ICCJ. Decizia nr. 461/2004. Penal. Decretul nr.328/1966. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 461/2004
Dosar nr. 2867/2003
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2495 din 10 octombrie 2001, Judecătoria sector 5 Bucureşti a condamnat pe inculpaţii:
- C.L.A. la un an închisoare şi respectiv 6 luni închisoare, pentru infracţiunile de vătămate corporală din culpă şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. şi art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, dispunând în baza art. 33 lit. b) şi art. 34 lit. b) din acelaşi cod, executarea pedepsei cele mai grele de un an închisoare, şi
- C.R.I. la 3 luni închisoare, pentru infracţiunea de încredinţare a unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane fără permis de conducere, prevăzută de art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966.
În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor.
Inculpaţii au fost obligaţi în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC A. SA Cluj-Napoca să plătească părţilor civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi B.E., despăgubiri civile în sumă de 29.629.630 lei şi respectiv 76.824.200 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi daune morale.
S-a reţinut că la 8 octombrie 2000 fără a avea permis de conducere, inculpatul C.L.A. a condus pe drumurile publice un autoturism ce îi fusese încredinţat de inculpatul C.R.I. Prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, inculpatul C.L.A. a accidentat pe B.E., provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 100 zile îngrijiri medicale.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rejudecând după casare, a admis apelul declarat de SC A. SA şi a înlăturat obligarea acesteia în solidar cu inculpaţii la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale acordate părţilor civile Spitalul Universitar Bucureşti şi B.E.
Împotriva sentinţei şi deciziei a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în temeiul art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen., cu motivarea că în soluţionarea acţiunii civile instanţele au pronunţat hotărâri contrare legii.
În recurs se susţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru paguba produsă prin accidente de autovehicule, situaţie în care, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi (asigurat şi asigurator) sunt stabilite prin lege.
Se arată că dispoziţiile art. 49 – art. 51 din lege prevăd, printre altele, că asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund în baza legii faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de circulaţie şi că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.
Se mai motivează că potrivit legii despăgubirile se acordă şi în cazul în care cel care conduce autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, că potrivit art. 57 alin. (1) din acelaşi act normativ, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei sau direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia astfel cum este stabilită prin lege.
În cauză la judecata în primă instanţă, a fost depuse dovezile de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, prin care SC T.C. SA Bucureşti a asigurat autovehiculul ce a fost implicat în accidentul rutier pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse pe teritoriul României, pentru perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2000.
Urmare a acestui fapt, menţionează recursul, asigurătorul de răspundere civilă SC A. SA Cluj-Napoca a fost citat în procesul penal conform art. 54 alin. ultim din Legea nr. 136/1995.
Faţă de această situaţie se motivează că instanţa de apel trebuia să acorde eficienţă cuvenită textelor de lege anterior arătate şi să menţină soluţia primei instanţe, numai în sensul obligării la despăgubiri către partea civilă, în solidar cu inculpaţii, a societăţii de asigurare SC A. SA Cluj-Napoca în limitele prevăzute de lege.
Recursul în anulare nu este fondat.
Decizia Tribunalului Bucureşti este legală şi temeinică.
Instanţa de fond şi apel au reţinut o corectă situaţie de fapt potrivit căreia la data de 8 octombrie 2000, aflându-se legal la volanul autoturismului Dacia, proprietatea SC T.C. SA Bucureşti, inculpatul C.R. a încredinţat autoturismul respectiv pentru a fi condus, inculpatului C.L. deşi cunoştea că acesta nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.
În timp ce conducea autoturismul pe drum public inculpatul C.L. a accidentat din culpă exclusivă pe partea vătămată B.E., care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 100 zile îngrijiri medicale.
Decizia tribunalului de înlăturare a obligării SC A. SA în solidar cu inculpaţii la plata despăgubirilor civile acordate părţilor civile de instanţa de fond este legală pentru următoarele motive:
Potrivit art. 58 lit. b) şi d) din Legea nr. 136/1995 „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altei infracţiuni săvârşite cu intenţie" şi când persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţământul asiguratului.
În cauză s-a stabilit că accidentul s-a produs în timp ce inculpatul C.L.A. conducea un autoturism pe drumurile publice fără permis de conducere, infracţiune prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, care este în mod neechivoc o infracţiune intenţionată.
Este, de asemenea, fără dubiu că inculpatul C.L.A., răspunzător de producerea pagubei a condus autoturismul fără consimţământul asiguratului, SC T.C. SA.
Autoturismul i-a fost încredinţat inculpatului de coinculpatul C.R.I., faptă care la rândul ei este o infracţiune intenţionată, prevăzută de art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966.
Pe de altă parte potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995 „despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat persoană păgubită şi asigurator ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea prin hotărâre judecătorească.
În cazurile în care despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58, convenţia prevăzută la alin. (1) poate fi încheiată şi de către conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului, altul decât asiguratul".
Din conţinutul acestui text rezultă că părţile pot conveni potrivit principiilor contractuale, aplicabile contractului de asigurare, asupra despăgubirilor şi întinderii acestora, afară de situaţia în care dacă despăgubirile ar fi fost acordate acestea urmează conform art. 58 din lege, să fie recuperate.
Rezultă prin urmare că situaţia autorilor accidentelor aflaţi în cazurile prevăzute de art. 58 din lege, infracţiuni intenţionate, cum este inculpatul C.L.A. nu obligă pe asigurator la plata despăgubirilor.
Aşadar, în mod legal situaţia din cauză, accident în timpul comiterii unei infracţiuni intenţionate de către autorul C.L.A. şi care a condus autoturismul fără consimţământul asiguratului SC T.C., instanţa de apel a înlăturat obligarea asiguratului la plata despăgubirilor către partea civilă.
Pe de altă parte instanţa de fond în mod greşit a introdus SC A. SA în proces în calitate de parte responsabilă civilmente.
Art. 24 alin. (3) C. proc. pen., defineşte în termeni generali, partea responsabilă civilmente ca fiind persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.
În lipsa unei definiţii precise, a noţiunii, în lege, jurisprudenţa a consacrat practica potrivit căreia în categoria juridică de parte responsabilă civilmente intră persoanele specificate în art. 1000 C. civ., cât şi persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia prevăzute de Legea nr. 22/1969.
Răspund astfel, părinţii pentru faptele ilicite ale copiilor minori, comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşi, instituţiile pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenici, persoane cu funcţii de conducere culpabile pentru angajarea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale.
În principiu toate persoanele enumerate răspund pentru fapta altuia. În realitate „fapta altuia" se află însă într-o relaţie cu conduita anterioară a părţii responsabile civilmente aşa fel încât aceasta răspunde şi pentru propria culpă care constă în lipsa de preocupare pentru educaţia copilului, lipsa de supraveghere şi educaţie a elevului sau ucenicului, încălcarea unor dispoziţii legale referitoare la angajarea gestionarului, lipsa de diligenţă în alegere.
Pe de altă parte se impune observaţia că răspunderea persoanei responsabile civilmente este aşezată în principiu pe domeniul răspunderii delictuale ale cărei reguli de bază sunt reglementate în Codul civil.
Or, în domeniul asigurărilor obligaţia de plată a asiguratorului nu derivă din răspunderea delictuală ci din contractul de asigurare în care potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 „asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată denumită indemnizaţie".
Prin urmare izvorul despăgubirii este răspunderea contractuală separat reglementată în Codul civil şi legile speciale. Cauza despăgubirii nu este delictul ci producerea riscului.
Or, cele două tipuri de răspundere au un regim juridic diferit cu efecte diferite.
În cadrul răspunderii delictuale, când delictul ia forma infracţiunii autorii şi întinderea pagubei se stabilesc de obicei în cursul unui proces, iar ceea ce se execută este hotărârea judecătorească.
În cadrul contractului de asigurare părţile pot şi în principiu trebuie să-şi execute obligaţiile contractuale o dată ce riscul s-a produs şi numai alternativ ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 43 din Legea nr. 136/1995).
Cât priveşte participarea asigurătorului în proces în eventualitatea când nu-şi achită de bună-voie obligaţia, art. 54 alin. (3) din lege, obligă instanţă să-l citeze.
Art. 57 din lege, califică textual calitatea acestuia şi-l denumeşte „asigurator de răspundere civilă", calitate diferită de aceea de parte responsabilă civilmente.
Prin urmare în cazul unui proces penal în care acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, iar beneficiarul indemnizaţiei solicită introducerea asiguratului în proces acesta va fi citat în calitate de „asigurator de răspundere civilă" astfel cum prevede legea specială. Regulile după care acesta va răspunde sunt cele prevăzute în Legea nr. 136/1995.
Pentru aceste motive introducerea SC A. SA în proces în calitate de parte responsabilă civilmente de către instanţa fondului este greşită.
De altfel chiar dacă s-ar trece peste aceste motive şi s-ar considera posibilă citarea asigurătorului în calitate de parte responsabilă civilmente, instanţa fondului a pronunţat oricum o hotărâre greşită, prin încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
Or, din actele dosarului Judecătoriei sector 5 Bucureşti rezultă că citarea SC A. SA s-a făcut după finalizarea cercetării judecătoreşti, pentru termenul de dezbateri, partea fiind astfel în mod vădit lipsită de posibilitatea de a se apăra.
Pentru aceste motive Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 4141 C. proc. pen., va respinge recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate de voturi:
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 2495 din 10 octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi deciziei penale nr. 1103/ A din 19 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpaţii C.L.A. şi C.R.I.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4569/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 462/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
