ICCJ. Decizia nr. 2229/2004. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2229/2004
Dosar nr. 1118/2004
Şedinţa publică din 23 aprilie 2004
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la data de 3 aprilie 2003, petiţionara U.M., în vârstă de 52 de ani, a solicitat cercetarea notarului public C.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi abuz în serviciu, precum şi a numitului Ş.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii şi uz de fals. Petiţionara a invocat următoarea situaţie de fapt: la data de 16 iunie 1999 a încheiat cu Ş.G. un contract de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat de notarul public C.F.
Cu aceeaşi ocazie a întocmit şi o procură autentificată de acelaşi notar, prin care îl împuternicea pe Ş.G., ca în numele ei şi pentru ea să vândă apartamentul, cu care garantase împrumutul. Deşi a restituit împrumutul, Ş.G. i-a vândut apartamentul, fără ştirea ei, unui prieten, actul autentic fiind întocmit la acelaşi notar. În cuprinsul actului s-a consemnat fals, că apartamentul nu este grevat de sarcini.
Prin rezoluţia din 20 mai 2003, emisă în dosarul nr. 699/P/2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale atât faţă de notarul public cât şi faţă de Ş.G., întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că notarul public a consemnat corect în contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 2158 din 25 septembrie 2000, date şi aspecte rezultate din declaraţiile părţilor, că persoana care a cumpărat apartamentul a cunoscut situaţia juridică şi de fapt a imobilului şi a renunţat la verificarea registrelor de sarcini. În acelaşi timp, notarul şi-a respectat obligaţiile decurgând din Legea nr. 36/1995 şi din Regulamentul de punere în aplicare a legii, explicând părţilor natura juridică a actului şi consecinţele întocmirii lui, le-a luat consimţământul şi a verificat situaţia proprietăţii.
Totodată, Ş.G., de bună credinţă, a întocmit actul de vânzare cumpărare, după ce U.M. nu şi-a respectat obligaţia privind restituirea împrumutului de 6.820 dolari S.U.A., primiţi la data de 16 iunie 1999, fiind împuternicit de aceasta, prin două procuri, să procedeze în acest mod.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionara a formulat plângere adresată Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care prin rezoluţia din 30 iunie 2003 a respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., este legală şi temeinică, întrucât faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate.
La data de 4 decembrie 2003, în temeiul art. 278 C. proc. pen. şi art. 21 din constituţie, U.M. s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., a fost trimisă la 13 ianuarie 2004 Curţii de Apel Bucureşti, spre competentă soluţionare.
Petiţionara a considerat că procurorul nu a efectuat cercetări în vederea stabilirii adevărului, în sensul că a fost indusă în eroare cu ocazia întocmirii contractului de împrumut, cu garanţie imobiliară şi a celor două procuri date numitului Ş.G., că cele două contracte autentificate de notară cuprind date nereale, iar Ş.G. s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, prin nedeclararea veniturilor realizate din împrumuturi cu dobândă.
Prin sentinţa penală nr. 12 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, a respins, ca nefondată, plângerea petentei U.M., motivând că vânzarea apartamentului proprietatea acesteia, de către Ş.G., a avut loc în condiţii legale şi că nu s-au comis fapte penale, în legătură cu această vânzare nici de Ş.G. şi nici de notarul C.F.
Împotriva acestei sentinţe penale, U.M. a declarat recurs, solicitând casarea ei, admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale şi trimiterea cauzei pentru efectuarea cercetărilor penale, împotriva celor doi făptuitori.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond, ca netemeinică, întrucât nu a analizat legalitatea actelor autentice întocmite de notarul public, nu a verificat aspectele şi faptele prezentate în plângere cu privire la cuantumul sumei împrumutate şi dobânda solicitată, la intenţia părţilor cu prilejul întocmirii procurilor de înstrăinare, la restituirea integrală a împrumutului şi la neîndeplinirea obligaţiilor profesionale de către notar, care nu a explicat suficient petiţionarei că nu mai era necesară garanţia suplimentară a întocmirii procurilor de înstrăinare a apartamentului.
Recursul este nefondat.
Pe baza plângerii penale formulate de petiţionară procurorul a audiat-o în calitate de persoană vătămată, aceasta relatând că principala nemulţumire, constă în aceea că Ş.G. nu a anunţat-o înainte ca el să treacă la întocmirea formelor de vânzare – cumpărare a locuinţei sale. Petiţionara a recunoscut că a împrumutat de la Ş.G. suma de 5.000 dolari S.U.A., că a acceptat să-i restituie acestuia suma de 6.820 dolari S.U.A., că a garantat împrumutul prin ipotecarea apartamentului său şi l-a împuternicit prin două procuri pe Ş.G., să vândă, în numele ei, la un preţ cât mai convenabil, respectivul apartament.
A fost audiat şi Ş.G., care a precizat că a împrumutat-o pe petiţionară la data de 16 iunie 1999, cu suma de 6.820 dolari S.U.A., stabilind termenul de restituire, 16 septembrie 1999, împrumutul fiind garantat cu ipotecarea apartamentului debitoarei şi că aceasta a acceptat să-l împuternicească să vândă apartamentul, în cazul nerestituirii împrumutului. În raport de incapacitatea de plată la scadenţă, debitoarea i-a reînnoit procura la data de 28 ianuarie 2000 şi a acceptat să i se vândă apartamentul, întrucât nici în luna martie 2000 nu a avut posibilitatea să-i restituie împrumutul. În aceste condiţii, abia în luna septembrie 2000, după ce debitoarea a eşuat în acţiunea de identificare a unui cumpărător, Ş.G. a procedat la vânzarea apartamentului ipotecat, unui prieten, G.C.
Organul de cercetare penală a procedat la audierea ca martor a numitului G.C., acesta confirmând susţinerile numitului Ş.G., precizând că a cunoscut situaţia de fapt şi cea juridică a apartamentului cumpărat.
Au fost avute în vedere şi considerentele hotărârilor civile pronunţate în litigiul dintre U.M. şi G.C.C., prin care s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 2158 din 25 septembrie 2000, inexistenţa vreunui viciu de consimţământ la încheierea procurilor, la lipsa oricăror probe, din care să rezulte restituirea împrumutului.
Atâta timp cât cu prilejul actelor premergătoare organul de cercetare penală nu a identificat indicii, cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., corect a dispus neînceperea urmăririi penale, prin rezoluţia din 20 mai 2003, iar instanţa, analizând plângerea petentei împotriva rezoluţiei, temeinic şi legal a respins-o ca nefondată.
Aşa fiind, Curtea constată că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, urmând ca în baza art. 38515 C. proc. pen., să respingă recursul formulat împotriva acesteia.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara U.M., împotriva sentinţei penale nr. 12 din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2228/2004. Penal. Conf.comp.. Stabilirea... | ICCJ. Decizia nr. 223/2004. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
