ICCJ. Decizia nr. 5248/2004. Penal. Art.215 alin.4 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5248/2004
Dosar nr. 1111/2004
Şedinţa publică din 14 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2177 din 16 septembrie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 10047/2002 a fost condamnat inculpatul C.V.L. la un an închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. c) C. pen.
În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat graţierea condiţionată a pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 174/1998 a Judecătoriei Turda, definitivă prin Decizia penală nr. 915 din 25 noiembrie 1998 a Tribunalului Cluj, pe care a alătura-o pedepsei din prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute, în total, 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a menţinut măsura arestării preventive şi s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 10 aprilie 2002.
S-a luat act că partea vătămată S.C. E.C. SA Ploieşti nu s-a constituit parte civilă, deoarece şi-a recuperat prejudiciul.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în fapt, că la 26 iunie 2001, inculpatul C.V.L. a emis către S.C. E.C. SA Ploieşti o filă cec barat, seria B.M. 300 nr. 00327186 pentru suma de 340.000.000 lei, în vederea achitării contravalorii unor produse petroliere achiziţionate de la aceasta, care a fost însă respinsă la plată din lipsă de disponibil în cont.
Tribunalul Prahova, prin Decizia penală nr. 1473 din 25 noiembrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 11.943/2002, a admis apelul declarat de inculpat şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia pentru fapta dedusă judecăţii şi punerea sa în libertate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că inculpatul nu a urmărit prin activitatea desfăşurată, inducerea în eroare a părţii vătămate în scopul de a obţine un folos material injust şi de a-i produce o pagubă.
Astfel, contravaloarea produselor petroliere achiziţionate le-a achitat cu ordin de plată şi în numerar, societatea a intrat în blocaj financiar, deoarece nu i-au fost achitate sumele datorate de proprii clienţi, iar ulterior a comunicat părţii civile că se află în interdicţie bancară şi nu poate plăti cu file cec.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, iar Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia penală nr. 729 din 27 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. 1763/2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de parchet.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că tribunalul a făcut o analiză completă şi complexă a probelor dosarului atunci când a ajuns la concluzia că în cauza de faţă nu este vorba de o infracţiune de înşelăciune pentru care a fost condamnat de prima instanţă, deoarece din modul cum s-au derulat faptele rezultă clar că între părţi a fost o înţelegere atunci când au încheiat contracte de livrare de produse petroliere, cu privire la plata preţului care s-a făcut, în parte, în mai multe modalităţi, iar pentru o diferenţă de 340.000.000 lei, inculpatul i-a lăsat reprezentantului societăţii o filă cec în alb drept garanţie, făcând chiar această menţiune pe această filă cec şi s-a înţeles să nu fie băgată la plată decât în momentul în care inculpatul va anunţa că are provizia necesară în cont.
În aceste împrejurări, în care a avut loc tranzacţia este evident că părţile au cunoscut situaţia financiară şi că nu este vorba de nici o inducere în eroare sau manoperă dolozivă folosită de inculpat pentru încheierea convenţiei cu partea civilă.
De altfel, instanţa de apel în Decizia de casare a sentinţei instanţei de fond şi achitarea inculpatului a făcut o demonstraţie amplă asupra teoriilor ce există în legătură cu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ajungând la concluzia, pe baza faptelor ce s-au derulat, că între inculpat şi partea civilă a existat o deplină înţelegere cu privire la modalitatea de plată şi numai împrejurarea că o parte din debitorii inculpatului au întârziat să-i vireze în cont o serie de datorii a făcut ca partea civilă să nu mai aştepte şi să introducă la plată acea filă cec în alb, deşi ştia că nu are provizia necesară în cont, inculpatul comunicându-i acest lucru.
Curtea de apel a considerat să soluţia de achitare pronunţată de instanţa de apel este corectă, apreciind că Decizia este legală şi temeinică sub toate aspectele.
În baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 2177 din 16 septembrie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr. 1473 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr. 729 din 27 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti privind pe inculpatul C.V.L., pentru greşita încadrare juridică în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., în loc de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În motivarea recursului în anulare, s-a arătat conţinutul dispoziţiilor art. 215 alin. (4) C. pen. şi art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994. Analizând comparativ cele două incriminări se constată că elementele materiale ale celor două infracţiuni sunt identice. Ceea ce le deosebeşte este doar faptul că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prin cecuri se cere ca acţiunile constitutive ale elementului material să fie săvârşite în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos injust şi ca, prin săvârşirea lor, să se creeze o pagubă beneficiarului cecului.
În schimb, prin infracţiunea de emitere de cecuri fără acoperire sancţionată prin Legea nr. 59/1934, nimic nu-l scuză pe posesorul cecului de a fi emis o filă ignorând natura juridică a cecului, acela de instrument de plată şi nu mijloc de garantare a obligaţiilor comerciale.
În contextul cauzei, s-a arătat că la 24 aprilie 2001, firma S.C. A.C. S.R.L. Aiud, al cărei administrator era inculpatul s-a aprovizionat de la S.C. E.C. S.A. cu 27.350 l motorină în valoare de 300.191.513 lei. În această împrejurare, potrivit declaraţiilor martorului S.D., inculpatul i-a remis fila cec seria B.M. 300 nr. 00027185 în alb, pe care i-a solicitat să nu o introducă la plată, angajându-se ca în termen de maxim 15 zile să îi achite contravaloarea mărfii cu ordin de plată. La 15 mai 2001, partea civilă a efectuat o nouă livrare către firma inculpatului şi anume de 24.500 l motorină, în valoare de 275.592.314 lei. În intervalul 5 mai - 26 iunie 2001, S.C. A.C. S.R.L. a efectuat mai multe plăţi în numele inculpatului către partea civilă, iar la 21 mai 2001, firma S.C. A. S.R.L. Alba a mai efectuat o plată în valoare de 79.997.850 lei către partea civilă. Ulterior pentru diferenţa neachitată, inculpatul a emis fila cec seria 300 nr. 00327186 din 26 iunie 2001 pentru suma de 340.000.000 lei.
Cu privire la contextul în care inculpatul a emis această filă cec pentru care a fost trimis în judecată, martorul S.C.G. care, la rândul său, a remis-o părţii civile a relatat că în momentul în care a înmânat instrumentul de plată, inculpatul C.V.L. a precizat că în zilele imediat următoare va încasa nişte bani de la beneficiarii săi şi că îşi va achita imediat datoria.
Se apreciază că în mod corect instanţele de control judiciar au reţinut că partea civilă a livrat mărfurile în 24 aprilie şi 15 mai, nefiind cu nimic indusă în eroare de către inculpat, iar fila cec a fost emisă, fără a avea provizia necesară, ulterior, respectiv la 26 iunie 2001, când beneficiarul plăţii a luat la cunoştinţă că S.C. A.C. S.R.L. nu avea disponibil necesar decontării.
Totuşi, prin emiterea filei cec fără a avea disponibil la tras în acel moment, inculpatul a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În consecinţă, se consideră că, în baza art. 334 C. proc. pen., se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune în formă calificată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., în infracţiunea de falsificare a unui cec, prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi aplicarea unei pedepse în limitele acestui text de lege sancţionator.
Astfel, pentru acest motiv, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
În concluziile scrise depuse la dosar, avocatul intimatului inculpat a arătat că este riguroasă susţinerea din motivarea recursului în anulare că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, însă inculpatul nu a comis nici o altă faptă penală, deci nici infracţiunea prevăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934 în care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice. Se arată că rezultă din declaraţiile inculpatului, cum acesta a fost invitat de martorul S.D. să se întâlnească la data de 26 iunie 2001 la Restaurantul P. Băicoi Prahova, a fost înjurat şi ameninţat cu bătaia pentru neplata datoriei restante către societatea al cărei patron era S.D., spunându-i-se că vor merge să vadă o pompă ce aparţine martorului S.D. De asemenea, din aceleaşi declaraţii ale inculpatului rezultă modul cum a fost condus, respectiv urcat în una din maşinile grupului şi dus nu pentru a vedea pompa şi la domiciliul martorului S.C. unde din nou a fost ameninţat, i-a fost răsturnat diplomatul şi găsindu-i-se între alte acte fila cec în discuţia, martorul l-a forţat să o completeze cu o altă dată ulterioară, iar în condiţiile refuzului, spunându-le că se află în insolvenţă bancară datorită blocajului financiar. De altfel, S.D. a refuzat să se prezinte la instanţa de judecată. În consecinţă recursul în anulare este nefondat, solicitând respingerea acestuia.
Totodată a fost depusă la dosar, de către avocatul intimatului inculpat, fotocopia unei note a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de analiză, studii, resurse umane şi perfecţionare profesională către Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova referitoare la aplicabilitatea incriminărilor din Legea nr. 59/1934 în care sunt arătate opinii referitoare la prevederile art. 84 alin. (1) pct. 1, 3 şi 4 din legea menţionată, aceste texte incriminând fapte specifice care nu au mai fost reglementate în alte acte normative.
Se menţionează şi conţinutul incriminărilor din art. 84 din Legea nr. 59/1934, arătându-se că textul art. 84 alin. (1) face precizarea că faptele incriminate au un caracter subsidiar, fiind deci aplicabile în lipsa unei incriminări mai severe.
Concluziile orale ale părţilor asupra recursului în anulare declarat au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta.
În dispoziţiile alin. (4) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), legiuitorul a incriminat o formă calificată de înşelăciune, respectiv emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2).
Conform art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 se va pedepsi cu amendă şi închisoare de la 6 luni până la un an, oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut.
Înalta Curte consideră că în mod corect instanţele de control judiciar au evaluat materialul probator administrat, considerând temeinic motivat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.V.L.
Astfel, în mod corect s-a considerat că nici sub aspect obiectiv şi nici subiectiv nu a fost realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, deoarece între părţi a existat o înţelegere la încheierea de contracte de livrare de produse petroliere în ceea ce priveşte plata preţului, care s-a făcut în mai multe modalităţi de plată, respectiv prin ordin de plată şi numerar, partea civilă fiind înştiinţată de inculpat că se află în interdicţie bancară şi nu poate plăti cu filă cec.
Mai mult, inculpatul a declarat constant că restanţa de 340.000.000 lei nu a achitat-o părţii civile, deoarece intrase în blocaj financiar, ca urmare a faptului că debitorii săi nu i-au achitat contravaloarea mărfurilor livrate, formulând acţiuni civile şi penale.
Inculpatul a emis fila cec în alb cu nr. BM.300 seria 00327185 drept garanţie că va efectua plata restantă, aceasta neputând fi introdusă la plată ca urmare a consemnării menţiunii „se lasă garanţie" şi care de altfel nu cuprinde nici toate elementele formale cerute de dispoziţiile art. 1 şi 11 din Legea nr. 59/1934, nefiind completate ordinul de plată, data şi suma ce urma să fie plătită.
Ulterior inculpatul la data de 26 iunie 2001 a emis fila cec BM. 300 seria 00327186 pentru suma de 340.000.000 lei, cu toate elementele necesare, care a fost refuzată la plată, ca urmare a lipsei disponibilului în cont, emiterea acesteia având loc, în contextul unor discuţii la care au participat S.C. şi alte persoane, fiind presat să recurgă la această modalitate, aşa cum rezultă în mod constant din declaraţiile date atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
Aşadar, inculpatul C.V.L. nu a avut intenţia de inducere în eroare şi nici de a produce vreun prejudiciu părţii civile S.D., deoarece potrivit probelor administrate, contravaloarea produselor petroliere achiziţionate a fost achitată în mai multe rânduri de către inculpat prin ordin de plată şi numerar, ulterior acesta comunicând părţii civile că se află în interdicţie bancară şi nu poate plăti cu file cec, datorită blocajului financiar, fiind cunoscută situaţia financiară a inculpatului.
Prin lipsa intenţiei de inducere în eroare şi nici producerea a vreunui prejudiciu, cerinţe esenţiale pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, în varianta simplă, se exclude existenţa infracţiunii de înşelăciune în formele agravate, în cauză, nefiind folosită nici o manoperă dolozivă la încheierea convenţiei cu partea civilă.
Înalta Curte consideră că în mod corect nu a putut fi reţinută în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, ca normă de incriminare primară, susceptibilă de a atrage un tratament sancţionator mai sever pentru inculpat.
Totodată nu se poate avea în vedere nici solicitarea schimbării de încadrare juridică în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 ca normă specială subsidiară, deoarece din probele administrate în cauză nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Potrivit normei de incriminare specială nu se condiţionează existenţa infracţiunii de producerea vreunui rezultat, fiind suficientă doar emiterea unui cec de către o persoană care nu are disponibilul necesar în cont, indiferent dacă prin aceasta se produce sau nu o pagubă în patrimoniul beneficiarului.
Aşa cum rezultă, însă, din probele administrate, inculpatul C.V.L. a emis fila cec la data de 26 iunie 2001, pentru diferenţa de 340.000.000 lei, care a fost refuzată la plată pentru lipsa disponibilului din cont, dar emiterea acesteia a avut loc ca urmare a unei presiuni, exercitate asupra sa, cum s-a făcut mai sus referire, lipsind intenţia în săvârşirea infracţiunii, ceea ce nu poate conduce la reţinerea incriminării speciale în sarcina inculpatului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 4141, cu referire la art. 3859 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 2177 din 16 septembrie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr. 1473 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr. 729 din 27 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul C.V.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 2177 din 16 septembrie 2002 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr. 1473 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr. 729 din 27 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul C.V.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5245/2004. Penal. Art.205, 206 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5253/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs → |
|---|
