestei soluții, persoana vătămată B. C. B. a formulat plângere, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 18.12.2013, plângere care, în baza art. 2781 alin. 8 lit. c C.pr.pen., a fost admisă prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 03.02.2014, și prin care a fost desființată ordonanța de scoatere de sub urmărire penală dată în dosarul nr._/P/2012 al Parchetului de pe lângă J. Timișoara prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunea prev. de art. 180 alin. 21 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. față de învinuitul B. N.. Prin aceeași încheiere s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de învinuitul B. N. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 180 alin. 21 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2. C. pen. iar în temeiul art. 278 ind1 alin. 9 C. proc. pen., instanța a constatat că actul de sesizare îl constituie plângerea petentei.
În vederea justei soluționări a cauzei, din oficiu prima instanță a dispus administrarea probei cu înscrisuri, fiind înaintată la dosar fișa de cazier a inculpatului, adresa grefei instanței cu privire la domiciliul inculpatului.
La termenul de judecată din 15.05.2014, a fost depusă la dosarul de fond cererea de constituire parte civilă formulată de partea vătămată B. C. B. cu suma de 500.000 de euro, reprezentând daune morale și cu o sumă neprecizată, reprezentând dauna materiale.
Prima instanță a mai constatat că la termenul de judecată din 16.07.2014, inculpatul a depus memoriu la care a atașat în copie sentințele civile nr._/09.11.2011 și 7469/03.06.2014. La același termen de judecată a fost audiat inculpatul B. N. (f. 88,89) și a fost încuviințată proba testimonială cu martorii B. A. Ș. și B. D., solicitată de procuror.
La termenul de judecată din 11.09.2014 au fost depuse de către persoana vătămată B. C. B. înscrisuri medicale, aceasta a fost audiată (f. 105), fiind audiat și martorul B. D. (f. 106). De asemenea, prima instanță a încuviințat proba testimonială cu martora B. A., solicitată de persoana vătămată.
La termenul de judecată din 09.10.2014 au fost depuse de către persoana vătămată B. C. B. înscrisuri medicale (f. 114-130) și a fost audiată martora B. A. B. (f. 113). Prezent fiind la termenul de judecată din 09.10.2014, martorul B. A. S., a arătat că nu dorește să dea declarație, având în vedere calitatea sa de fiu al inculpatului și a persoanei vătămate. La același termen de judecată, instanța de fond a respins cererea de amânare a cauzei formulată de persoana vătămată în sensul efectuării unei radiografii lombare, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată.
Analizând și coroborând ansamblul probatoriu administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
Prin ordonanța din 02.10.2013 emisă de P. de pe lângă J. Timișoara în dosarul nr._/P/2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului B. N., cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de lovire sau alte violențe, în formă continuată, prev. de art. 180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.1969 și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 lei. Prin rezoluția din 03.12.2013 emisă de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă J. Timișoara în dosarul nr.2133/II/2/2013 s-a respins plângerea formulată de numita B. C. B. împotriva soluției sus-arătate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 18.12.2013 sub nr._, în temeiul art. 2781 Cod procedură penală, numita B. C. B. a formulat plângere împotriva Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, dată la 02.10.2013, în dosar nr._/P/2012, de către P. de pe lângă J. Timișoara și împotriva rezoluției de respingere a plângerii, dată la 03.12.2013, în dosar nr. 2133/II/2/2013 de către primul procuror adjunct al Parchetului de pe lângă J. Timișoara.
Prin încheierea din 03.02.2014 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr._ /2014 s-a dispus admiterea plângerii petentei B. C. B., cu consecința desființării ordonanței de scoatere de sub urmărire penală nr._/P/2011 în ce privește soluția dispusă față de învinuitul B. N., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art 180 al 2 ind 1 C.pen. 1969, cu aplicarea art 41 al 2 C.pen 1969 și a reținut cauza spre judecare. În temeiul art 278 ind 1 alin. 9 C.pr.pen. s-a constatat că actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea petentei. În temeiul art 15 alin. 2 din Lg 255/2013 raportat la art 341 al 7 pct 2 N.C. proc. pen. s-a constatat legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Totodată s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de învinuitul B. N., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art 180 al 2 ind 1 C.pen. 1969, cu aplicarea art 41 alin. 2 C.pen. 1969.
În fapt, în urma probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, s-a reținut că la data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00 și la data de 10.11.2011 în jurul orelor 21,00, în timp ce se afla la domiciliul său din Timișoara, . nr.9, . unei stări conflictuale intrafamiliale, inculpatul B. N. a agresat-o fizic pe persoana vătămată B. C. B., cu care la datele respective era căsătorit, căreia prin actele de violență exercitate asupra ei, i-a provocat leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011 și respectiv, 9 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1677/11.11.2011.
Din declarația persoanei vătămate date în cursul urmăririi penale, precum și cu prilejul audierii sale de către instanță, probe coroborate cu actele dosarului, prima instanță a reținut că cele două părți au fost căsătorite începând cu data de 20.01.1990, căsătoria fiind însă desfăcută din culpa ambelor părți prin sentința civilă nr._/09.11.2011 a Judecătoriei Timișoara, definitivă la 08.01.2013. În cuprinsul hotărârii s-a reținut că între părți au apărut de-a lungul timpului numeroase neînțelegeri, ce au creat o stare anormală de conviețuire, în contextul permanentelor șicanări pe care persoana vătămată le-a avut la adresa inculpatului. Din analiza acelorași probe, coroborate cu declarațiile martorilor B. A. Ș. (audiat doar în cursul urmăririi penale, ca urmare a refuzului de a da declarații în fața instanței în raport de disp.art. 117 alin.1, lit. a C.p.p), B. D. și B. A., prima instanță a mai reținut că între părți au existat de-a lungul timpului mai multe scandaluri, persoana vătămată fiind deseori ținta acțiunilor violente verbal și fizic venite din partea inculpatului. Astfel, acest din urmă martor a arătat că, deși nu a văzut niciodată personal pe inculpat lovind-o pe persoana vătămată, a observat-o pe aceasta din urmă cu probleme medicale, povestindu-i mai mereu despre caracterul violent al soțului său. Tot din declarația numitei B. A. s-a reținut comportamentul violent al inculpatului despre care aveau cunoștință și alți vecini ai părților, precum și apariția unor incidente de aceeași natură între părți care în anul 2013 au făcut necesară intervenția poliției.
Pe fondul relațiilor conflictuale dintre părți, s-a reținut că în data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00, înaintea unuia din termenele de judecată acordate în cadrul procesului de divorț ce se afla în curs, inculpatul i-a adresat persoanei vătămate mai multe cuvinte jignitoare, a împins-o pe aceasta determinând lovirea sa de pragul ușii, lovind-o totodată pe aceasta cu piciorul în zona lombară, cu consecința cauzării pentru persoana vătămată a unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011. S-a avut în vedere că despre acest incident a relatat și martorul B. D., fiul părților din prezenta cauză, care, cu ocazia audierii sale în ambele faze procesuale, a aflat de la persoana vătămată despre incidentul sus-arătat, acesta precizând totodată că astfel de comportamente violente erau destul de dese în familia sa. La rândul său, martorul B. A. S., audiat în cursul urmăririi penale, a arătat că în vara anului 2011 între părți au apărut din ce în ce mai multe scandaluri, care de cele mai multe ori au degenerat, cu consecința de agresiuni venite din partea inculpatului, tatăl martorului, asuprea persoanei vătămate. Cu referire la incidentul din 14.10.2011, acesta a arătat că, deși nu a asistat personal la agresarea fizică a mamei sale de către inculpat, are cunoștință despre această faptă în urma discuțiilor purtate cu persoana vătămată, pe care de altfel a văzut-o prezentând mai multe urme de lovituri pe corp.
Prima instanță a conchis că declarațiile persoanei vătămate se coroborează cu cele ale martorilor audiați în cauză, precum și cu certificatul medico-legal nr. 1517/17.10.2011, probe care au întărit convingerea instanței cu privire la comiterea de către inculpat, a faptei reținute în sarcina sa. În acest context, prima instanță a înlăturat ca nesinceră declarația inculpatului, care, cu privire la leziunile prezentate de persoana vătămată, a arătat că aceasta s-a lovit la picior întrucât ar fi căzut pe trotuar. S-a opiniat că, declarația acestuia nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză, reținându-se în acest sens, că, potrivit certificatului medico-legal persoana vătămată a prezentat legiuni pe gamba dreaptă, atât pe fața anterioară, cât și pe cea posterioară, precum și la ambii genunchi, așa încât, s-a apreciat că ipoteza avansată de către inculpat este vizibil în contradicție cu cele constatate prin actele medicale.
În ceea ce privește fapta din data de 10.11.2011, prima instanță a reținut că în data respectivă, jurul orelor 21,00 inculpatul a aruncat înspre persoana vătămată cu o farfurie cu mâncare care, în urma spargerii, a determinat producerea, de către cioburile acesteia, a unor plăgi la nivelul feței externe a brațului stâng, ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile de îngrijiri medicale, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului medico-legal nr. 1677/11.11.2011. S-a constatat că fapta inculpatului se confirmă cu probele administrate în cauză, declarațiile persoanei vătămate coroborându-se în acest sens cu actele medicale emise pe seama acesteia, precum și cu cele ale martorilor B. D. și B. A. S.. Astfel, s-a reținut că, deși niciunul dintre cei doi martori nu au fost de față în momentul în care inculpatul a aruncat cu farfuria înspre persoana vătămate, ambii au observat-o pe aceasta imediat după conflict prezentând leziuni la nivelul mâinii, din care de altfel îi curgea sânge și, reproșându-i tatălui lor despre fapta pe care ei au apreciat că acesta a comis-o, li s-a răspuns de către inculpat că nu a mai suportat. Pe de altă parte, s-a constatat că martorul B. A. Ș., audiat în faza urmăririi penale, a relatat cum a perceput direct și nemijlocit momentele ulterioare incidentului, observând cioburile de farfurie împrăștiate pe jos, precum și pe mama sa lovită la mâna strângă, pe care de altfel a ajutat-o să curețe resturile de mâncare ce rămăseseră pe brațul acesteia. Coroborând probele sus-menționate, prima instanță a opiniat că fapta inculpatului, astfel cum a fost anterior descrisă, precum și vinovăția acestuia sunt dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil ce i-ar putea profita acestuia, context în care a apreciat nesincere declarațiile date de către acesta în cele două faze procesuale, potrivit cărora persoana vătămată s-ar fi lovit în zona bicepsului mâinii stângi în timp ce se afla în bucătărie.
În drept, prima instanță a reținut că faptele inculpatului B. N. care, în data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00, i-a adresat persoanei vătămate B. C. B. mai multe cuvinte jignitoare, a împins-o pe aceasta determinând lovirea sa de pragul ușii, lovind-o totodată cu piciorul în zona lombară, cu consecința cauzării pentru persoana vătămată a unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, precum și fapta aceluiași inculpat care la data de 10.11.2011, în jurul orelor 21,00, a aruncat înspre persoana vătămată cu o farfurie cu mâncare ce, în urma spargerii, a determinat producerea, de către cioburile acesteia, a unor plăgi la nivelul feței externe a brațului stâng, ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile de îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei, în formă continuată, prev. de art. 180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic,art. 41 alin.2 C.pen.1969, cu aplic.art.5 C.pen.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, prima instanță a reținut că cele două fapte reținute în sarcina inculpatului întrunesc, fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei, în formă continuată, prev. de art. 180 alin.2, ind.1 C.pen.1969, însă, în considerarea rezoluției infracționale unice cu care inculpatul a acționat la comiterea lor, a reținut o singură infracțiune, în formă continuată, potrivit art. 41 alin.2 C.pen.1969. Totodată, s-a apreciat că varianta infracțiunii în forma prev. de art. 180 alin.2, ind.1 C.pen.1969 este avută în vedere prin prisma faptului că, la data comiterii celor două acte materiale ale infracțiunii, persoana vătămată era soția inculpatului, așa încât calitatea cerută de legiuitor privind subiecții acestei infracțiuni este întrunită prin raportare la disp. art. 149 ind.1 C.pen. 1969, potrivit cărora prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.
De asemenea, prin prisma intrării în vigoare a noului Cod penal la 01.02.2014, având a face aplicarea în cauză a disp.art.5 C.pen., potrivit cărora în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, instanța de fond a reținut că în cazul de față, prin raportare la circumstanțele speței, mai favorabilă pentru inculpat este legea veche, C.pen. anterior. În acest sens, s-a avut în vedere și Decizia nr.265/06.05.2014 a Curții Constituționale a României, în cuprinsul căreia s-a statuat că determinarea legii mai favorabile reprezintă o activitate concretă, indisolubil legată de faptă și de autorul său iar alegerea sa este necesar a se face în ansamblu, iar nu prin raportare la instituții autonome mai favorabile, de natură a înfrânge exigențele constituționale. Analizând astfel în ansamblu cele două legi penale succesive, prima instanță a avut în vedere pe lângă limitele pedepsei prevăzute de lege (noul C.pen. prevăzând în art. 193 alin.2 rap.la art. 199 o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 6 ani și 3 luni sau amenda, spre deosebire de C.pen.1969 ce prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 2 ani sau amenda) și tratamentul sancționator al infracțiunii continuate (sub acest aspect, constatând că codul nou este mai favorabil prin prisma sporului mai mic, de doar 3 ani, față de 5 ani închisoare, aplicabil potrivit vechii legislații), precum și individualizarea judiciară a executării pedepsei, aspecte în considerarea cărora s-a opinat în sensul că vechea reglementare e mai favorabilă inculpatului.
Astfel, la alegerea și individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare,prev. în cuprinsul art. 72 C.pen.1969, raportate în prezenta cauză, respectiv starea de pericol al faptei concretizat în valorile sociale care au fost, dar mai ales vor putea fi vătămate în viitor, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În acest sens, instanța de fond a reținut, pe de o parte, circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii, urmările produse – cauzarea de suferințe fizice și psihice persoanei vătămate, nevoite să accepte comportamentul constant violent al inculpatului la adresa sa, dar și atitudinea sa față de faptă manifestată în disprețul față de sănătatea fizică a fostei sale soții, respectiv față de organele judiciare, în fața cărora a negat comiterea faptelor, în ciuda probatorului ce confirmă contrariul. În raport de toate aceste circumstanțe, ținând seama și de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, cât și de caracterul continuat al infracțiunii, instanța anterioară a aplicat în cauză pedeapsa închisorii.
În consecință, constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele există, constituie infracțiuni și a fost săvârșită de inculpat, instanța de fond, potrivit art.396 alin.1,2 C.proc.pen., a condamnat inculpatul B. N., la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei, în formă continuată, prev. de art.180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic.art. 41 alin.2, cu aplic.art. 5 C.pen.
În ceea ce privește aplicarea unor pedepse complementare și/sau accesorii, precum și modalitatea de executare a pedepsei astfel stabilite, s-a apreciat că se impun a se face câteva precizări cu privire la determinarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C.pen. În considerarea aspectelor enunțate anterior, sub aspectul modalității de executare, s-a reținut că legea veche- Codul penal din 1969, care permite suspendarea condiționată a executării pedepselor, este mai favorabil inculpatului prin raportare la modalitatea prevăzută în legea nouă- a amânării aplicării pedepsei-, motivat de faptul că nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligațiile pe durata termenului de încercare sunt mai restrânse, situațiile în care se poate dispune revocarea amânării sunt mai extinse.
Astfel, în privința pedepselor accesorii, prima instanță, având în vedere disp.art. 12 din Legea 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal, conform cărora în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă, așa încât aplicarea acestora a fost realizată atât în baza art. 71 și 64 C.pen.1969, prin rap.la art.5 C.pen, cât și prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului (Cauza C. c. României -2008 și Hirst c.Marii Britanii - 2004) și a deciziei nr.74/05.11.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în raport de natura faptei săvârșite, prima instanță a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu ar fi proporțională și justificată față de scopul limitării exercițiului acestui drept, motiv pentru care, în baza art.71 C.pen.1969, rap.la art.3 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,cu aplic.art.5 C.pen. a interzis inculpatului, pe lângă fiecare dintre pedepsele aplicate în cauză, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit. b C.pen1969., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata și în condițiile art. 71 alin. 2 C.pen1969.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a executării pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului, prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 81 C.pen.1969, și, considerând că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ cerințele prevăzute de textul în discuție, respectiv condamnarea prin sentință fiind o pedeapsă de 1 an închisoare, lipsa antecedentelor penale și convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea de către inculpat a pedepsei aplicate - convingere fundamentată pe circumstanțele personale ale inculpatului care se află la primul contact cu legea penală- prima instanță, în baza art.81 C.pen.1968, cu aplic.art.5 Cpen, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C.pen 1969, care va începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate.
În temeiul art.404 C.proc.pen., instanța de fond a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 C.pen.1969, a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, respectiv, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
Astfel, s-a menționat că această atenționare urmează a avea pentru inculpat semnificația unui avertisment serios asupra consecințelor pe care le va suporta în eventualitatea nerespectării în viitor a legii și a regulilor de conviețuire socială, nu numai în cursul termenului de încercare, dar și de-a lungul vieții. În acest context, prima instanță a apreciat că reglementarea acestui text de lege are semnificația creării pentru inculpat a unei profunde conștiințe moral-juridice referitoare la garantarea echilibrului firesc care trebuie să existe între drepturile și obligațiile fiecăruia raportate la el însuși, cât și la societate în ansamblul său.
Pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, astfel cum a fost stabilită în cauză, prima instanță, în baza art. 71 alin. 5 C. pen 1969., cu aplic.art. 5 C.pen., a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii stabilite în cauză.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut că prin cererea înaintată instanței la data de 14.05.2014 (f.68 dosar fond) persoana vătămată B. C. B. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 500.000 euro, reprezentând daune morale și că deși în cuprinsul cererii sa făcut referire și la solicitarea acordării de daune materiale, aceasta nu a înțeles însă a preciza cuantumul acestora nici chiar cu ocazia audierii sale de către instanță.
Raportat la data comiterii infracțiunii, instanța anterioară a constatat incidente în cauză disp. art. 1357 C.civ. și urm., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă. Reținând că textele legale citate instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat și presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, prima instanță a apreciat că aceste condiții sunt întrunite cumulativ în cauză. În privința daunelor materiale, prima instanță a apreciat că, deși partea civilă B. C. B. a depus în cauză mai multe acte medicale (parte dintre ele fără legătură cu cele două acte materiale ale infracțiunii sus-arătate), în contextul în care aceasta nu și-a precizat cuantumul acestora nu poate fi acordată vreo suma cu acest titlu. Pe de altă parte, consecințele faptelor inculpatului asupra sănătății fizice și psihice ale persoanei vătămate, constatate pe baza înscrisurilor medicale, coroborate cu declarația acesteia, au format opinia primei instanțe în sensul că infracțiunea comisă de inculpat a fost de natură a produce persoanei vătămate și un prejudiciu de natură morală, ce se cere a fi reparat. În aceste condiții,văzând și disp.art. 25 C.proc.pen., prima instanță a admis în partea acțiunea civilă formulată în cauză, cu consecința obligării inculpatului la plata, către partea civilă, a sumei de 5000 lei, cu titlu de daune morale, apreciată de instanța de fond ca reprezentând o justă și echitabilă satisfacție a prejudiciului moral suferit de aceasta.
În temeiul art.274 alin.1 C. proc. pen., reținând culpa procesuală a inculpatului în declanșarea procesului de față, a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât inculpatul B. N. cât și partea civilă B. C. B..
Inculpatul B. N. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și în rejudecare, instanța de apel să dispună, în principal, achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, în baza art. 396 al. 5 rap. la art. 16 lit. a C.pr.pen. iar în subsidiar, achitarea sa în temeiul art. 10 lit. b1 rap. la art. 11 pct. 2 lit. a din vechiul C.pr.pen. cu aplicarea art. 181 din C.pen. anterior, ca lege penală mai favorabilă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 din noul C.pen. coroborate cu art. 19 din Legea de punere în aplicare a C.pr.pen.
În motivare, inculpatul susține că nu există nicio probă administrată în faza de urmărire penală și de judecată care să conducă instanța la formarea unei convingeri referitoare la vinovăția sa. În acest sens, arată că s-a dispus condamnarea sa la o pedeapsă cu închisoarea pe baza unor susțineri ale persoanei vătămate și a unor martori ce relatează aspecte cunoscute exclusiv de către aceasta iar acest fapt, în opinia sa, constituie o gravă încălcare a principiilor și garanțiilor instituite de legiuitor, scopul procesului penal nefiind mijlocul prin care se dau frâu liber unor răzbunări personale față de persoane între care există relații de dușmănie.
În ceea ce privește cererea subsidiară inculpatul a solicitat instanței de apel să aibă în vedere gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina sa, prin raportare la conținutul concret al acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, rezultatul sau urmarea produsă, numărul mic de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea leziunilor și conduita sa în societate (este singurul contact cu legea penală, își câștigă existența onest exercitând profesia de inginer, având în subordine de-a lungul timpului sute de angajați, este apreciat în domeniul său de activitate
În fine, sub aspectul laturii penale, inculpatul consideră că o sancțiune administrativă ar fi suficientă pentru realizarea scopului educativ al legii penale.
Pe latură civilă, inculpatul solicită respingerea acțiunii civile raportat la soluția de achitare solicitată. Apreciază că suma acordată părții civile de prima instanță, cu titlu de dune morale este nejustificată și exagerată, raportat la suferințele efectiv suportate de aceasta, la tipul leziunilor și zonele în care s-u regăsit vătămările.
În opinia sa, partea civilă dă dovadă de rea credință prin numeroasele sesizări penale pe care le-a formulat pe parcursul procesului, fără temei legal și fără a exista o stare de fapt.
În drept, inculpatul și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a C.pr.pen.
Partea civilă B. C. B. a solicitat admiterea apelului său și casarea hotărârii apelate, considerând că pedeapsa aplicată de prima instanță este prea mică raportat la faptele inculpatului care i-au pus viața în pericol precum și consecințele negative asupra membrilor familiei.
De asemenea, a susținut că inculpatul a exercitat presiuni asupra martorilor, arătând în acest sens că martorul B. A. Ș. a fost sesizabil influențat de atitudinea violentă a inculpatului și că i-a adus amenințări nu doar ei ci și martorului B. D., ce au culminat cu agresiuni fizice și distrugerea unor bunuri în data de 10.10.2014 (incident pe care l-a reclamat organelor de poliție).
În opinia persoanei vătămate, suma stabilită de prima instanță cu titlu de daune morale este insuficientă să acopere prejudiciul moral creat de inculpat, menționând că violențele acestuia au fost atât de natură fizică cât și la nivel psihic – emoțional, în acest sens învederând cu privire la actele medicale din care rezultă afecțiunile medicale de care suferă. Aceasta solicită instanței de apel, majorarea cuantumului daunelor morale, în așa măsură încât să poată acoperi cheltuielile ocazionate de intervențiile medicale de recuperare atât funcționale cât și estetică a brațului stând și a piciorului drept, afectate ca urmare a agresiunilor fizice ale inculpatului. Totodată învederează cu privire la consecințele negative pe care le-au avut faptele inculpatului asupra stării sale de sănătate.
În drept, partea civilă a invocat prevederile art. 411-412 C.pr.pen.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate în raport de actele și lucrările dosarului, dar și în raport de criticile invocate de apelanți, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 417 Cod procedură penala, C. constată că apelul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Se constată că, sub aspectul stări de fapt, aceasta a fost corect reținută, probatoriul administrat fiind bine coroborat și interpretat de către prima instanță.
Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești în cauză rezultă că la data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00 și la data de 10.11.2011 în jurul orelor 21,00, în timp ce se afla la domiciliul său din Timișoara, . nr.9, ..30, pe fondul unei stări conflictuale, inculpatul B. N. a agresat-o fizic pe soția sa, B. C. B., căreia i-a provocat leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011, respectiv 9 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1677/11.11.2011 (filele 9,10).
Inculpatul a negat în mod constant acuzațiile avansând mai multe linii de apărare care însă nu își au susținerea în materialul probatoriu de la dosar.
În acest sens, inculpatul a susținut că leziunile părții civile sunt cauzate de două autoaccidentări, una în timpul deplasării, alături de fiul ei, B. A. Ș. spre un laborator de analize, iar cea din data de 10.11.2011, în bucătăria locuinței comune, acesta criticând și faptul că prima instanță s-a bazat exclusiv pe declarațiile martorilor propuși de persoana vătămată, din care nu rezultă că ar fi perceput direct cele relatate ci doar indirect din relatările părții civile.
În această privință, o primă mențiune care se impune este în sensul că aprecierea probelor în procesul penal este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze liber atât valoarea fiecărei probe administrate în raport cu celelalte, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor, probele neavând o valoare dinainte stabilită de legiuitor, urmând a fi apreciate în ansamblul lor.
Mai mult, spre deosebire de dispozițiile art. 75 C. pr. pen.1968, art. 103 C. pr. pen. instituie principiul liberei aprecieri a probelor și în privința declarațiilor persoanei vătămate, întrucât nu mai prevede o dispoziție din care să rezulte că acestea au valoare condiționată.
Aplicând aceste principii generale cauzei de față, se observă că prima instanță a constatat vinovăția inculpatului în urma analizai coroborate a declarațiilor părții vătămate cu ale martorilor B. A. S. și B. D., fiind fără nicio relevanță că acești martori au fost propuși de persoana vătămată, atâta timp cât declarațiilor acestora pot fi apreciate ca sincere, credibile și contribuind la aflarea adevărului, coroborându-se cu celelalte probe administrate.
Astfel, din declarația persoanei vătămate date în cursul urmăririi penale, precum și cu prilejul audierii sale de către instanță, probe coroborate cu actele dosarului, prima instanță a reținut că cele două părți au fost căsătorite începând cu data de 20.01.1990, căsătoria fiind însă desfăcută din culpa ambelor părți prin sentința civilă nr._/09.11.2011 a Judecătoriei Timișoara, definitivă la 08.01.2013.
În acest sens, se observă că prima instanță în mod corect a constatat din înscrisurile de la dosar coroborate cu declarațiile persoanei vătămate și ale martorilor că părțile se află într-o situație conflictuală serioasă care s-a propagat în timp, existând mai multe scandaluri, persoana vătămată fiind deseori ținta acțiunilor violente verbal și fizic venite din partea inculpatului. Comportamentul violent al inculpatului față de persoana vătămată s-a conturat din declarație martorei B. A. care, deși nu a văzut niciodată personal pe inculpat lovind-o pe persoana vătămată, a observat-o pe aceasta din urmă cu probleme medicale, povestindu-i mai mereu despre caracterul violent al soțului său, despre care aveau cunoștință și alți vecini ai părților, precum și apariția unor incidente de aceeași natură între părți care în anul 2013 au făcut necesară intervenția poliției.
Pe fondul relațiilor conflictuale dintre părți, s-a reținut că în data de 14.10.2011, în jurul orelor 19,00, înaintea unuia din termenele de judecată acordate în cadrul procesului de divorț ce se afla în curs, inculpatul i-a adresat persoanei vătămate mai multe cuvinte jignitoare, a împins-o pe aceasta determinând lovirea sa de pragul ușii, lovind-o totodată pe aceasta cu piciorul în zona lombară, cu consecința cauzării pentru persoana vătămată a unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011.
Cu privire la incidentul din 14.10.2011 în jurul orelor 19,00, în mod pertinent prima instanță a reținut că, situația era tensionată, părțile aflându-se înaintea unuia din termenele de judecată acordate în cadrul procesului de divorț ce se afla în curs. Cu această ocazie, inculpatul i-a adresat persoanei vătămate mai multe cuvinte jignitoare, a împins-o pe aceasta determinând lovirea sa de pragul ușii, lovind-o totodată pe aceasta cu piciorul în zona lombară, cu consecința cauzării pentru persoana vătămată a unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 1517/17.10.2011.
Martorul B. D., fiul părților din prezenta cauză, fiind audiat în cauză, în ambele faze procesuale a relatat că a aflat de la persoana vătămată despre incident adăugând că astfel de comportamente violente erau destul de dese în familia sa. Și martorul B. A. S., a arătat că în vara anului 2011 între părți au apărut din ce în ce mai multe scandaluri, care de cele mai multe ori au degenerat, cu consecința de agresiuni venite din partea inculpatului, tatăl martorului, asuprea persoanei vătămate, iar cu referire la incidentul din 14.10.2011, acesta a arătat că, deși nu a asistat personal la agresarea fizică a mamei sale de către inculpat, are cunoștință despre această faptă în urma discuțiilor purtate cu persoana vătămată, pe care de altfel a văzut-o prezentând mai multe urme de lovituri pe corp.
Deși martorii nu au asistat direct la eveniment, declarațiile lor, ca probe mediate, se coroborează cu declarațiile persoanei vătămate și cu certificatul medico-legal nr. 1517/17.10.2011, permițând reținerea vinovăției inculpatului mai presus de orice dubiu rezonabil. În această privință, deși este de dorit ca probele administrate în procesul penal să fie imediate, nu poate fi scăpat din vedere faptul că nu toate infracțiunile sunt apte a fi dovedite prin asemenea probe, cu atât mai mult cele de violență asupra membrilor familiei. În această privință relevant este faptul că incidentul din 14.1._ se grefează pe o situație conflictuală preexistentă între părți, martorii audiați în cauză conformând mai multe incidente violente.
Mai mult, relevantă este și poziția inculpatului în legătură cu acest prim incident, acesta declaraând –f 89, că leziunile persoanei vătămate din 14.10.2011 s-ar fi datorat, autoaccidentării survenite în timp ce persoana vătămată mergea împreună cu fiul său B. A. S. spre un laborator de analize. Or, cum corect a constatat și prima instanță, această declarație nu se coroborează cu celelalte probele din dosar, martorul B. A. S., declarând –f 56 că deși a mers de mai multe ori cu mama sa la laboratoare de analiză, persoana vătămată nu s-a împiedicat niciodată, nesuferind leziuni în timp ce el o însoțea. Nici tipul leziunilor constatate în certificatul medico-legal nu sunt consistente cu versiunea indicată de inculpat, a căderii pe trotuar, leziunile fiind la nivelul gambei dreapta, atât pe fața anterioară, cât și pe cea posterioară, precum și la ambii genunchi.
. din data de 10.11.2011, petrecută în jurul orelor 21,00, rezultă din declarațiile persoanei vătămate care se coroborează cu certificatul medico-legal nr. 1677/11.11.2011 și cu declarațiile martorilor B. D. și B. A. S.. Din această probațiune rezultă că inculpatul a aruncat cu o farfurie de mâncare spre persoana vătămată, care prin spargere i-a produs plăgi la nivelul feței externe a brațului stâng, ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile de îngrijiri medicale. Nici în privința acestui incident, petrecut tot seara, inculpatul nu a acționat în prezența martorilor. Cu toate acestea, sunt extrem de relevante declarațiile acestor martori, copii inculpatului și ai persoanei vătămate, întrucât aceștia au văzut-o pe persoana vătămată imediat după agresiune, observând direct faptul că persoana vătămată s-a aflat în casă doar împreună cu inculpatul, aceasta avea leziuni la nivelul brațului din care îi curgea sânge, martorul B. A. Ș., observând cioburile de farfurie împrăștiate pe jos, precum și pe mama sa lovită la mâna strângă, pe care a ajutat-o să curețe resturile de mâncare ce rămăseseră pe brațul ei. Martorii B. D. și B. A. S. au mai arătat că i-au reproșat tatălui lor această agresiune, iar inculpatul le-a răspuns că nu a mai suportat.
Nici în privința acestei fapte, declarația inculpatului nu se coroborează cu celelalte probe administrate, fiind chiar în vădită contradicție cu acestea. Astfel, inculpatul, care în mod cert s-a aflat cu persoana vătămată în casă la ora producerii incidentului, susține că aceasta din urmă s-ar fi autoaccidentat în zona bicepsului mâinii stângi în timp ce se afla în bucătărie, apărare contrazisă de natura și poziția leziunilor conform constatărilor medico-legale, respectiv plagă cu aspect dreptunghiular cu lipsă de epiteliu și derm, cu margini relativ netede la nivelul feței externe a brațului stâng, care susțin lovirea și tăierea în urma aruncării unei farfurii spre persoana vătămată.
Prin urmare, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului sunt simple afirmații, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecințele penale ale faptelor sale, fiind făcute pro cauza, necoroborându-se cu celelalte probe administrate. Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe certe.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 99 alin. 2 Cod procedură penală), revenind organelor judiciare obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia (art. 4, art. 99 și art. 100 Cod procedură penală). Pe de altă parte, în cazul în care există probe de vinovăție or, în cazul de față, după cum s-a arătat, declarațiile persoanei vătămate, coroborate cu declarațiile martorilor B. A. Ș., B. D., B. A. și certificatele medico-legale susțin vinovăția inculpatului, prezumția de nevinovăție a acestuia este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu absolut. Mai mult, apărările inculpatului, singurul care s-a aflat la domiciliu împreună cu persoana vătămată, în sensul unor autoaccidentări ale acesteia, sunt în contradicție cu declarațiile martorilor și actele medico-legale, așa cum s-a arătat.
În acest sens, la pct.2.5 din Carta verde privind prezumția de nevinovăție se arată că probele în acuzare trebuie să fie suficient de solide pentru a necesita un răspuns din partea celui acuzat, iar nu vinovăția certă a acestuia, caz în care absența unei justificări din partea acestuia poate duce la concluzia că nu există nicio altă explicație posibilă și că acuzatul este vinovat, având în vedere declarațiile celorlalte persoane acuzate, contradicțiile între declarațiile acuzatului sau introducerea în cauză de date sau informații false. În jurisprudența sa, C. Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în condițiile în care există o probațiune administrată împotriva persoanei acuzate, care a fost coroborată cu lipsa unei explicații plauzibile din partea acesteia, dreptul la tăcere nu a fost încălcat (cauza Murray contra Marii Britanii).
Prin urmare, vinovăția inculpatului rezultă mai presus de orice dubiu rezonabil din probațiunea administrată, în urma analizei coroborate a certificatelor medico-legale, a declarațiilor părții vătămate cu ale martorilor B. A. Ș. și B. D., fiind fără nicio relevanță că acești martori au fost propuși de persoana vătămată, atâta timp cât declarațiilor acestora pot fi apreciate ca sincere, credibile și contribuind la aflarea adevărului, coroborându-se cu celelalte probe administrate, apărările inculpatului nefiind susținute de nicio probă administrată în cauză, fiind în completă contradicție cu ansamblul probatoriu.
Față de starea de fapt corect reținută de către prima instanță se constată că s-a dat o corect încadrare juridică faptelor inculpatului, reținându-se că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei, în formă continuată, prev. de art. 180 alin.2 ind.1 C.pen.1969, cu aplic,art. 41 alin.2 C.pen.1969, cu aplic.art.5 C.pen.
În continuare și în apel se observă că este neîntemeiată solicitarea inculpatului privind achitarea sa în temeiul dispozițiilor art.10 b ind.1 C. pr. pen.1968 ., în sensul că fapta ar fi lipsită de pericol social, întrucât, raportat la criteriile stabilite prin dispozițiile art.18 ind.1 C. pr. pen.1968, respectiv față de modul de săvârșire, de împrejurările în care a fost comisă fapta, având în vedere faptul că infracțiunea a fost săvârșită împotriva unui membru al familiei și nu în ultimul rând având în vedere că prin specificul ei, această infracțiune a fost considerată mai gravă în considerarea naturii și a periculozității când sunt implicați membrii familiei. Prin urmare, instanța nu poate considera ca agresarea în mod repetat a persoanei vătămate în domiciliul comun în care cei doi locuiau împreună cu copii, producându-i acesteia leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile, respectiv 9 zile, ar fi lipsită în mod vădit de importanță, respectarea integrității fizice a persoanei fiind una dintre valorile fundamentale apărate de legea penală.
Datele care caracterizează persoana inculpatului nu pot singure justifica reținerea incidenței art.10 b ind.1 C. pr. pen.1968, cu referire la art. 18/1 Codul penal din 1969.
Raportat la ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză, C. de A. constată că în mod corect prima instanța a reținut vinovăția inculpatului pedeapsa aplicată acestuia fiind de asemenea just individualizată conform criteriilor prevăzute de art.72 C.penal, respectiv: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, gradul de pericol social al faptei, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Raportat la aceste criterii de individualizare, se constată că în mod corect prima instanță, având de ales între pedepsele alternative, s-a orientat către aplicarea pedepsei închisorii, reținând caracterul repetat al faptelor, comportamentul violent în care inculpatul s-a angajat în cunoștință de cauză împotriva fostei soții, dar și a atitudinii sale în condițiile în care prin negarea faptelor, în ciuda probatoriului care a demonstrat vinovăția sa, rezultă că acesta nu și-a asumat și nu regretă faptele săvârșite.
În privința cuantumului pedepsei închisorii se observă că prima instanță a aplicat o pedeapsă la chiar minimul special prevăzut de lege în cauză nefiind întrunite condițiile legale pentru o reducere a pedepsei sub acest minim special, împrejurările legate de faptă, persoana inculpatului și atitudinea acestuia ulterioară nepermițând reținerea unor circumstanțe atenuante. În privința modului de individualizare judiciară a executării pedepsei se observă că prima instanță a aplicat suspendarea condiționată, prev. de art. 81 Codul penal din 1969, în considerarea circumstanțelor personale ale inculpatului.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, se observă că prin apelul său inculpatul solicită reducerea cuantumului daunelor morale acordate părții civile, iar prin apelul formulat de partea civilă se solicită majorarea acestor daune, astfel încât cele două apelului vor fi analizate împreună. Cu privire la daunele materiale, se constată că mod corect prima instanță a constatat lipsa oricărei precizări a cuantumului acestora prin cererea de constituire parte civilă, iar față de exigențele art. 20 alin 2 și 5 C. pr. pen., de imediată aplicare potrivit art. 3 Legea 255/2013, pretențiile pot fi indicate sau majorate doar până la terminarea cercetării judecătorești, nu și în calea de atac.
În privința daunelor morale se observă că instanța de fond a apreciat în mod corect că se justifică acordarea de despăgubiri civile părții vătămate, iar cuantumul daunelor morale stabilit este justificat, raportat la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză.
Astfel, din probele existente la dosar, constând în acte medicale și medico-legale și declarații de martori, rezultă că, în urma incidentului partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile, respectiv 9 zile îngrijiri medicale.
Referitor la stabilirea cuantumului daunelor morale în cuantum de 5.000 lei, se reține că, spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care sunt supuse unei riguroase probațiuni, cuantumul despăgubirilor pentru daune morale nu se probează, ci se stabilește pe baza unei evaluări a organului judiciar.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, această evaluare, pentru a nu fi una pur subiectivă ori pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta inculpatului și toate consecințele acesteia, astfel cum sunt relevate de actele medicale ori de alte probe administrate.
Instanța de apel apreciază că stabilirea în favoarea părții civile a cuantumului daunelor morale la suma de 5.000 lei este proporțională, adecvată și suficientă în raport cu trauma produsă, raportat la suferințele încercate, la numărul zilelor de îngrijiri medicale acordate, 3-4, respectiv 9 zile, leziuni care au vizat zona membrelor superioare și inferioare, provocând părții civile atât dureri cât și dificultățile și inconveniente legate de procesul de vindecare. Prejudiciul moral suferit de partea civilă este evidențiat și de împrejurarea că la data producerii agresiunilor aceasta locuia împreună cu inculpatul, traunele psihice fiind cu atât mai mari față de caracterul repetat al agresiunilor.
O reducere a daunelor morale nu se justifică, avându-se în vedere și faptul că fapta a fost comisă cu intenție, astfel că daunele stabilite sunt echitabile, asigurând o compensație suficientă dar nu exagerată a prejudiciului suferit. Prin urmare, suma de 5.000 lei stabilită de prima instanță este pe deplin justificată, dar nu se impune nici majorarea acesteia cum solicită partea civilă prin apelul formulat. Instanța de apel apreciază că la cuantificarea despăgubirilor s-a dată relevanță deplină amplorii traumelor părții civile, suma acordată fiind rațională, iar o majorare a acesteia ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză. În această privință, instanța este obligată să se raporteze și la jurisprudența în materie, la nivelul salariului mediu pe economie, la nivelul de trai al colectivității, astfel încât să stabilească cu titlu de daune morale o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate, să nu constituie o îmbogățire fără just temei. Nu în ultimul rând, aceste daune nu pot privi decât cele două agresiuni care fac obiectul cauzei de față, respectiv cea din data de 14.10.2011 și din 10.11.2011 și nu o întreagă perioadă anterioară și ulterioară celor două fapte, cum invocă partea civilă în apel.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., se va respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpatul B. N. și de partea civilă B. C. B. împotriva sentinței penale nr. 3776 din 20.10.2014, pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., va obliga atât inculpatul cât și partea civilă apelantă să plătească statului suma de câte 100 lei fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpatul B. N. și de partea civilă B. C. B. împotriva sentinței penale nr. 3776 din 20.10.2014, pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., obligă atât inculpatul cât și partea civilă apelantă să plătească statului suma de câte 100 lei fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.01.2015.
Președinte Judecător
F. P. F. M. C. FLORENȚA
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. F.F./27.02.2015
Tehnored.O.I. 5 ex- 04.02.2015
Prima instanță – J. Timișoara - jud. M. A. A.
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 387/2014.... | Infracţiuni privind frontiera de stat a României. O.U.G nr.... → |
|---|
