ICCJ. Decizia nr. 4455/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4455/2004
Dosar nr. 4152/2004
Şedinţa publică din 9 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 73 din 30 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 4254/2004 au fost admise plângerile formulate de petenţii I.S. şi I.M., împotriva Rezoluţiilor nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001 date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, privind pe ofiţerul de poliţie S.G. din cadrul I.P.J. Buzău, rezoluţii ce au fost desfiinţate şi a fost trimisă cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în vederea redeschiderii urmăriri penale, în sensul verificării şi stabilirii cu certitudine dacă lucrătorul de poliţie S.G. l-a determinat pe I.S. să vândă apartamentul în intervalul de timp în care soţia sa I.M. era arestată, să se verifice dacă a existat o cerere scrisă din partea maiorului S.G. de scoatere din arest a petentei I.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ori dacă a existat aprobare de scoatere din arest şi legalitatea acesteia şi să se verifice dacă lucrătorul de poliţie a achitat integral preţul stabilit cu vânzătorii petenţi şi dacă acesta a reţinut vreo sumă de bani şi în ce scop.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Petiţionarii I.S. şi I.M. au formulat, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., plângere împotriva Rezoluţiilor nr. 314/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de ofiţerul S.G., din cadrul I.P.J. Buzău, pentru infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi distrugere prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 şi art. 217 alin. (1) C. pen.
Cauza a fost înregistrată iniţial la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care prin sentinţa penală nr. 94 din 12 mai 2003 a declinat competenţa de soluţionare a plângerilor în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, cu motivarea că, potrivit art. 64 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, competenţa materială de a judeca faptele poliţiştilor, ofiţeri superiori, revine curţii de apel.
Prin sentinţa penală nr. 9 din 8 septembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins plângerile petiţionarilor ca tardiv formulate, reţinându-se că soluţiile de neîncepere a urmăririi penale au fost comunicate acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 şi 18 decembrie 2001, conform adreselor nr. 719/2003 şi nr. 13838 din 8 august 2003 ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, iar petiţionarii au formulat plângere împotriva rezoluţiilor de neîncepere abia la data de 10 aprilie 2003, depăşindu-se termenul legal.
Ca urmare a admiterii recursului declarat de petentul I.S., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 754 din 6 februarie 2004, a extins efectele recursului şi faţă de petiţionara I.M. şi a dispus casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.
În considerentele deciziei, instanţa supremă a arătat că s-a apreciat greşit tardivitatea plângerilor, deoarece potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, în cazul rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, ori de scoatere de sub urmărire penală, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzut în art. 2781 C. proc. pen., este de un an şi curge de la data intrării în vigoare a legii sus-arătate, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Rejudecând plângerile petenţilor, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:
Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin Rezoluţiile nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de maiorul S.G., din cadrul I.P.J. Buzău, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 şi art. 217 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluţiilor s-a reţinut că vânzarea-cumpărarea apartamentului situat în Buzău, încheiată între I.S. şi I.M., în calitate de vânzători şi S.G. şi S.L., în calitate de cumpărători, s-a făcut cu consimţământul vânzătorilor, în faţa notarului, fiind autentificată sub nr. 9058 din 21 iunie 1993 şi trecută în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 7732 din aceeaşi dată.
Numitul I.S., în lunile mai-iunie 1993 a publicat în presa locală că vinde apartamentul proprietate personală, astfel că la adresa indicată s-au prezentat mai multe persoane printre care şi maiorul S.G., împreună cu soţia sa şi, conform înţelegerii, au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, urmând ca la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare a apartamentului soţia petentului, respectiv I.M., care se afla arestată preventiv să fie scoasă din arest pentru semnarea contractului.
S-a mai reţinut că, din cercetările efectuate nu se poate reţine în sarcina ofiţerului de poliţie S.G. săvârşirea vreunei infracţiuni din cele sesizate de petiţionari.
Petiţionarii au formulat plângeri împotriva soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale şi în urma examinării şi reexaminării cauzelor, plângerile au fost respinse de secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca neîntemeiate, soluţia fiind comunicată acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 şi 18 decembrie 2001, potrivit adreselor nr. 13838 şi 719/2003 ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În plângerile formulate, petenţii au susţinut că au fost înşelaţi de lucrătorul de poliţie, întrucât apartamentul a fost cumpărat de acesta la un preţ mai mic decât preţul pieţii la data respectivă şi acesta a profitat de faptul că petenta I.M., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se afla reţinută în Arestul I.P.J. Buzău. Petenta a mai arătat că S.G. a scos-o din arest pentru semnarea contractului, fără nici o aprobare şi din preţul convenit pentru apartament, acesta a oprit suma de 2.000.000 lei, fără nici o justificare şi mai mult la data încheierii contractului, atât ea cât şi soţul său nu au avut discernământ conform actelor medicale aflate în dosar.
Petenţii au solicitat admiterea plângerilor şi începerea urmării penale faţă de maiorul S.G.
Prima instanţă a reţinut că, din analiza actelor de urmărire penală aflate în dosarele penale nr. 314/P/1998 şi nr. 1547/P/2000 ale Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, rezultă că petentul I.S., în timp ce soţia sa se afla arestată preventiv, a dat anunţ pentru vânzarea apartamentului proprietate personală, în urma căruia s-au prezentat mai multe persoane, dar acestea aflând că soţia proprietarului este arestată preventiv, au renunţat, iar printre persoanele care s-au prezentat să cumpere apartamentul, a fost şi maiorul S.G. împreună cu soţia sa, care au convenit să cumpere apartamentul, oferind preţul solicitat şi obligându-se totodată ca la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fie prezentă şi petenta I.M.
Deşi petenţii au susţinut în mod constant că nu au avut discernământ la data semnării contractului şi că numita I.M. a fost scoasă din arest şi a semnat un act pe care nu l-a putut citi, datorită stării de tensiune în care se afla, nu s-au făcut cercetări pentru a se stabili cu certitudine dacă scoaterea acesteia din arest s-a făcut în baza vreunei aprobări sau dacă a existat o cerere scrisă din partea lucrătorului de poliţie ca aceasta să fie dusă în faţa notarului.
Având în vedere situaţia petentei I.M. şi susţinerile constante ale petenţilor, în sensul că s-au oferit mai multe persoane să cumpere apartamentul, însă au renunţat aflând că I.M. este arestată preventiv, era necesar să se verifice dacă lucrătorul de poliţie l-a determinat în vreun fel pe I.S. să vândă apartamentul în intervalul de timp în care soţia sa era arestată.
Prima instanţă a reţinut că, din lucrările dosarului, rezultăîntr-adevăr că s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare şi ulterior contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la notariatul de Stat Buzău sub nr. 9058 din 21 iunie 1993, în care s-a menţionat ca preţ al vânzării suma de 400.000 lei, însă din declaraţiile părţilor rezultă că preţul real al vânzării a fost de 8.000.000 lei, din care s-a achitat suma de 6.000.000 lei, petiţionarii susţinând că au fost înşelaţi, deoarece nu li s-a achitat preţul integral, aspect ce nu a fost verificat, cu toate că în plângerile lor petenţii au arătat şi acest lucru, motiv pentru care este necesar să se verifice dacă ofiţerul de poliţie a achitat într-adevăr preţul stabilit şi dacă a reţinut vreo sumă de bani şi în ce scop.
Faţă de considerentele învederate, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că se impune admiterea plângerilor petenţilor, desfiinţarea rezoluţiilor Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în vederea redeschiderii urmăririi penale, conform art. 2781 alin. (8) lit. b), raportat la art. 273 alin. (2) C. proc. pen., urmând ca, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., să se verifice aspectele mai sus-menţionate.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs făptuitorul S.G., care a solicitat casarea hotărârii atacate şi respingerea plângerii formulate de petiţionarii I.S. şi I.M., invocând incidenţa dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia răspunderii penale.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate cât şi din oficiu cauza, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:
Prin plângerea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petiţionarii I.S. şi I.M. au criticat soluţiile date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarele nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, apreciind că la data de 21 iunie 1993, făptuitorul S.G., prin săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 şi art. 217 alin. (1) C. pen., i-a indus şi menţinut în eroare privind legalitatea încheierii unei tranzacţii.
Pronunţându-se pe fond, organele de urmărire penală au stabilit că nu pot fi reţinute în sarcina lui S.G., ofiţer de poliţie la data săvârşirii pretinselor infracţiuni, elemente de vinovăţie, acesta acţionând, în mod legal, în dobândirea respectivului bun imobiliar, astfel că s-a dispus, neînceperea urmăririi penale.
Deşi plângerea petiţionarilor vizează fondul cauzei, Înalta Curte a verificat mai întâi, îndeplinirea condiţiilor de formă pentru introducerea acesteia, în raport de datele la care petiţionarii au primit comunicarea rezoluţiilor şi de cerinţele Legii nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale.
Potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 „în cazul rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanţelor ori, după caz, al rezoluţiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 2781 C. proc. pen., este de un an şi curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale".
Înalta Curte constată că petiţionarii au formulat plângere împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale nr. 314/P/1998 şi nr. 1547/P/2000, date de procuror până la intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, publicată în M. Of. din 1 iulie 2003, astfel că termenul de introducere a plângerii este de un an şi curge de la intrarea în vigoare a legii menţionate mai sus, respectiv de la 1 iulie 2003, plângerea petiţionarilor sub acest aspect îndeplinind condiţiile de formă impuse de text.
Având însă în vedere că infracţiunile pentru care s-au efectuat cercetări împotriva făptuitorului S.G. erau sancţionate la data comiterii lor (21 iunie 1993) cu pedeapsa închisorii de până la 3 ani sau cu amenda penală, termenul de prescripţie a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., este de 5 ani, împlinindu-se la 21 iunie 1998.
Admiţând că au operat mai multe întreruperi ale prescripţiei, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 124 C. pen., potrivit cărora se majorează cu încă doi ani şi 6 luni termenul normal, plasând astfel incidenţa prescripţiei răspunderii penale la data de 21 decembrie 2000.
În consecinţă, Înalta Curte constată că la data introducerii plângerilor de către petiţionari era împlinit deja termenul de prescripţie specială a răspunderii penale a făptuitorului S.G., pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 217 alin. (1) şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Faţă de cerinţele de text impuse de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit cărora plângerilor formulate în temeiul art. 2781 C. proc. pen., li se dă curs numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale a făptuitorului, recursul declarat de S.G. este întemeiat.
În consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de făptuitorul S.G. împotriva sentinţei penale nr. 73 din 30 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimaţii petenţi I.S. şi I.M.
Va casa hotărârea atacată şi în rejudecare:
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, va respinge plângerile formulate de petenţii I.S. şi I.M. împotriva rezoluţiilor de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, privind pe ofiţerul de poliţie S.G., cercetat sub aspectul infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză intervenind prescripţia specială a răspunderii penale, conform prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe petiţionarii I.S. şi I.M. la plata sumei de câte 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de făptuitorul S.G. împotriva sentinţei penale nr. 73 din 30 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimaţii petenţi I.S. şi I.M.
Casează hotărârea atacată şi în rejudecare:
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, respinge plângerile formulate de petenţii I.S. şi I.M. împotriva rezoluţiilor de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 şi nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, privind pe ofiţerul de poliţie S.G., cercetat sub aspectul infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză intervenind prescripţia specială a răspunderii penale, conform prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.
Obligă pe petiţionarii I.S. şi I.M. la plata sumei de câte 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4449/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4456/2004. Penal. 197,211 c. pen. Recurs → |
|---|
