ICCJ. Decizia nr. 3397/2004. Penal. Art.184 alin.2;4 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3397/2004
Dosar nr. 1554/2004
Şedinţa publică din 18 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 434 din 5 noiembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Pucioasa s-a dispus achitarea inculpatului Mihalache Ion, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. (părţi vătămate B.G. şi P.I.).
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
La data de 5 noiembrie 2001, partea vătămată B.G. a condus autoturismul proprietate personală Dacia 1300, pe DN 71, în direcţia Pietroşiţa – Fieni, judeţul Dâmboviţa.
Înainte de intrarea în satul Dealul-Mare, într-o succesiune de curbe, cu raza relativ mică de deschidere şi în care sensurile de circulaţie sunt separate cu marcaj longitudinal continuu, partea vătămată B.G. a oprit autoturismul, iar după repunerea acestuia în mişcare s-a înscris în curbă la stânga, apoi într-o curbă la dreapta, în panta descendentă.
În acest moment, partea vătămată a observat că autoutilitara condusă de inculpatul Mihalache Ion a încălcat marcajul continuu şi a intrat cu aproximativ 60 cm pe contra-sens.
Pentru a evita impactul, partea vătămată B.G. a încercat să efectueze o manevră de virare la dreapta, însă autocamionul, condus de inculpat, a intrat în coliziune frontală cu partea stângă a autoturismului condus de partea vătămată.
Din impact, autoturismul a fost aruncat spre şanţul drept, în timp ce autocamionul şi-a continuat mişcarea şi s-a oprit la o distanţă de aproximativ 60-80 metri de locul coliziunii.
În urma accidentului au suferit leziuni corporale grave părţile vătămate B.G., care, printre altele a avut şi ruptură de splină, ceea ce a necesitat ulterior splenectomie, fiindu-i acordate 45-50 zile îngrijiri medicale, şi P.I., căruia i-au fost acordate 75-80 zile îngrijiri medicale.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia de achitare a inculpatului M.I. pe baza expertizei tehnice auto, efectuată în faza de cercetare judecătorească, de către expertul tehnic L.M., potrivit căruia culpa în producerea accidentului aparţine în exclusivitate părţii vătămate B.G., în timp ce inculpatul a condus autocamionul în condiţii de respectare a normelor de circulaţie rutieră.
Tribunalul Dâmboviţa, prin Decizia penală nr. 291 din 16 mai 2003, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa şi de partea vătămată B.G.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 1272 din 7 noiembrie 2003, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi partea vătămată B.G., a casat hotărârile pronunţate şi în baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.I. la două pedepse de câte 2 ani închisoare (părţi vătămate B.G. şi P.I.) pedepse graţiate integral conform art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. C. S.A. Târgovişte, să plătească părţii civile B.G. suma de 100.000.000 lei şi părţii civile P.I. suma de 30.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi la 5.666.760 lei despăgubiri civile cu titlu de cheltuieli de spitalizare către Spitalul municipal Mănăstirea Dealu Târgovişte, cu dobânda legală aferentă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că instanţele anterioare au interpretat în mod eronat probele administrate, întemeindu-se exclusiv pe concluziile expertizei tehnice auto, în timp ce toate celelalte mijloace de probă evidenţiază culpa inculpatului în producerea evenimentului rutier (procesul verbal de cercetare, schiţa locului accidentului, depoziţiile martorilor audiaţi).
Împotriva acestei din urmă decizii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., învederând că instanţa de recurs a comis o gravă eroare de fapt, dispunând condamnarea inculpatului.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., constituie infracţiune lovirea sau actele de violenţă săvârşite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei activităţi dacă produc o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau pierderea unui simţ, organ sau încetarea funcţionării acestuia, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul sau punerea în primejdie a vieţii.
Din interpretarea textelor de lege enunţate rezultă că, în cazul condamnării pentru această infracţiune, trebuie să se dovedească săvârşirea de către inculpat a faptei penale, care în situaţia de faţă, presupune şi încălcarea unei norme referitoare la circulaţia pe drumurile publice, fiind necesară stabilirea cauzei accidentului, respectiv a faptului dacă autocamionul condus de inculpat a încălcat marcajul continuu şi a intrat pe contrasens.
Întrucât susţinerile conducătorilor auto implicaţi în evenimentul rutier au fost contradictorii s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru a se stabili dinamica accidentului.
Raportul de expertiză tehnică, întocmit de expertul L.M. s-a întemeiat atât pe procesele verbale de cercetare la locul faptei, pe schiţa locului accidentului, pe planşele fotografice (toate întocmite de organele de poliţie), cât şi pe declaraţiile celor implicaţi şi a concluzionat, în ceea ce priveşte cauzele producerii accidentului că acest eveniment rutier s-a produs datorită: neatenţiei şi aprecierea eronată în conducere de care a dat dovadă conducătorul auto B.G.; viteza neadecvată cu care a rulat autoturismul marca Dacia 1310, condus de B.G.; nerespectarea de către acelaşi conducător auto a semnificaţiei mijloacelor de semnalizare rutieră; pătrunderea pe contrasens a autoturismului condus de B.G., acesta încălcând art. 8, art. 11 alin. (1), art. 13 alin. (1) şi art. 16 din Decretul nr. 328/1966 şi art. 9, art. 24, art. 25 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din Regulamentul de aplicare al Decretului nr. 328/1966.
Acelaşi raport a concluzionat fără echivoc că inculpatul M.I., conducătorul autoutilitarei, a rulat regulamentar.
Acest raport de expertiză a fost completat în faza de cercetare judecătorească, expertul L.M. răspunzând la obiecţiunile formulate de apărătorul inculpatului, expertul dând detalii suplimentare cu privire la locul impactului şi precizând că analiza dinamicii iterative a accidentului a avut în vedere întregul material probator conţinut de dosarul în cauză, coroborat cu caracteristicile zonei accidentului, caracteristicile tehnice constructive ale autovehiculelor, avariile acestora, legile generale ale fizicii şi cele particulare specifice mişcării autovehiculelor ce rulează în curbe.
Raportul de expertiză tehnică, inclusiv suplimentul la acest raport, a subliniat constant că inculpatul a circulat regulamentar, concluziile formulate de expert fiind contrazise numai de declaraţiile părţii vătămate şi de depoziţiile martorilor A.C., B.C., P.I. şi D.I., toţi aflaţi în autoturismul condus de B.G.
Dar depoziţiile acestor martori (audiaţi relativ târziu) sunt infirmate de actele întocmite de organele de specialitate ale poliţiei precum şi de declaraţia martorului G.D.
Susţinerea părţii vătămate B.G., în sensul că autoutilitara condusă de inculpat ar fi pătruns pe contrasens, situaţie în care a fost obligat să frâneze şi să vireze spre dreapta, este contrazisă de inexistenţa urmelor de frânare.
De asemenea, argumentul instanţei de recurs, şi anume că expertiza tehnică nu este completă, deoarece nu a fost menţionată existenţa indicatorului pentru „curbă deosebit de periculoasă" este neîntemeiată întrucât în cuprinsul raportului de expertiză tehnică expertul precizează că zona coliziunii, tronsoanele II, III, IV, reprezintă o succesiune de curbe, semnalizate corespunzător, pe ambele direcţii cu indicatorul „Panouri succesive pentru curbe deosebit de periculoase" indicatoarele respective putând fi observate din ambele direcţii de deplasare.
Rezultă, aşadar, din analiza probelor analizate că instanţa de recurs s-a întemeiat în soluţia pronunţată numai pe declaraţiile subiective ale unor martori şi a înlăturat nejustificat celelalte mijloace de probă, din care unele cu relevanţă deosebită în stabilirea unei situaţii de fapt corecte.
În raport de considerentele expuse, recursul în anulare este fondat şi va fi admis, se va casa Decizia penală nr. 1272 din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi vor fi menţinute hotărârile pronunţate de Judecătoria Pucioasa şi Tribunalul Dâmboviţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1272 din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul M.I.
Casează Decizia penală nr. 1272 din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi menţine sentinţa penală nr. 434 din 5 noiembrie 2002 a Judecătoriei Pucioasa şi Decizia penală nr. 291 din 16 mai 2003 a Tribunalului Dâmboviţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3394/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3423/2004. Penal. Art.197 c.pen. Recurs → |
|---|
