ICCJ. Decizia nr. 1209/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1209/2004
Dosar nr. 2890/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 217 din 6 martie 2003, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.G. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
A constatat prejudiciul recuperat prin restituirea bunului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, reţinerea preventivă, de o zi.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 600.000 lei, onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În seara zilei de 22 iulie 2002, în jurul orelor 23,30, inculpatul, însoţit de mai mulţi prieteni, se aflau în autobuzul 268 şi la coborâre a observat partea vătămată care vorbea la telefonul mobil şi aştepta să urce în autobuz. Inculpatul a profitat de neatenţia părţii vătămate, i-a smuls telefonul şi a coborât din autobuz, a luat-o la fugă, fiind însă urmărit de partea vătămată, după câţiva metri, a aruncat bunul sustras.
Partea vătămată a apelat la o patrulă de poliţie, care au imobilizat pe inculpat.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul, susţinând că fapta săvârşită de el nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, deoarece nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate şi nu a avut intenţia de a sustrage telefonul, ci doar de a face o glumă cu partea vătămată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 277/ A din 13 mai 2003 a respins apelul, ca nefondat, motivând că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât inculpatul a smuls pe neaşteptate telefonul părţii vătămate, în scopul însuşirii pe nedrept, însă, în final, văzându-se urmărit, l-a aruncat pe trotuar.
Împotriva deciziei penale, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul S.G., criticând-o, aşa cum a precizat şi prin concluziile scrise, depuse la dosar, numai sub aspectul încadrării juridice a faptei şi pe cale de consecinţă, al pedepsei aplicate, în temeiul art. 3859 pct. 17 şi pct. 18 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, susţinând că instanţele trebuiau, fie să dispună achitarea inculpatului, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., deoarece acesta a acţionat cu intenţia de a face o glumă cu partea vătămată, fie să schimbe încadrarea juridică a faptei şi să reţină în sarcina lui infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., iar în baza art. 81 din acelaşi cod, să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei.
Recursul declarat în cauză de inculpat nu este fondat.
1. Cu privire la solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, întrucât intenţia lui a fost doar de a face o glumă cu partea vătămată şi nu a recurs la violenţe, ameninţări ori împiedicarea acesteia de a recupera bunul furat în momentele ulterioare săvârşirii faptei, cât şi cu privire la cererea sa de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., sunt de reţinut următoarele:
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe ..", constituie infracţiunea de tâlhărie.
Ori, din actele dosarului rezultă că inculpatul a luat telefonul din mâna părţii vătămate prin smulgere, ceea ce constituie o însuşire prin întrebuinţarea de violenţe, actul smulgerii fiind un mijloc de a înfrânge voinţa părţii vătămate, iar nu o simplă luare în posesie, neviolentă, a lucrului.
Ca să existe furt, fapta componentă a infracţiunii de tâlhărie, este necesar ca făptuitorul să fi luat bunul ce constituie obiectul material al acestei infracţiuni, în scopul însuşirii pe nedrept.
În speţă, şi această cerinţă, de ordin subiectiv este îndeplinită, deoarece, după ce a smuls telefonul, inculpatul a fugit, fiind urmărit de partea vătămată.
Cum corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, dacă inculpatul ar fi făcut gestul „în glumă", după cum susţine, ar fi trebuit să restituie telefonul de îndată şi în alte condiţii, nicidecum aruncându-l pe trotuar, când s-a văzut urmărit.
Aşadar, caracterizarea faptei comise, ca infracţiune de tâlhărie, fiind corectă, iar vinovăţia inculpatului de deplin probată, cererile acestuia de achitare şi eventual, de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracţiunea de furt calificat, nu pot fi primite.
2. Analizând soluţiile pronunţate în cauză şi sub aspectul individualizării pedepsei, de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, se constată că aceasta este judicios realizată, în strictă conformitate cu dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen.
Cât priveşte solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate, fără privarea de libertate, în condiţiile art. 81 C. pen., nu poate fi primită, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al textului de lege menţionat, sunt exceptate de la suspendarea condiţionată pedepsele aplicate, pentru infracţiuni intenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; ori, infracţiunea de tâlhărie, în formă calificată, comisă de inculpat este sancţionată cu o pedeapsă de până la 20 de ani.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi verificând hotărârile atacate, în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul S.G. este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G., împotriva deciziei penale nr. 277/ A din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii de 24 de ore din data de 22 iulie 2002.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1208/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1210/2004. Penal. Art.213 c.pen. Recurs → |
|---|
