ICCJ. Decizia nr. 5169/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5169/2004
Dosar nr. 178/2003
Şedinţa publică din 12 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 709 din 18 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpaţii B.M. la:
- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În durata executării pedepsei, conform art. 71 C. pen., inculpatei i-a fost interzis exerciţiul drepturilor, prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 90.000 dolari S.U.A., sau echivalentul acestora la data plăţii.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpata a fost obligată să plătească statului suma de 11.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:
În cursul anului 1995 numitul D.G. a purtat discuţii cu cetăţenii italieni Z.M. şi A.S., în legătură cu efectuarea unui import de ţigări din Belgia înspre Macedonia, cu tranzitarea teritoriului României.
În urma acestor discuţii D.G. a înfiinţat societăţile G.N. P.E. SRL şi D.G.E. SRL, urmând ca prin intermediul acestora să fie primite ţigările.
Pentru a putea acţiona, D.G. a primit din partea SC T. LTD o împuternicire pentru ca în situaţia în care ţigările nu ar putea fi tranzitate prin intermediul celor două societăţi ale sale, afacerea să se realizeze prin intermediul acestei societăţi (SC T. LTD).
În vederea desfăşurării activităţii, D.G. a procedat la închirierea hangarelor 6 şi 11 din cadrul R. SA, în vederea depozitării ţigărilor.
După terminarea pregătirilor, în luna decembrie 1995, D.G. s-a prezentat la vama Băneasa, unde a luat legătura cu inculpata B.M., pentru a discuta condiţiile prevăzute de lege pentru derularea tranzitului.
Cu prilejul discuţiilor purtate, inculpata i-a comunicat lui D.G. că ţigările pot tranzita România, cu plata unor garanţii în sumă de 800.000 dolari S.U.A. Cu această ocazie inculpata i-a mai spus lui D.G. că exista posibilitatea scutirii de plata garanţiilor, însă, în acest sens, este nevoie să-i plătească câte 3 dolari S.U.A., pentru fiecare bax, situaţie în care ea îşi va exercita influenţa pe care o are asupra funcţionarilor din Direcţia Generală a Vămilor, în vederea obţinerii de scutire de plată a garanţiilor.
Urmare a acestei propuneri, D.G. a discutat cu partenerii săi italieni şi după ce a obţinut acordul acestora, s-a întâlnit din nou cu inculpata, comunicându-i că este de acord cu plata sumei de 3 dolari S.U.A., pentru fiecare bax de ţigări, urmând ca jumătate din sumă să fie plătită la primirea ţigărilor din Belgia pe Aeroportul Băneasa, iar jumătate în momentul plecării ţigărilor de pe acelaşi aeroport către Macedonia.
Propunerea făcută de D.G. a fost acceptată de inculpată.
În perioada 1 februarie 1996 – 5 noiembrie 1996, de pe Aeroportul Ostende din Belgia au fost transportate în România, prin intermediul firmei J., cantitatea de 34694 baxuri cu ţigări. Apoi, prin intermediul unor camioane T., ţigările au fost transportate în Germania, Elveţia, Italia, Spania şi Austria.
Suma totală care trebuia încasată de inculpată era de 102.082 dolari S.U.A., din care a primit efectiv, suma de 90.000 dolari S.U.A., rămânând o restanţă de 12.000 dolari S.U.A.
După derularea acestei operaţiuni, care s-a presupus a fi o contrabandă mascată şi pentru care s-au declanşat cercetări separat, D.G. s-a întâlnit din nou cu inculpata B.M., propunându-i derularea unei noi afaceri de genul celei precedente.
Fiind de acord cu propunerea lui D.G. inculpata a solicitat ca suma plătită pentru fiecare bax de ţigări, ce va tranzita România să fie de 13 dolari S.U.A.
De această dată D.G. a înregistrat convorbirea avută cu inculpata, după care a sesizat organele de urmărire penală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata B.M. pe care a criticat-o pentru nelegalitate, în sensul că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt bazată pe presupuneri, fără a exista probe care să justifice atât trimiterea în judecată cât şi condamnarea sa, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 802/ A din 5 decembrie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata B.M.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că „examinând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor din dosar, faţă de motivul de apel invocat, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., constată nefondat apelul" întrucât „Instanţa de fond a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, a reţinut corect situaţia de fapt, a făcut o legală încadrare juridică a faptei comisă de către inculpată şi a reţinut judicios vinovăţia acesteia, în concordanţă cu probele administrate în cauză".
S-a mai arătat că „fapta inculpatei de a pretinde şi a primi suma de 90.000 dolari S.U.A. de la denunţătorul D.G., lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra unor funcţionari din Direcţia Generală a Vămilor, pentru a-i determina să acorde scutirile pentru plata garanţiilor cu privire la operaţiunea de tranzit a unei cantităţi, de ţigări, în perioada februarie 1996 – noiembrie 1996, prin Vama Băneasa, este dovedită pe deplin, prin actele de constatare încheiate de ofiţerii anume desemnaţi de Serviciul Român de Informaţii, documentul privind tranzitul extern al unor partide de mărfuri, ţigări, declaraţiile date în cursul urmăririi penale, de martorul D.G. şi procesul verbal de confruntare dintre martor şi inculpată, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, planşele fotografice".
Cu privire la susţinerea inculpatei, potrivit căreia nu a comis fapta reţinută în sarcina sa, s-a arătat că „nu are nici un suport probator, faptul că martorul D.G. a revenit în cursul cercetării judecătoreşti la declaraţiile iniţiale nu are nici o justificare, aceasta nu s-a prezentat în faţa instanţei, a înaintat doar două memorii către Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, în care acuză mai mult condiţiile în care s-a efectuat urmărirea penală în prezenta cauză, memorii care sunt probe extrajudiciare ce nu pot fi reţinute de către instanţa de judecată".
Decizia curţii de apel, a fost atacată cu recurs de către inculpata B.M., pe acre a criticat-o referitor la:
- greşita stabilire a calităţii avută în cauză de numitul D.G., care în diferite faze ale procesului penal apare ca martor, iar în altele ca parte vătămată, situaţie care a fost de natură să-i aducă grave prejudicii în legătură cu stabilirea adevăratei situaţii de fapt, dar şi a dreptului său la apărare;
- incorecta citare a numitului D.G. în faţa instanţelor, fapt ce a făcut ca acesta să nu se poată prezenta pentru a fi audiat în legătură cu fapta dedusă judecăţii, având în vedere că declaraţia pe care acesta a dat-o în cursul urmăririi penale, constituie principalul mijloc de probă produs în acuzarea sa;
- faptul că în cauză nu au fost administrate probe din care să se deducă cu certitudine, vinovăţia sa, declaraţiile persoanelor audiate în calitate de martori (D.G., C.A. şi P.A.) fiind neconcludente şi nici în măsură să creeze convingerea asupra vinovăţiei sale;
- lipsa probelor din care să rezulte cu certitudine care este suma pe care ar fi primit-o de la numitul D.G., pentru presupusa activitate infracţională;
- faptul că instanţele nu au arătat ce probe au fost avute în vedere la stabilirea vinovăţiei sale şi nici nu au dat un răspuns convingător criticilor adresate.
Pentru toate motivele arătate, a solicitat casarea hotărârilor pronunţate şi rejudecând cauza să se dispună achitarea şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că probele administrate sunt insuficiente şi neconcludente să se trimită cauza pentru rejudecare la prima instanţă.
Recursul declarat de inculpata B.M. este nefondat.
a) Critica privind greşita ori incerta stabilire a calităţii avută de numitul D.G., ori că declaraţiile sale nu pot constitui, în aceste condiţii mijloace de probă, nu poate fi primită şi nici nu poate fi apreciată ca fiind o încălcare a dreptului la apărare, cum s-a susţinut de către inculpată.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, rezultă fără nici un dubiu că numitul D.G. a avut de la început calitatea de martor, respectiv că este persoana cu care inculpata a pus la cale afacerea, situaţie în care nu se poate vorbi de existenţa unei erori de natură, fie de a prejudicia pe inculpată, fie de a împiedica aflarea adevărului.
Prin urmare neexistând motive pentru care să se aprecieze ca s-au adus prejudicii intereselor inculpatei, ori că i s-a încălcat un drept procesual important critica nu poate fi primită.
b) Împrejurarea că numitul D.G. nu s-a prezentat în instanţă pentru a fi audiat ca martor nu este de natură a constitui un impediment în aflarea adevărului, câtă vreme, în cursul urmăririi penale, prin declaraţiile date, a confirmat situaţia de fapt, iar presupusa retractare, în cursul judecăţii, s-a datorat anchetării sale, într-un alt dosar.
Nici susţinerea inculpatei constând în aceea că D.G. nu ar fi avut cunoştinţă de faptul că este citat în cauză nu este reală, din moment ce acesta în cursul judecăţii a formulat petiţii, prin care îşi exprima unele îndoieli cu privire la cauză, fără însă a nega înţelegerea intervenită între el şi aceasta (inculpata).
Neprezentarea sa în instanţă însă nu poate echivala cu o retractare a declaraţiilor anterioare cu atât mai mult cu cât în sprijinul unor afirmaţii, confuze, nu a adus nici un argument bazat pe dovezi certe, care să justifice această poziţie.
c) Este nefondată susţinerea inculpatei şi în ce priveşte faptul că depoziţiile persoanelor audiate în calitate de martori, nu pot fi de natură a duce la convingerea săvârşirii faptei, aceştia neavând cunoştinţă directă despre cele relatate.
Este adevărat că luate individual aceste declaraţii nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăţie, dar acestea trebuiesc coroborate şi cu celelalte dovezi de la dosar, care se completează una pe cealaltă şi duc la concluzia săvârşirii faptei (în acest sens a se vedea denunţul depus la organul de urmărire penală în legătură cu fapta în discuţie, caseta prin care s-a înregistrat convorbirea dintre D.G. şi inculpată, ocazie cu care puneau la cale un nou tranzit de ţigări, după ce a avut loc primul transport înregistrat, convorbirile dintre inculpată şi alte persoane, prin care încerca să dovedească obţinerea unor credite prin intermediul cărora să justifice suma primită ca rezultat al infracţiunii şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, privind autenticitatea casetelor audio în discuţie).
d) Cu privire la suma pe care inculpata a primit-o ca rezultat al săvârşirii infracţiunii nu sunt dubii, din moment ce s-a stabilit numărul de baxuri de ţigări, care au tranzitat România, şi suma care s-a plătit pentru fiecare bax în parte.
În acest sens declaraţia denunţătorului D.G. este elocventă şi nu comportă discuţii, puterea ei probatorie fiind întărită de discuţiile ulterioare, înregistrate audio.
e) În cauză se constată că au fost administrate probe din care rezultă existenţa vinovăţiei inculpatei şi care au justificat condamnarea.
În acest sens, este de observat că prima instanţă a analizat pe larg toate probele, cărora le-a dat semnificaţia cuvenită, probe pe baza cărora şi-a format convingerea existenţei faptei şi pe care a încadrat-o în textul de lege corespunzător.
Se mai constată, de asemenea, că prima instanţă a arătat motivat de ce anumite retractări ale unor declaraţii, nu pot fi primite ori anumite apărări nu pot fi luate în consideraţie.
Şi în ce priveşte instanţa de apel se constată că deşi, nu a dat o motivare amplă aspectelor ce au format obiectul criticilor, s-a avut în vedere nemijlocit constatările primei instanţe, pe care şi le-a însuşit pe deplin şi pe baza cărora şi-a creat convingerea că nu sunt temeiuri, care să justifice critica inculpatei prin care solicită a se dispune achitarea.
Faţă de considerentele mai sus-arătate, urmează a se constata că motivele de casare invocate de inculpată nu pot fi primite şi, prin urmare, nici solicitarea acesteia de a se dispune achitarea din lipsa dovezilor de vinovăţie, ori de trimitere a cauzei la prima instanţă în vederea completării materialului probator, nu sunt justificate.
În consecinţă, având în vedere şi faptul că verificând Decizia atacată, în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpata B.M. este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata B.M., împotriva deciziei penale nr. 802/ A din 5 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5168/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5170/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
