ICCJ. Decizia nr. 5165/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5165/2004
Dosar nr. 523/2004
Şedinţa publică din 12 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 10/ P din 5 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea au fost condamnaţi inculpaţii:
M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., cu referire la art. 1, art. 17 lit. d), art. 18 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 2 ani închisoare şi pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, la care se adaugă un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
M.A.S., pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 25, raportat la art. 248 C. pen., cu referire la art. 1, art. 17 lit. d) şi art. 18 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 în complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă un spor de 3 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 3 luni închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 255 alin. (5) C. pen., s-a dispus restituirea în favoarea lui M.N. a unui pat pliant depus la camera de corpuri delicte a I.P.J. Satu-Mare şi a sumei de 200 Euro consemnaţi la B.N.R., sucursala Maramureş.
În baza art. 118 lit. c) C. pen., s-a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 149.660 lei, inculpatul M.A.S. fiind obligat la plata acestei sume.
În baza art. 346 pct. 1 C. proc. pen., acţiunea civilă formulată de D.G.F.P. Bihor a fost respinsă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi la 15.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
La data de 18 noiembrie 2002, martorul M.N.A. i-a solicitat ajutorul inculpatului M.A.S., lucrător în cadrul Poliţiei de frontieră, punctul de trecere Valea lui Mihai, în sensul de a introduce în ţară, fără plata taxelor vamale, o autoutilitară marca Peugeot şi mai multe bunuri de uz gospodăresc, folosite, achiziţionate din Germania.
Inculpatul a fost de acord, precizându-i însă că trebuie să dea mită vameşului şi să prezinte bunurile la control în seara zilei de 19 noiembrie 2002, după ora 20,00.
Apoi, inculpatul M.A.S. a luat legătura cu inculpatul M.I., lucrător vamal în cadrul acestui punct de trecere a frontierei şi i-a cerut să permită introducerea în ţară a unor bunuri, fără achitarea taxelor legale.
În seara zilei de 19 noiembrie 2002, după ce martorul M.N.A. s-a prezentat la controlul vamal, inculpatul M.I. i-a pretins suma de 400 Euro pentru a-i permite intrarea în ţară a bunurilor, fără plata taxelor vamale.
Martorul i-a remis efectiv suma de 200 Euro şi un pat pliant.
În timp ce se deplasa spre Carei, martorul M.N.A. a fost oprit pentru control de un echipaj de poliţie, împrejurare în care a motivat lipsa documentelor vamale ale mărfurilor prin fapta descrisă mai sus.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de consemnare a denunţului oral, proces-verbal de constatare, procese-verbale de percheziţie, proces-verbal de inventariere a bunurilor aflate în autoutilitara Peugeot, proces-verbal de verificare, actele de identitate şi înmatriculare ale autovehiculului, proces-verbal de constatare a contravenţiilor întocmit de D.R.V.I. Oradea, dovada de ridicare a sumei de 200 Euro de la M.I., fişa postului inculpatului M.I., declaraţiile martorilor M.N.A., G.I.Z., B.D.I., S.C.P., M.T.N., declaraţiile inculpaţilor care au încercat să nege săvârşirea faptelor, ori să denatureze adevărul.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs P.N.A., Serviciul Teritorial Anticorupţie Oradea şi inculpaţii M.I. şi M.A.S.
Cu privire la recursul P.N.A., Serviciul Teritorial Anticorupţie Oradea.
Parchetul a declarat recurs, criticând hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că s-au încălcat dispoziţiile art. 191 alin. (2) C. proc. pen., întrucât în mod greşit inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 15.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum şi dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), întrucât pedepsele aplicate inculpaţilor nu au fost just individualizate.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, obligarea fiecăruia dintre inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului şi condamnarea acestora la pedepse mai mari.
Temeiul juridic al recursului în constituie dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi 14 C. proc. pen.
Recursul este nefondat.
1. Cu privire la primul motiv de recurs, Curtea constată că, potrivit art. 191 alin. (2) C. proc. pen., când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorată de fiecare.
Solidaritatea nu este prevăzută de legea procesual penală şi nici nu poate fi atribuită ca presupusă intenţie instanţei de fond cu privire la modul de plată a cheltuielilor judiciare, atât timp cât, în considerentele hotărârii judecătoreşti, această împrejurare este lămurită pe deplin, în sensul obligării fiecărui inculpat la câte 15.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
De astfel, instanţa de judecată, în aprecierea cuantumului cheltuielilor judiciare este obligată să ţină seama şi de cheltuielile judiciare efectuate în timpul urmării penale şi stabilite la 10 milioane lei (desigur, pentru fiecare inculpat în parte), astfel că nu avea cum să fixeze o sumă mai mică decât aceasta, după epuizarea şi a fazei de judecată.
2. Cu privire la motivul de recurs privind individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, Curtea constată că nici acesta nu este întemeiat.
Instanţa de fond, în considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate, dând eficienţa cuvenită tuturor criteriilor generale prevăzute de textul de lege arătat.
S-a reţinut că fenomenul infracţional al corupţiei, în care se circumscriu şi faptele săvârşite de cei doi inculpaţi, are, prin evoluţia sa, un impact deosebit în rândul opiniei publice şi prezintă un pericol social sporit prin consecinţele socio-economice pe care le produce.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere conduita procesuală nesinceră a inculpaţilor care au încercat să denatureze adevărul, calitatea şi atribuţiile lor profesionale de care s-au folosit în săvârşirea faptelor penale.
Totodată, s-a dat eficienţă cuvenită datelor legate de conduita pe care inculpaţii au avut-o anterior comiterii infracţiunilor: nu au antecedente penale, sunt căsătoriţi, fiecare având în întreţinere copii minori.
De asemenea, s-au avut în vedere foloasele dobândite de inculpaţi de pe urma săvârşirii infracţiunilor, precum şi prejudiciul în sumă de 181.791.219 lei reprezentând drepturile vamale de import datorate bugetului de stat.
Desigur, în aceste împrejurări, pedepsele de 5 ani şi 6 luni închisoare şi respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare, aplicate inculpaţilor M.I. şi M.A.S. sunt proporţionale pericolului social al faptelor săvârşite şi al făptuitorilor, fiind în măsură să conducă la reeducarea şi reinserţia socială a acestora, în conformitate cu scopul coercitiv şi educativ al sancţiunii penale prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, constatând că pedepsele aplicate sunt necesare şi suficiente în cuantumul aplicat, Curtea consideră că nu se impune majorarea acestuia.
Cu privire la recursurile inculpaţilor M.I. şi M.A.S.
Inculpaţii au solicitat admiterea recursurilor şi casarea hotărârilor atacate pe care le-au criticat pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 171, 18, 19 şi 14 C. proc. pen.
Recurenţii au solicitat:
1. - Restituirea cauzei la procuror, în conformitate cu dispoziţiile art. 333 C. proc. pen., pentru refacerea actelor de urmărire penală de către organul competent (procurorul), cele efectuate fiind lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în raport de prevederile art. 209 C. proc. pen., art. 22 din Legea nr. 78/2000 şi Legea nr. 503/2002, deoarece au fost întocmite de un organ necompetent material şi teritorial (poliţia judiciară).
În subsidiar,
2. - Schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul M.I., din infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi din infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 256 C. pen., achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. pen. şi art. 181 C. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 91 C. pen.
3. - Achitarea inculpatului M.A.S., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 248 C. pen. şi art. 26, raportat la art. 255 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) şi a) C. proc. pen.
În ultimul subsidiar,
4. - Condamnarea inculpatului M.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi art. 256 C. pen. şi aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege a cărei executare să fie suspendată în condiţiile art. 81 C. pen.
5. - Reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului M.A.S. şi suspendarea condiţionată a executării acesteia, în condiţiile art. 81 C. pen.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, Curtea constată că acestea sunt nefondate.
1. Urmărirea penală a fost efectuată de organele competente din punct de vedere material şi teritorial, potrivit dispoziţiilor legale în materie.
Legea nr. 503/2002 privind P.N.A., în art. 10 pct. 3 şi 4, prevede posibilitatea efectuării de către ofiţerii de poliţie judiciară a actelor de cercetare penală dispuse de procurorii P.N.A., din dispoziţia scrisă şi în numele acestora.
Curtea constată că procurorul a respectat cerinţele legii, la dosarul de urmărire penală existând ordonanţa nr. 111/P/2002 din 16 decembrie 2002, prin care procurorul şef P.N.A. al Serviciului Anticorupţie Oradea a dispus delegarea competenţei de efectuare a unor acte de urmărire penală (audierea învinuiţilor, audierea martorilor, efectuarea confruntărilor necesare), în numele său, de către ofiţerul de poliţie judiciară.
Totodată, Curtea constată că acte importante de urmărire penală au fost efectuate de procuror însuşi (procesul-verbal de începere a urmăririi penale, audierea învinuiţilor M.I. şi M.A.S., solicitarea de relaţii de la D.R.V. interjudeţeană Oradea privind cuantumul prejudiciului înregistrat, atribuţiile de serviciu ale celor doi făptuitori, procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală).
Textele de lege invocate au eliminat excepţia de competenţă exclusivă a procurorului în efectuarea actelor de cercetare penală privind faptele de corupţie şi au modificat dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 24/2004 (M. Of. nr. 365/27.05.2004) care se refereau la posibilitatea ofiţerilor de poliţie judiciară de a efectua actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor P.N.A., cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului, după cum s-a arătat.
Cât priveşte competenţa teritorială a organelor de poliţie, infracţiunea constatată fiind flagrantă, Curtea constată că s-au respectat dispoziţiile art. 213 C. proc. pen., organul de cercetare penală fiind obligat să efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare, după care a trimis cauza procurorului competent.
Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (3) C. proc. pen., actele şi măsurile dispuse de organele necompetente teritorial, se menţin.
La rândul său, procurorul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) C. proc. pen., investind în mod legal instanţa competentă să judece cauza.
În aceste împrejurări, Curtea constată că nu există temeiuri pentru restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
2 şi 4. Din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea constată că instanţa de judecată a reţinut în mod corect situaţia de fapt, a stabilit în mod just vinovăţia inculpatului M.I. şi a dat încadrarea juridică legală şi temeinică faptelor săvârşite de acesta.
Inculpatul M.I. a pretins şi primit bani şi bunuri de la martorul M.N.A. pentru a nu-şi îndeplini îndatorirea de serviciu ce consta în vămuirea autoutilitarei Peugeot şi a bunurilor de uz casnic transportate cu aceasta.
În cauză nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen., întrucât de esenţa laturii obiective a acesteia din urmă este ca acţiunea de a primi banii sau foloasele să aibă loc după îndeplinirea de către făptuitor a unui act. Or, în speţă, inculpatul nu şi-a îndeplinit deloc atribuţiile de serviciu, neîntocmind actele de vămuire, prin urmare calificarea faptei sale în infracţiunea de luare de mită este legală şi temeinică.
De asemenea, şi încadrarea juridică dată faptei aceluiaşi inculpat care, în calitate de controlor vamal aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a permis introducerea în ţară a unor bunuri de uz casnic şi a unui autovehicul fără a încasa taxele vamale aferente, în sumă de 181.791.219 lei în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., cu referire la art. 1, art. 17 lit. d) şi art. 18 din Legea nr. 78/2000 este corectă şi în concordanţă deplină cu situaţia de fapt rezultată din probele dosarului.
Inculpatul M.I. a acţionat cu intenţie directă, cunoscând şi urmărind rezultatul faptei sale, acela de a produce un prejudiciu bugetului de stat prin neîndeplinirea voită a atribuţiilor sale de serviciu.
În cauză nu se poate pune problema culpei, întrucât un funcţionar vamal care nu întocmeşte actele de vămuire nu acţionează nici din greşeală, întrucât la nivelul său de pregătire şi experienţă trebuia să prevadă rezultatul conduitei sale, şi nici cu uşurinţă, întrucât nu poate exclude că rezultatul faptei sale (păgubirea bugetului de stat) nu se va produce (rezultatul unei atari fapte fiind imediat).
În consecinţă, este exclusă reţinerea în sarcina inculpatului M.I. a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), nefiind întrunite condiţiile laturii subiective ale unei infracţiuni din culpă.
Cât priveşte achitarea solicitată în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., precum şi reducerea cuantumului pedepselor aplicate, Curtea constată că aceste motive de recurs au fost invocate ca subsecvente celui privind schimbarea încadrării juridice, astfel că, nefiind primită prima critică, formulată în temeiul art. 3859 pct. 17 şi, deci, nereţinându-se în sarcina inculpatului infracţiuni pedepsite mai blând, nici achitarea pentru aceste fapte şi, nici redozarea pedepselor nu poate opera.
De altfel, Curtea constată că pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi luare de mită sunt just individualizate, respectând dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen.
Instanţa de fond a dat eficienţă cuvenită criteriilor generale de individualizare referitoare la pericolul social sporit pe care îl reprezintă întotdeauna faptele unui funcţionar aflat în executarea atribuţiilor de serviciu, mai ales atunci când ele sunt dublate de acte de corupţie. Inculpatul M.I. nu numai că a pretins bani, dar a şi negociat, în final, suma primită drept mită, iar asupra sa s-a găsit, cu ocazia percheziţiei corporale efectuate de organele de poliţie suma de 450 Euro şi 782.000 lei, bani pe care nu îi declarase la intrarea în serviciu, patul primit fiind deja depozitat în autoturismul proprietate personală Opel Vectra.
Inculpatul nu a recunoscut faptele ce i s-au reţinut în sarcină, demonstrând nesinceritate.
Curtea constată că în cauză nu se impune reducerea pedepselor aplicate şi nici suspendarea condiţionată a executării lor, acestea fiind în măsură să se constituie într-un mijloc eficient de constrângere şi reeducare a inculpatului M.I.
3 şi 5. Nici criticile formulată de inculpatul M.A.S. prin recursul său nu pot fi primite ca fondate.
Inculpatul le-a promis martorilor M.N.A. şi G.I.Z. că îi va ajuta să introducă bunurile în ţară fără plata taxelor vamale, determinând un vameş să nu efectueze vămuirea, dar le-a precizat că ei vor trebui să-i dea acestuia din urmă o sumă de bani, în acest fel, inculpatul i-a ajutat pe cei doi mituitori să-şi consolideze hotărârea infracţională, fapta sa constituindu-se într-un act de complicitate morală la infracţiunea de dare de mită săvârşită de aceştia.
Cum actul de vămuire nu s-a realizat, în mod nemijlocit şi imediat bugetul de stat a înregistrat o pagubă constând în valoarea taxei neîncasate, inculpatul M.A.S. constituindu-se în persoana care, prin rugăminţi, a determinat săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice de către inculpatul M.I.
În consecinţă, Curtea constată că în cauză nu sunt temeiuri de achitare a inculpatului M.A.S., infracţiunile reţinute în sarcina acestuia fiind conforme situaţiei de fapt stabilite şi pe deplin dovedite prin probele administrate, în concordanţă cu interpretarea şi coroborarea dată de instanţa de judecată acestora.
Individualizarea pedepselor aplicate s-a realizat în conformitate cu cerinţele art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Fără iniţiativa inculpatului M.A.S., intenţia de mituire a denunţătorilor nu şi-ar fi găsit realizarea, el fiind cel care a mijlocit relaţia dintre aceştia şi funcţionarul vamal.
Disponibilitatea manifestată de inculpat pentru a-i determina sau ajuta pe ceilalţi făptuitori să încalce legea a fost just sancţionată de instanţa de fond.
Uşurinţa cu care inculpatul s-a angajat să mijlocească săvârşirea unor ilegalităţi, acceptând ideea de mită, determinând actul de corupţie, demonstrează necesitatea pedepsei aplicate, în cuantum şi modalitatea de executare dispuse, ca fiind remediul legal pentru reeducarea sa.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, cererea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului M.A.S., apreciind că nu se impune nici suspendarea condiţionată a executării acesteia, întrucât numai privarea de libertate este în măsură să asigure realizarea scopului art. 52 C. pen.
Aşa fiind, şi constatând din oficiu că nu există alte motive de casare, Curtea va respinge recursurile declarate de P.N.A., Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpaţii M.I. şi M.A.S., ca nefondate.
Recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de P.A.S.T. Oradea şi de inculpaţii M.I. şi M.A.S., împotriva sentinţei penale nr. 10 din 5 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.200.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5137/2004. Penal. Transfer persoană... | ICCJ. Decizia nr. 5168/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
