ICCJ. Decizia nr. 1713/2004. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1713/2004
Dosar nr. 4885/2003
Şedinţa publică din 26 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 84 din 4 februarie 2003, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 5515/2002 a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R., împotriva sentinţei penale nr. 101 din 26 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II–a penală.
S-a amânat executarea măsurii expulzării condamnatului, dispusă prin sentinţa penală susmenţionată până la încetarea, retragerea sau anularea protecţiei umanitare condiţionate acordată prin hotărârea nr. 83.912/h/MR din 24 decembrie 2002, emisă de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariu de avocat din oficiu de 150.000 lei s-au avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 101/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II–a penală, contestatorul a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., acesta fiind obligat la plata despăgubirilor către Spitalul Universitar Bucureşti şi Spitalul Filaret. Conform art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuţitului folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii. Conform art. 117 C. pen., s-a dispus expulzarea contestatorului de pe teritoriul României.
Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 4041 din 11 noiembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie şi s-a emis mandatul de executare, Penitenciarul Rahova comunicând că pedeapsa începe la 10 octombrie 1996 şi expiră la 9 octombrie 2004, contestatorul fiind liberat condiţionat în anul 2002.
După liberare, contestatorul a formulat cerere de acordare a statutului de refugiat, iar prin hotărârea nr. 83.912/h/MR din 24 decembrie 2002 a fost respinsă ca neîntemeiată această cerere, însă i-a fost acordată protecţie umanitară condiţionată, hotărârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, rămânând definitivă. În baza acestei hotărâri, contestatorul a primit legitimaţie de şedere temporară valabilă până la 7 ianuarie 2004.
Faţă de cele reţinute, Tribunalul Bucureşti a apreciat contestaţia întemeiată socotind îndeplinite condiţiile, prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc. pen.
Astfel, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus expulzarea şi după executarea pedepsei, contestatorul a dobândit în România o formă de protecţie ce intră în contradicţie cu măsura expulzării, constituindu-se într-o împiedicare la executarea acestei măsuri.
Conform art. 5 din Legea nr. 323/2001, pentru aprobarea OG nr. 102/2000, privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, protecţia umanitară condiţionată se poate acorda străinului, care nu îndeplineşte condiţiile de acordare a statutului de refugiat, dar care dovedeşte că în ţara de origine riscă să fie supus la tortură sau tratamente inumane sau degradante sau din cauza apartenenţei sale la o categorie defavorizată de persoane, poate fi expus unor pericole de natură să îi aducă atingere vieţii, integrităţii corporale ori libertăţii sale.
Potrivit art. 23 din legea de mai sus, acordarea protecţiei umanitare condiţionate conferă beneficiarului mai multe drepturi să rămână pe teritoriul României şi să obţină documente pentru dovedirea identităţii, să îşi aleagă reşedinţa şi să circule liber, să desfăşoare activităţi şcolarizate sau neşcolarizate, să urmeze învăţământul primar şi gimnazial, precum şi orice fel de altă formă de învăţământ, să aibă acces liber la instanţele de judecată şi la asistenţa administrativă.
La fel, potrivit lit. m) a articolului 23 din legea menţionată un alt drept pe care forma de protecţie o conferă beneficiarului este "să nu fie expulzat sau returnat, cu excepţia cazurilor impuse de raţiuni de siguranţă naţională sau de ordine publică, iar atunci când se dispun aceste măsuri, cel în cauză să nu poată fi trimis în teritorii unde viaţa sau libertatea i-ar fi ameninţată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice".
Hotărârea prin care s-a acordat contestatorului protecţie umanitară condiţionată, a avut în vedere faptul că acesta a fost condamnat în România, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor asupra unui conaţional, deoarece legea nu exclude posibilitatea acordării protecţiei în asemenea situaţie.
Această hotărâre a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi s-a întemeiat pe împrejurarea că datorită situaţiei sale personale, având doi fraţi care fac parte dintr-o organizaţie politică, pe care şi contestatorul a sprijinit-o (fapt pentru care este căutat de autorităţile iraniene), precum şi situaţia specifică Iranului, aşa cum rezultă din rapoartele internaţionale, a rezultat că R.P.S.H.R., aparţine unei categorii defavorizate de persoane şi poate fi expus în Iran unor pericole de natură să-i aducă atingere vieţii, integrităţii corporale ori libertăţii sale.
Tribunalul a apreciat că nu există raţiuni de siguranţă naţională sau ordine publică care să impună, cu necesitate, expulzarea contestatorului.
Este adevărat că acesta a săvârşit o infracţiune gravă ce a dus la o atingere a ordinii publice înţeleasă şi ca ansamblu al normelor ce asigură respectarea drepturilor fundamentale ale individului.
Ordinea publică a fost însă restabilită prin condamnarea contestatorului la pedeapsa închisorii şi prin executarea acestei pedepse.
Pe de altă parte, protecţia umanitară condiţionată este temporară şi nu definitivă, menţinerea sa fiind dependentă de respectarea de către contestator a obligaţiilor, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 323/2001.
În funcţie de atitudinea contestatorului acesta va beneficia sau nu, pe viitor, de protecţie iar în cazul în care nu respectă obligaţiile, măsura de protecţie va fi retrasă, conform art. 28 din aceeaşi lege.
Îndeplinirea condiţiilor este verificată cu ocazia prelungirii valabilităţii documentelor de identitate, conform art. 28, raportat la art. 30 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea nr. 622/2001.
Analizând temeinicia contestaţiei la executare, tribunalul nu are în vedere dispoziţiile art. 117 C. pen. şi nu a apreciat asupra aplicării sau înlăturării măsurii de siguranţă a expulzării, aceasta fiind dispusă în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre penală de condamnare.
Împrejurările invocate pe calea contestaţiei la executare sunt ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei în primă instanţă, în apel sau recurs.
Dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., prevăd doar motivele pentru care se poate formula contestaţie la executare fără să expună soluţiile ce urmează a fi pronunţate în cazul admiterii contestaţiei, astfel încât instanţele de judecată urmează a dispune, după caz, în funcţie de motivele ce au fost dovedite.
În speţă, aşa cum s-a reţinut împiedicarea la executarea expulzării are un caracter temporar, deoarece protecţia umanitară condiţionată poate să înceteze, să fie revocată sau anulată.
Executarea expulzării se face dintr-o dată şi nu în etape, astfel, încât, tribunalul a apreciat că nu este susceptibilă de suspendare.
Împotriva sentinţei penale nr. 84 din 4 februarie 2003 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea apelului, Parchetul a arătat că, pe calea contestaţiei la executare, nu poate fi încălcată autoritatea de lucru judecat.
S-a apreciat că prin sentinţa penală nr. 101/1998 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă, s-a dispus expulzarea condamnatului R.P.S.H.R. din România.
Această măsură a intrat în puterea lucrului judecat şi nu poate fi modificată pe calea contestaţiei la executare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, prin Decizia penală nr. 576/A/2003 din 25 septembrie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei atacate, pe care a desfiinţat-o şi, rejudecând, în fond, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R., obligând, totodată, contestatorul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, pentru fondul cauzei.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs, contestatorul R.P.S.H.R., invocând art. 3859 pct. 171 (hotărârea este contrară legii sau prin ea s-a făcut o greşită aplicare a legii) şi art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. (constând în faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la convertirea la creştinism a contestatorului, cerere esenţială, invocată de contestator, în soluţionarea cauzei.
Examinând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:
Primul motiv de recurs, invocat de inculpat, nu este fondat.
Într-adevăr, atâta timp cât dispoziţia privind expulzarea a intrat în puterea lucrului judecat, ea n-ar putea fi înlăturată pe calea contestaţiei în anulare, neexistând nici-un motiv, reglementat de lege, care să permită acest lucru.
Al doilea motiv de recurs este, însă, întemeiat. Într-adevăr, inculpatul contestator, a invocat un fapt ulterior judecăţii, convertirea la creştinism, pentru înlăturarea executării expulzării. În concepţia recurentului, convertirea la creştinism constituie un impediment de natură să împiedice executarea acestei măsuri şi prezentarea lui în faţa instanţei de apel, constituia o cerere esenţială, asupra căreia instanţa era obligată să se pronunţe.
Neprocedând aşa, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre casabilă, în temeiul art. 3859 pct. 10, nepronunţându-se asupra unei cereri esenţiale pentru contestator, de natură să-i garanteze dreptul şi să influenţeze soluţia încât, Curtea va trebui să privească recursul de faţă ca fondat şi să-l admită, ca atare, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casând Decizia penală atacată, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Onorariul cuvenit interpretului desemnat în cauză, se va suporta, conform legii, din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de condamnatul contestator R.P.S.H.R., împotriva deciziei penale nr. 576 din 25 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia penală atacată, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Onorariul cuvenit interpretului desemnat în cauză, se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1706/2004. Penal. 211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1715/2004. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
