ICCJ. Decizia nr. 4883/2004. Penal. Decretul nr.328/1966. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4883/2004
Dosar nr. 3564/2004
Şedinţa publică din 30 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1634 din 1 octombrie 1998, Judecătoria Cluj Napoca a condamnat pe inculpatul C.P. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În baza art. 36 C. pen., a dispus contopirea pedepsei stabilite în cauză cu pedeapsa de un an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 476 din 18 aprilie 1995 a Judecătoriei Petroşani, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită la 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a reţinut că, la 10 august 1993, inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşea limita legală, respectiv 1,84 gr. %o.
Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând că a fost pronunţată cu încălcarea legii, întrucât instanţa nu a sesizat că recoltarea probelor biologice, a fost efectuată, cu încălcarea Instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii, deoarece buletinul de analiză a alcoolemiei nu este însoţit de buletinul de recoltare emis de unitatea sanitară care a efectuat operaţiunea şi în care să fie precizată respectarea normelor tehnice. În atare situaţie, se susţine că absenţa buletinului de recoltare „face imposibilă aprecierea valorii de adevăr a buletinului de analiză" care, în acest fel, devine o probă invalidă, fără valoare probatorie, conform principiului reglementat expres în art. 64 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte în acelaşi recurs în anulare se invocă lipsa şi buletinul de examinare clinică care ar fi permis dovedirea existenţei ori inexistenţei stării de ebrietate, cu referire la cealaltă modalitate alternativă a infracţiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În sfârşit, tot sub acest ultim aspect, procurorul general susţine că la dosar nu sunt probe care să dovedească starea de ebrietate ci doar o consemnare în procesul verbal de constatare că inculpatul ar fi declarat că a consumat băuturi alcoolice în seara respectivă.
În raport de aceste susţineri, procurorul general a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că nu există probe care să permită „lămurirea cauzei sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966".
Recursul în anulare este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate de procurorul general.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia acestui text de lege rezultă, aşadar, că probele strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu în şedinţă publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 şi art. 290 C. proc. pen. Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la legalitatea obţinerii lor în condiţiile arătate, cu respectarea principiilor enumerate şi după administrarea oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe această bază, pronunţă o soluţie.
Or, în cauză, instanţa de fond, sesizată la data de 7 noiembrie 1997, a soluţionat cauza la data de 1 octombrie 1998 fără a efectua cercetarea judecătorească, prin verificarea probelor pe care se bazează actul de sesizare al instanţei (a se vedea partea dispozitivă a rechizitoriului unde sunt enumeraţi cei 3 martori pe care se întemeiază trimiterea în judecată).
Efectuarea cercetării judecătoreşti se impunea şi cu ocazia acesteia nu trebuie să se omită că la dosarul de urmărire penală nu se afla decât o declaraţie, scrisă personal de făptuitor, dar nedatată şi fără a se atesta că a fost dată în faţa organelor de cercetare penală.
Procedând în acest fel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 289 şi art. 290 C. proc. pen., a pronunţat o hotărâre de condamnare numai pe baza unei urmăriri penale care dealtfel este incompletă.
Aşa fiind, văzând şi prevederile art. 4141 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, pentru efectuarea cercetării judecătoreşti conform dispoziţiilor art. 289 şi art. 290 C. proc. pen.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 1634 din 1 octombrie 1998 a Judecătoriei Cluj Napoca, privind pe inculpatul C.P.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Cluj Napoca.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4880/2004. Penal. Art.211alin.2c. pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4886/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
