ICCJ. Decizia nr. 1802/2004. Penal. Art.174 , 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1802/2004
Dosar nr. 834/2004
Şedinţa publică din 1 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 248 din 30 octombrie 2003, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a condamnat pe inculpatul P.O.C. la 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. a) C. pen.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat un topor, corp delict, înregistrat la poziţia nr. 48/2003 în registrul de corpuri delicte al instanţei.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a constatat că în cauză nici o persoană nu s-a constituit parte civilă.
S-a reţinut că, în data de 7 aprilie 2003, inculpatul a aplicat tatălui său, victima P.E., mai multe lovituri cu tăişul toporului şi cu coada de topor în zona capului şi gâtului, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene şi dilacerare.
După decesul victimei, inculpatul a ascuns cadavrul, îngropându-l în spatele şurii, deasupra gropii punând o grămadă de lemne. În acelaşi loc a îngropat hainele, pernele şi cearceaful, toate pline de sânge, după care a ars coada toporului în sobă, a dat foc patului din camera victimei, a acoperit ferestrele cu o pătură şi a încuiat casa.
Iniţial, inculpatul nu a recunoscut fapta, ulterior relatând cele întâmplate şi motivând infracţiunea săvârşită ca fiind o reacţie impulsivă la agresiunea victimei.
Prin expertiza medico-legală s-a concluzionat, în sensul prezentării de către inculpat a unor tulburări de personalitate de tip impulsiv, iar în privinţa discernământului, că acesta are capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul P.O.C.
Parchetul a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică prin darea unei interpretări restrictive laturii obiective a infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. Totodată, în raport de modul în care inculpatul a acţionat, aplicarea unei pedepse situată în apropierea limitei inferioare a normei legale nu este în măsură a atinge scopul preventiv-educativ al acesteia.
Inculpatul a solicitat reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării şi reducerea pedepsei aplicate.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia nr. 3/ A din 8 ianuarie 2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a desfiinţat sentinţa atacată numai sub aspectul individualizării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe care a stabilit-o la 20 ani închisoare.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de inculpatul P.O.C. împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut a reţinut că inculpatul a ucis victima prin aplicarea mai multor lovituri cu tăişul unui topor, precum şi cu coada acestuia, în zona capului şi gâtului, moartea survenind la scurt timp, astfel că suferinţele victimei au fost cele care caracterizează o moarte violentă.
S-a mai reţinut că modul în care inculpatul s-a comportat ulterior constatării decesului, pentru ştergerea urmelor infracţiunii, constituie temeiuri pentru o reindividualizare în sensul majorării cuantumului acesteia la 20 ani închisoare.
Pentru a respinge apelul declarat de inculpat, instanţa de control judiciar a reţinut caracterul justificat al atitudinii victimei, neprobarea afirmaţiei inculpatului privitoare la lovirea sa cu palma de către victimă şi lipsa provocării în momentul exercitării violenţelor menţionate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. Acesta a solicitat redozarea pedepsei, în sensul menţinerii hotărârii instanţei de fond, arătând că a fost atacat şi lovit de partea vătămată, aflată în stare de ebrietate şi care îl bătea de mic copil. În susţinerea recursului, inculpatul a mai arătat că nu are antecedente penale şi că suferă de tulburări de personalitate.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt necontestată:
Inculpatul P.O.C. este fiul victimei P.E.
Părinţii inculpatului sunt despărţiţi. Inculpatul a fost încredinţat mamei, dar locuia mari perioade de timp în aceeaşi gospodărie cu tatăl său, însă într-un corp separat de casă.
Cu două zile înainte de săvârşirea faptei, inculpatul a lipsit de la domiciliul tatălui său. De la acest domiciliu lipsea şi martora Veghea Ileana, concubina victimei, plecată la rude în altă localitate.
În data de 7 aprilie 2003, inculpatul şi tatăl său au lucrat împreună la grădină.
Seara, inculpatul a mers la un local în sat, unde a consumat suc cu nişte cunoştinţe întâlnite aici.
Când s-a întors la domiciliu, a intrat în camera tatălui său, intenţionând să se uite la televizor.
Între cei doi a izbucnit o ceartă, inculpatului reproşându-i-se lipsa sa de acasă timp de două zile.
În acest context, potrivit declaraţiei inculpatului, victima l-a lovit cu pumnul în stomac.
Inculpatul nu a ripostat pe loc, ci, a ieşit din cameră, a mers în bucătărie de unde a luat un topor, s-a întors în cameră şi l-a lovit pe tatăl său, care era întins pe pat, pe o parte, cu partea tăioasă a toporului, în cap, în zona din spate, în partea dreaptă. Victima a început să horcăie.
Inculpatul a lovit victima în continuare, cu o coadă de topor şi, din nou, cu toporul peste cap şi gât, până când şi-a dat seama că aceasta a decedat.
Pentru a ascunde cadavrul, inculpatul l-a îngropat în spatele şurii, la o adâncime de 50-60 cm, iar deasupra a pus o grămadă de lemne. Tot în apropierea şurii a îngropat hainele de pe el, pernele şi cearceafurile, acestea fiind stropite cu sânge. Apoi, a ars coada de topor în sobă, a turnat benzină pe patul victimei şi i-a dat foc.
Inculpatul a acoperit ferestrele cu o pătură şi a încuiat casa, astfel că atunci când s-a reîntors la domiciliu, martora V.I. nu a putut intra. Aceasta a plecat din nou la rudele sale, bănuind că s-a întâmplat ceva anormal, a alertat pe martorii M.A. şi Ţ.A.
Din raportul de autopsie medico-legală a rezultat că moartea victimei a fost violentă, aceasta datorându-se unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene şi dilacerare meningo-cerebrală. S-a mai arătat că leziunile tanatogeneratoare constatate s-au putut produce prin loviri repetate cu un corp despicător-tăietor.
Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a concluzionat că inculpatul, prezentând tulburare de personalitate de tip instabil impulsiv, păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale şi are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat.
Inculpatul a susţinut că a săvârşit omorul sub stăpânirea puternicei tulburări determinată de lovirea sa de către victimă şi a solicitat reţinerea scuzei provocării.
În raport de dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., pentru existenţa provocării este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii şi anume: infracţiunea să fi fost comisă sub influenţa unei puternice tulburări sau emoţii, această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei, iar provocarea să se fi produs prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă că starea de provocare nu se prezumă, pentru reţinerea ei fiind necesară o analiză concretă a stării psihice în care s-a aflat inculpatul în momentul săvârşirii infracţiunii, pe baza tuturor probelor administrate şi a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta.
În cauză, lovirea inculpatului de către victimă, în măsura în care aceasta a fost reală, nu este prin ea însăşi de natură a crea acestuia o intensă tulburare, care să fie determinată de declanşarea agresiunii.
Pe de altă parte, din dispoziţiile menţionate rezultă că infracţiunea săvârşită în stare de provocare constituie o ripostă la actul provocator al persoanei vătămate, iar starea de tulburare caracteristică circumstanţei atenuante a provocării se verifică în raport cu momentul săvârşirii acesteia.
Or, în cauză, între actul provocator afirmat de inculpat şi violenţele exercitate asupra victimei nu a existat concomitenţă temporală, situaţie în care, coroborat cu celelalte împrejurări ale comiterii faptei, caracterul de ripostă este exclus.
Ca atare, în mod corect instanţele nu au reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., criticile formulate de inculpat în recurs constatându-se a fi neîntemeiate sub acest aspect.
O altă critică formulată de inculpat în recurs priveşte nereţinerea de către instanţe a discernământului alterat.
Într-adevăr, în raport de dispoziţiile art. 19 C. pen., pentru a exista vinovăţie, persoana care a săvârşit fapta trebuie să aibă aptitudinea de a-şi da seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, de a şi le putea stăpâni şi dirija.
Ca atare, lipsa discernământului atrage inexistenţa infracţiunii, datorită lipsei de vinovăţie, responsabilitatea presupunând, între altele, existenţa factorului intelectiv.
În cauză, prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a concluzionat, în sensul păstrării discernământului inculpatului în raport cu fapta săvârşită, aşa încât, în mod corect instanţele au înlăturat această apărare, astfel că recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
Inculpatul a mai susţinut că instanţa de apel a stabilit o pedeapsă greşit individualizată şi a solicitat menţinerea pedepsei aplicate de prima instanţă.
Unul din principiile de bază al dreptului penal este cel al individualizării pedepsei potrivit căruia „stabilirea în lege a naturii şi limitelor aplicabile pentru o anumită infracţiune, precum şi stabilirea, respectiv, aplicarea pedepsei, concret determinată pentru infracţiunea săvârşită trebuie să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, relevat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum şi de situaţia personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât pedeapsa concret aplicată să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul.
Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală."
Aşadar, în raport de determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operaţiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecăţii, în raport de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de care trebuie să se ţină seama cumulativ.
Or, în raport de conduita inculpatului ulterior săvârşirii infracţiunii ce relevă o periculozitate sporită, nu corespunde unei individualizări corecte aplicarea de către instanţa de fond a unei pedepse orientată spre minimul prevăzut de norma incriminatoare.
Dând eficienţa cuvenită acestei împrejurări şi majorând pedeapsa aplicată inculpatului la 20 ani închisoare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală. Pedeapsa menţionată reprezintă o justă proporţionalizare în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de natură a asigura scopul educativ-preventiv prevăzut de art. 52 din acelaşi cod.
Aşa fiind, recursul apare ca fiind nefondat şi sub aspectul acestei critici, hotărârea atacată nefiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 3989 pct. 14 invocat de inculpat.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi cum alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul P.O.C., ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu şi care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.O.C. împotriva deciziei penale nr. 3/ A din 8 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 15 aprilie 2003 la 1 aprilie 2004.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1801/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1804/2004. Penal. Art.183 c.pen. Recurs → |
|---|
