ICCJ. Decizia nr. 1814/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1814/2004
Dosar nr. 5711/2003
Şedinţa publică din 1 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 528 din 3 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul V.A.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
A constatat că inculpatul C.C. a fost reţinut şi arestat preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003.
A constatat că inculpatul V.A.M. a fost reţinut preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003.
A constatat că partea vătămată S.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Onorariu apărător oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 08 ianuarie 2003 în timp ce partea vătămată S.M. se afla împreună cu martorul D.A. s-au întâlnit cu cei doi inculpaţi, împrejurare în care inculpatul C.C. i-a cerut părţii vătămate restituirea sumei de un milion de lei, pe care i-o dăduse de mai multă vreme.
Întrucât partea vătămată nu avea banii i-a propus inculpatului C.C. să-i dea drept garanţie geaca şi pantofii sport până când va face rost de bani.
Inculpatul C.C. a fost de acord şi pentru că era iarnă i-a oferit părţii vătămate pantofii săi.
De faţă la predarea bunurilor a fost şi celălalt inculpat V.A.M. care însă nu a avut nici o intervenţie.
Ulterior, partea vătămată s-a gândit că pentru a justifica părinţilor lipsa hainei şi a pantofilor este bine să depună o plângere la poliţie, ceea ce s-a şi întâmplat, fiind îndemnat de organele de anchetă să declare că a fost lovit de cei doi inculpaţi.
În faza cercetării judecătoreşti inculpaţii au arătat că nu se fac vinovaţi de fapta imputată, că partea vătămată a fost cea care a oferit drept garanţie bunurile în schimbul sumei de bani pe care o datora inculpatului C.C. şi că nici unul dintre ei nu au lovit-o sau ameninţat-o pe partea vătămată.
Martorul D.A. a susţinut în faţa instanţei prin declaraţia sa apărările inculpaţilor, ca de altfel şi partea vătămată.
În aceste condiţii, prima instanţă a reţinut că există contradicţii numeroase între declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cea a cercetării judecătoreşti, motiv pentru care a înlăturat declaraţiile date în prima fază apreciind că a existat posibilitatea ca ele să fi fost influenţate de organele de poliţie şi a avut în vedere numai declaraţiile din faza cercetării judecătoreşti.
Coroborând probele administrate în faţa sa, instanţa de fond a constatat că nu se poate reţine vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, deoarece nu a existat intenţia deposedării părţii vătămate prin folosirea de violenţe sau ameninţări, astfel că a dispus achitarea.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care a criticat hotărârea pentru nelegala achitare a inculpaţilor, argumentând, în sensul că instanţa, în mod nejustificat şi-a motivat exclusiv hotărârea pe baza probelor administrate în faţa sa, unde inculpaţii şi martorii au revenit asupra propriilor declaraţii de la urmărirea penală, fără a oferi explicaţii cu privire la această revenire.
S-a mai susţinut în motivele de recurs, că apărarea inculpaţilor potrivit căreia partea vătămată de bună voie a renunţat la bunuri deoarece datora o sumă de bani unuia dintre inculpaţi nu poate fi reţinută din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpaţii au acţionat cu scopul de a-şi însuşi în condiţii ilicite bunurile.
Împrejurarea că victima ar fi datorat o sumă de bani este considerată ca lipsită de relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece nu înlătură caracterul arbitrar al deposedării şi nu poate duce la concluzia că inculpaţii ar fi acţionat fără intenţia specifică infracţiunii de tâlhărie, cu atât mai mult cu cât eventualele creanţe puteau fi valorificate pe căi legale.
S-a concluzionat, în sensul că vinovăţia inculpaţilor este dovedită, astfel că se impune condamnarea acestora pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 641/ A din 28 octombrie 2003 a admis apelul parchetului, a casat hotărârea primei instanţe şi a dispus condamnarea celor doi inculpaţi la pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în forma prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., reţinând în favoarea acestora circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 C. pen.
S-a constatat că prejudiciul a fost acoperit integral prin restituire.
Instanţa de apel a apreciat că din coroborarea probelor efectuate la urmărirea penală rezultă fără dubiu că inculpaţii se fac vinovaţi de faptele pentru care au fost trimişi în judecată, împrejurarea că partea vătămată şi martorul audiat în instanţă au revenit nejustificat asupra declaraţiilor iniţiale, nefiind de natură a forma convingerea instanţei că inculpaţii sunt nevinovaţi.
La această concluzie a ajuns instanţa de apel după analiza probelor administrate pe întreg parcursul procesului penal, constatând că nu există o justificare plauzibilă pentru revenirea părţii vătămate şi a martorilor asupra relatărilor din faza urmăririi penale, astfel că probele strânse în această primă fază procesuală sunt în măsură să formeze convingerea instanţei cu privire la vinovăţia inculpaţilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei condamnări pentru fapte pentru care consideră că nu se fac vinovaţi, solicitând casarea deciziei şi menţinerea sentinţei de fond prin care s-a dispus achitarea lor.
Recursurile sunt întemeiate şi vor fi admise, însă pentru un alt motiv de casare ce urmează a fi analizat din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia textului de lege invocat rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată, însă pentru a servi drept temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, acestea trebuie verificate de către instanţă în condiţiile prevăzute de art. 289 şi art. 290 C. proc. pen., adică în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu.
Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că prioritar celorlalte temeiuri de casare invocate de inculpaţi trebuie reţinut cel privitor la încălcarea de către instanţe a dispoziţiilor art. 287, art. 289 şi art. 290 C. proc. pen., prin omisiunea de a fi citat, ascultat şi verificat toţi martorii audiaţi la urmărirea penală şi de a fi efectuat confruntări potrivit art. 87 şi art. 88 C. proc. pen., între persoanele ascultate în cauză ale căror declaraţii se contrazic.
În conformitate cu obligaţiile ce-i reveneau potrivit dispoziţiilor art. 3, art. 4 şi art. 65 C. proc. pen., instanţa trebuia să verifice realitatea susţinerilor inculpaţilor, apărările acestora, precum şi a motivelor pentru care atât partea vătămată, cât şi martorii au revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală pentru ca ulterior cu ocazia operaţiunii de apreciere a probelor să poată înlătura motivat acele declaraţii care nu se coroborează cu celelalte probe şi în măsura în care se va dovedi că ele nu exprimă adevărul.
Aceste omisiuni ale instanţelor echivalează cu lipsa unei cercetări judecătoreşti complete pe baza căreia să se poată forma convingerea cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor, motiv pentru care Curtea constată, că se impune casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru efectuarea unei cercetări judecătoreşti în condiţiile legii.
Cu ocazia rejudecării cauzei instanţa de fond urmează să audieze toţi martorii ascultaţi la urmărirea penală, inclusiv cei care nu au fost prezenţi în instanţă şi anume S.M., N.M. şi P.M., să efectueze confruntări între inculpaţi, partea vătămată şi martori şi să administreze din oficiu orice alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adevărului.
Analizarea celorlalte motive de casare apare inutilă în raport de omisiunile unei cercetări judecătoreşti incomplete, cum este cea în cauză, astfel că, urmează să se admită recursurile inculpaţilor, să fie casate hotărârile pronunţate şi să se trimită cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi V.A.M. împotriva deciziei penale nr. 641 din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează hotărârile pronunţate şi trimite cauza, spre rejudecare, la instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1810/2004. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 1818/2004. Penal. Art.205, 206 c.pen. Recurs... → |
|---|
