ICCJ. Decizia nr. 5539/2004. Penal. Transf. pers. cond. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5539/2004
Dosar nr. 4040/2004
Şedinţa publică din 27 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 44 din 21 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus restituirea cauzei având ca obiect soluţionarea cererii de transfer a condamnatului G.I. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 14 mai 2004, a fost sesizată această instanţă în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţei penale nr. 2 B 33.561/2001 a Judecătoriei Centrale a sectoarelor din Pesta, care a rămas definitivă prin hotărârea nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului Capitalei, în calitate de curte de apel, în procedura soluţionării cererii de transferare pentru continuarea executării pedepsei în România.
S-a precizat că prin sentinţa sus-menţionată G.I. a fost condamnat la 6 ani şi 6 luni închisoare cu regim penitenciar moderat, ca pedeapsă cumulată pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de viol, violarea libertăţii persoanei şi vătămare corporală gravă comisă din motive josnice, prevăzute de art. 197 alin. (1) art. 170 alin. (1) şi (3) şi art. 175 alin. (1) C. pen. ungar.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dedus durata arestării preventive, de la data de 4 ianuarie 2001 la zi, din pedeapsa aplicată inculpatului şi s-a luat faţă de acesta măsura expulzării cu interdicţie de intrare în ţară pe o perioadă de 10 ani.
Prima instanţă a mai constatat că hotărârea pronunţată de Judecătoria Centrală a sectoarelor din Pesta a fost modificată prin sentinţa penală nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului Capitalei, în calitate de curte de apel, în sensul atenuării pedepsei închisorii aplicată inculpatului la 5 ani şi 6 luni. Celelalte dispoziţii ale hotărârii pronunţată în prima instanţă au fost menţinute, aceasta rămânând definitivă la data de 3 septembrie 2003.
În fapt s-a reţinut că, la data de 4 ianuarie 2001, aflându-se într-un vagon de tren, staţionat în Gara de Est din Budapesta, G.I. a încercat să întreţină raport sexual cu partea vătămată N.G., prin lovire cu pumnul şi ameninţare cu cuţitul.
În urma agresiunii, victima a suferit fractura osului zigomatic, necesitând pentru vindecare peste 8 zile de îngrijiri medicale.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză este îndeplinită condiţia dublei încriminări, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 756/2001 şi art. 3 pct. 1 lit. e) C.E.A.T.P.C. (Strasbourg, 21 martie 1983).
Astfel, fapta reţinută în sarcina inculpatului are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă la viol prevăzută de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen.
Curtea de apel a dispus restituirea cauzei la parchet cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 756/2001, asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, lipsind de la dosar înscrisul privind situaţia socială şi familială a condamnatului şi posibilităţile sale de readaptare în România, precum şi cazierul judiciar şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale criminogene.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., a susţinut în esenţă că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune transferarea condamnatului în România. Deşi persoana condamnată a refuzat transferul din România, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional al C.E.A.T.P.C., adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat de România prin Ordonanţa nr. 92/1999, potrivit cărora statul de executare poate, la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul pentru transferare fără consimţământul acesteia, atunci când condamnarea conţine şi măsura de expulzare ori de conducere la frontieră, astfel cum s-a dispus în cauză.
În ceea ce priveşte cazierul judiciar, se arată în recursul parchetului, acesta nu este necesar din moment ce în hotărârea de condamnare se menţionează că G.I. nu este cunoscut cu antecedente penale.
De asemenea, se apreciază că informaţiile privitoare la eventualele relaţii întreţinute de condamnat cu mediile criminogene nu sunt necesare, întrucât dispoziţia legii face trimiterea la fapte deosebit de grave cu caracter organizat care atrag o condamnare severă.
Pe de altă parte, se mai susţine că soluţia de restituire a cauzei la parchet, pronunţată de instanţa de fond este nelegală, întrucât nu este prevăzută de Legea nr. 765/2001.
Înalta Curte, verificând sentinţa atacată pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, constată că recursul este nefondat.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, rezultă că prin sentinţa penală nr. 2 B 33.561/2001 a Judecătoriei Centrale a sectoarelor din Pesta, G.I. a fost condamnat la 6 ani şi 6 luni închisoare cu regim penitenciar moderat, ca pedeapsă cumulată, pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de viol, violarea libertăţii persoanei şi vătămare corporală gravă comisă din motive josnice, prevăzută de art. 197 alin. (1), art. 170 alin. (1) şi (3) şi art. 175 alin. (1) C. pen. ungar. Prin aceeaşi sentinţă s-a luat faţă de acesta măsura expulzării de intrare în ţară pe o perioadă de 10 ani.
Această hotărâre a fost modificată prin sentinţa penală nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului Capitalei, în calitate de curte de apel, în sensul atenuării pedepsei aplicată inculpatului la 5 ani şi 6 luni închisoare.
G.I. se află în prezent încarcerat în Institutul Penitenciar cu Regim Sever şi Moderat din Budapesta şi după cum rezultă din procesul-verbal nr. 2 Bv. 921/2003/2, întocmit de judecătorul desemnat pentru executarea pedepselor din cadrul Tribunalului Capitalei, la data de 20 ianuarie 2004, G.I. şi-a exprimat opinia cu privire la transferarea sa într-un penitenciar din România, în sensul refuzului la transfer.
Distinct de cele arătate mai sus, Curtea constată că Ministerul Justiţiei din Republica Ungară, D.D.P.I., printr-o adresă din 23 martie 2004, a solicitat Ministerului Justiţiei din România să-l informeze dacă este de acord cu transferul condamnatului şi să-i trimită documentele specificate în art. 6 par.1 din C.E.A.T.P.C., semnată la Strasbourg la 21 martie 1983.
Ministerul Justiţiei din România, însă, a interpretat eronat adresa de mai sus, sens în care a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti să sesizeze această instanţă pentru a se pronunţa cu privire la transferarea persoanei condamnate.
Instanţa de fond a soluţionat cauza, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate.
Ulterior, după pronunţarea sentinţei atacate, a fost adoptată Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (M. Of. nr. 594/1.07.2004) care, potrivit art. 189 a intrat în vigoare la 60 zile de la data publicării şi care a abrogat Legea nr. 756/2001.
Transferarea unei persoane condamnate, în vederea executării pedepsei, poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 printre care şi cea prevăzută la lit. f), în cauză fiind necesar ca statul de condamnare şi statul de executare să se pună de acord asupra transferării, în caz contrar, aceasta neputând avea loc.
Or, în speţă Ministerul Justiţiei din România, ca reprezentant al statului, nu a apreciat corect natura cererii formulate de Ministerul Justiţiei din Ungaria.
Astfel, s-a solicitat Ministerului Justiţiei din România „să-l informeze dacă este de acord cu transferul şi să-i trimită documentele specificate în art. 6 par. 1 din C.E.A.T.P.C., semnată la Strasbourg la 21 martie 1983".
Deci această solicitare era o cerere de consimţământ la transfer, statul român urmând să comunice dacă acceptă sau refuză transferul.
Interpretând-o însă ca o cerere de transfer, Ministerul Justiţiei din România a procedat greşit solicitând parchetului să sesizeze Curtea de Apel Bucureşti în vederea judecării acestei cereri.
Această instanţă corect a dispus restituirea cererii la parchet, dar motivarea nu este corespunzătoare.
Pentru cele arătate mai sus, completând motivarea din hotărârea criticată, Curtea urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 44 din 21 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnatul G.I.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5537/2004. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5540/2004. Penal. 197 c.p. Recurs în anulare → |
|---|
