ICCJ. Decizia nr. 5061/2004. Penal. Legea nr.78/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5061/2004
Dosar nr. 1417/2004
Şedinţa publică din 7 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 14 din 25 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii:
- D.F. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000;
- S.E.M. la 2 ani închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 26, raportat la art. 256 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
A aplicat art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru ambii inculpaţi.
În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpaţii menţionaţi să plătească denunţătoarei M.E. câte 150 dolari S.U.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 21 septembrie 2002, inculpatul D.F., ajutat cu intenţie, de inculpatul S.E.M., a primit de la martora M.E. suma de 300 dolari S.U.A., după ce a îndeplinit actul de predare a minorei C.A. către aceasta şi a cărei dispariţie fusese reclamată de martoră, act la îndeplinirea căruia inculpaţii menţionaţi erau obligaţi potrivit atribuţiilor de serviciu.
Totodată, inculpatul S.E.M. l-a ajutat pe inculpatul D.F. să ascundă suma de 300 dolari S.U.A. primită de la martora M.E.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpaţii D.F. şi S.E.M. au declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 pct. 10 şi 12 C. proc. pen.
S-a susţinut, cu referire la primul caz de casare invocat, că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra înregistrărilor video referitoare la operaţiunile de „capcanare" efectuate de procuror, cu nerespectarea regulilor criminalistice, fapt ce a condus la contaminarea întregii poşete a denunţătoarei cu praf fluorescent. Drept urmare, a fost contaminat şi buletinul de identitate, prezentat apoi poliţiştilor, ceea ce explică urmele de praf pe mâinile acestora din urmă.
În fine, inculpaţii au susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, prevăzute de art. 256 C. pen., sub aspectul laturii obiective, urmăririi imediate şi legăturii de cauzalitate, respectiv latura subiectivă, în nici un moment aceştia neacceptând primirea unor foloase necuvenite.
Totodată, inculpaţii au invocat existenţa unor motive de nulitate, din punct de vedere al dreptului procesual, cu referire la nulitatea absolută a unor probe fie nelegal administrate, fie administrate de către alte persoane decât cele competente. Sub aspectul acestei din urmă critici, inculpaţii au invocat împrejurarea determinării denunţătoarei de a oferi bani în scopul obţinerii unei probe, deşi nu se contura săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, desfăşurarea operaţiunii de capcanare în condiţii contrare prevederilor Codului de procedură penală, înregistrarea convorbirii telefonice dintre denunţătoare şi poliţişti, anterior consemnării în scris a declaraţiei denunţătoarei. Au mai susţinut, de asemenea, că cercetarea la faţa locului nu poate fi folosită ca probă, aceasta fiind efectuată de cadre ale Ministerului de Interne din cadrul Direcţiei de Informaţii şi Protecţie Internă, fără atribuţii în domeniul urmăririi penale.
În concluzie, inculpaţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi pronunţarea unei soluţii de achitare a acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Sub denumirea marginală „Primire de foloase necuvenite" Codul penal a incriminat, în art. 256, infracţiunile constând în „primirea de către un funcţionar direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia."
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că denunţătoarea M.E., contactată de organul de poliţie, s-a prezentat la biroul inculpaţilor pentru a prelua persoana dată dispărută şi găsită de către aceştia, ocazie cu care a aşezat trei bancnote a câte 100 dolari S.U.A., trataţi anterior cu praf fluorescent, pe biroul inculpatului D.F., fără ca nici unul dintre inculpaţi să rostească vreun cuvânt în legătură cu gestul acesteia.
Inculpaţii susţin că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prin prisma valorii denotative pretins diferite a sintagmei „primire" şi „acceptare", latura obiectivă fiind întrunită numai în primul caz.
Or, infracţiunea de primire de foloase necuvenite priveşte sancţionarea obţinerii de venituri ilicite de către funcţionarul public, ca „plată", după ce a îndeplinit un act care era obligat, aşa încât distincţia vizată de recurenţi cu privire la modalitatea concretă a primirii ilicit pentru serviciul legalmente datorat şi îndeplinit nu se confirmă.
Aşadar, se săvârşeşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite ori de câte ori efectuarea unui act la care funcţionarul era obligat, este urmată de realizarea unui venit ilicit sub forma banilor sau altor foloase.
Pe de altă parte, existenţa intenţiei directe cerute de textul legal pentru săvârşirea acestei infracţiuni este dovedită în cauză de convorbirea telefonică a cărei înregistrare se află la dosarul cauzei.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.
Din examinarea considerentelor sentinţei atacate rezultă că prima instanţă a examinat şi s-a pronunţat asupra probelor, cu referire la care se face afirmaţia că nu ar fi fost avute în vedere, precum şi la erorile procedurale invocate de inculpaţi la judecarea în fond.
Reexaminând cauza şi prin prisma acestor din urmă critici, se constată neconfirmarea susţinerilor inculpaţilor.
Instanţa de fond a apreciat corect că actele procedurale contestate au fost autorizate legal şi realizate procedural de către procurorul anchetelor, în limita atribuţiilor ce-i revin.
În acelaşi timp, apărările inculpaţilor cu privire la sursa prafului fluorescent pe mâna acestora, alta decât atingerea efectivă a bancnotelor capcane, este infirmată de probele administrate în cauză.
Aşadar, în cauză urmărirea penală a fost procedural efectuată, iar starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, corespunzător probatoriului administrat, aşa încât hotărârea atacată este temeinică şi legală, nesupusă cazurilor de casare invocate de inculpaţi.
Totodată, examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi invocate din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi care, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.F. şi S.E.M. împotriva sentinţei penale nr. 14 din 25 februarie 2004a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenţii inculpaţi să plătească statului suma de câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5060/2004. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5063/2004. Penal. Art.184 alin.2 c.pen. Recurs... → |
|---|
