ICCJ. Decizia nr. 5137/2004. Penal. Transfer persoană condamnată. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5137/2004
Dosar nr. 4557/2004
Şedinţa publică din 11 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 74 din 23 iulie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de transferare pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din Republica Turcă, formulată de condamnatul K.Ş., cetăţean turc.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 27 iulie 2004, s-a înregistrat la instanţă sesizarea şi dosarul privind cererea de transfer pentru continuarea executării pedepsei din România în Turcia de către condamnatul K.Ş.
La dosarul cauzei s-a ataşat cererea persoanei condamnate şi sentinţa penală definitivă de condamnare a sa în România, copia mandatului de executare a pedepsei, documente din partea Ministerului Justiţiei din Turcia, traduse în limba română, inclusiv Decizia penală nr. 2003/44 a Tribunalului al Cincilea – Ankara, de recunoaştere a hotărârii penale de condamnare a petentului în România.
Analizând actele şi probele din dosarul cauzei, Curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 261 din 12 iunie 2001 a Tribunalului Constanţa, inculpatul K.Ş. a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) C. pen., în condiţiile art. 37 lit. a) C. pen., definitivă prin Decizia penală nr. 238 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa.
În fapt, inculpatul, în data de 15 mai 2000, a aplicat părţii vătămate M.D.G. o lovitură de cuţit în zona hemitoracelui stâng cauzându-i leziuni care i-au pus în primejdie viaţa.
Inculpatul este arestat în cauză de la data de 24 mai 2000.
La data de 14 noiembrie 2001, persoana condamnată a solicitat transferul în Turcia pentru continuarea executării pedepsei.
Cererea petentului este neîntemeiată. Conform dispoziţiilor art. 16 lit. c) din Legea nr. 756/2001, cererea de transfer a persoanei condamnate poate fi refuzată în situaţia în care „există indici temeinici că odată transferat condamnatul ar putea fi pus în libertate".
Din adresa cu nr. 44867/2002 a Ministerului Justiţiei, rezultă că la data de 2 octombrie 2002, cu nota verbală nr. 5216/BE, Ambasada Republicii Turce a comunicat faptul că, în cazul realizării transferului, persoana condamnată ar putea beneficia de liberarea condiţionată posibilă încă din luna august 2003.
Conform dispoziţiilor art. 59 alin. (1) C. pen., în condiţiile legii române, cel condamnat la executarea unei pedepse care nu depăşeşte 10 ani poate fi liberat condiţionat după executarea a 2/3 din durata pedepsei, în speţă, această cerere putând fi efectuată abia în luna septembrie 2005. A mai reţinut că persoana condamnată nu a făcut dovada plăţii cheltuielilor la care a fost obligată prin hotărârea de condamnare, astfel încât a apreciat cererea nefondată, întrucât fapta săvârşită este gravă şi conform art. 52 C. pen., scopul pedepsei aplicate, reeducarea inculpatului, nu este realizat dacă ar putea fi liberat condiţionat în condiţiile legii penale turce după executarea doar a 1/2 din pedeapsă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei soluţionări a cererii fără citarea sa în mod legal şi cu încălcarea Convenţiei privind transferul persoanelor condamnate încheiată între România şi Turcia, ratificată prin Legea nr. 99/1992.
Examinând recursul condamnatului, atât sub aspectul motivelor invocate cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, în vigoare la data soluţionării cererii în fond, „cererea se va judeca în camera de consiliu, în prezenţa procurorului şi cu citarea persoanei condamnate sau a reprezentantului acesteia". În speţă, cererea a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 22 iulie 2004, în aceeaşi dată primind termen pentru 23 iulie 2004. Din rezoluţia aflată pe adresa de sesizare, nu rezultă decât faptul că s-a dispus a se face adresă pentru avocat din oficiu şi că cererea se va judeca în camera de consiliu de către un anumit judecător. De asemenea, la dosarul cauzei nu se află dovada de îndeplinire a procedurii de citare în oricare dintre formele uzitate pentru termene foarte scurte, respectiv, confirmarea transmiterii prin fax a citaţiei către locul de deţinere sau referat privind citarea telefonică. Totodată, din practicaua sentinţei rezultă că persoana condamnată nu a fost prezentă, ceea ce ar dus la acoperirea lipsei de procedură constatată.
Aşadar, cum cererea a fost soluţionată fără citarea legală a persoanei condamnate [(cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.)], Înalta Curte, văzând şi prevederile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de condamnatul K.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 74 din 23 iulie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează sentinţa.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Onorariul în sumă de 400.000 lei pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5135/2004. Penal. Contopire pedepse. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5165/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs → |
|---|
