ICCJ. Decizia nr. 5565/2004. Penal. Art.197 alin.3 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5565/2004
Dosar nr. 3181/2004
Şedinţa publică din 28 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 5811/2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracţiunea, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 99 şi urm. C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., iar în baza art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 99 şi urm. C. pen., inculpatul Z.A.N. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, acesta urmând să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicare art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi a fost computată prevenţia de la 3 mai 2001 la 8 mai 2001 şi de la 20 august 2002 la zi.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente, părinţii săi, la plata sumelor de 564.905 lei daune materiale şi 15.000.000 lei daune morale către partea civilă A.C.A. şi la 200.000 lei, respectiv 277.000 lei, cu dobânda legală aferentă reprezentând despăgubiri civile către Spitalele Clinic Colţea şi de Urgenţă Bagdasar – Arseni, care au acordat îngrijiri medicale părţii vătămate, precum şi la plata sumei de 2.000.000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate că nu a rezultat o activitate prin care inculpatul să o fi lipsit pe partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa şi a acţiona conform voinţei sale în condiţiile în care, aşa cum au declarat martorii, aceasta l-a însoţit de bună-voie pe întregul traseu parcurs, fără constrângeri fizice sau morale şi, ulterior consumării raporturilor sexuale, l-a însoţit la Centrul S.M. şi ulterior în Piaţa Obor.
Totodată, tribunalul a reţinut că s-a făcut dovada existenţei raporturilor sexuale avute de inculpat cu partea vătămată, cât şi a împrejurării că acestea s-au realizat prin constrângere.
În fine, s-a reţinut că la data săvârşirii faptelor, victima avea 13 ani şi 11 luni şi o dezvoltare somatică corespunzătoare vârstei, că inculpatul a declarat în mod constant că ştia despre partea vătămată că are 14 ani şi nu au fost administrate probe din care să rezulte că inculpatul ar avea cunoştinţă că victima nu împlinise 14 ani, condiţie necesară pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apeluri, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul Z.A.N.
Parchetul a criticat hotărârea pentru greşita achitare a inculpatului, pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal şi pentru netemeinicia pedepsei privind infracţiunea de viol, cu motivarea că probele administrate au demonstrat că partea vătămata a fost supusă de către inculpat la restricţii care privesc libertatea de a se deplasa şi de a acţiona conform voinţei proprii, pe de o parte, iar pe de altă parte că, în mod greşit a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, prin eliminarea alin. (3) al infracţiunii prevăzută de art. 197 C. pen. şi aplicarea unei pedepse excesiv de blânde, neverificând că la data săvârşirii faptei era în vigoare OG nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 în care se prevede că pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen., vârsta victimei trebuie să fie de 15 ani şi nu de 14 ani.
La rândul său, inculpatul, prin apărător ales, a criticat hotărârea pentru greşita condamnare privind infracţiunea de viol, susţinând că nu sunt probe care să-i demonstreze vinovăţia, certificatul medico-legal prin concluziile ce le conţine, putând fi interpretat în favoarea sa, pe de o parte, iar pe de altă pateu, că declaraţiile părţii vătămate sunt contradictorii şi nu dovedesc acte de viol.
Prin Decizia penală nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 1033/2004 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 201 din 13 februarie 2004, pronunţată de tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, pe care a desfiinţat-o în parte şi rejudecând în fond:
A înlătura aplicarea art. 334 C. proc. pen. şi în baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP) şi art. 109 C. pen., a condamnat pe inculpatul Z.A.N. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol.
În baza art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi a adăugat-o la pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, urmând ca inculpatul să execute 5 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
A fost respins apelul inculpatului Z.A.N. ca nefondat.
A fost computată prevenţia de la 3 mai 2001 şa 8 mai 2001 şi de la 20 august 2002 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
A fost obligat apelantul inculpat la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, pe timpul deplasării, după concert, spre Parcul Herăstrău, cât şi ulterior, când s-au aflat împreună cu martorii A.A.E. şi J.A.G., aceştia au declarat că partea vătămată a mers cu ei de bună-voie, fără să fie ameninţată de inculpat. Mai mult, partea vătămată a afirmat că nu dorea să mai meargă acasă, pentru că se temea că tatăl ei o bate. Chiar partea vătămată a declarat în cursul cercetării judecătoreşti că inculpatul pentru a o determina să-l urmeze, nu a ameninţat-o, ci, din contră, i-a spus că „o va lua de nevastă".
În continuare, pe traseul urmat spre centrul capitalei, inculpatul, partea vătămată şi martorii s-au oprit la o casă de amanet unde inculpatul şi-a amanetat o brăţară ca să facă rost de bani, din care, ulterior, a plătit costul băuturilor cu şi fără alcool. În tot acel timp şi împrejurări, partea vătămată nu a plecat, nu a încercat să plece, situaţie în care să fi fost în vreun fel reţinută, ci, din contră, a rămas împreună cu inculpatul şi cu martorii.
În momentul în care au rămas singuri şi au mers la parterul unui imobil aflat în construcţie, în zona B-dului Unirii, partea vătămată a declarat şi actul medico-legal a confirmat susţinerile acesteia, în sensul că a întreţinut raporturi sexuale cu ea, inculpatul a lovit-o cu palmele peste faţă, producându-i tumefacţia piramidei nazale şi echimoze violacee periorbitale, care au necesitat 12 – 14 zile îngrijiri medicale.
Că actele de violenţă au fost comise de inculpat asupra părţii vătămate numai pentru a o determina să accepte întreţinerea raporturilor sexuale o dovedeşte comportamentul ulterior al părţii vătămate, constând în aceea că pe timpul nopţii şi în prima parte a zilei următoare, aceasta nu l-a părăsit pe inculpat, ci l-a însoţit la Centrul Social pentru Copiii Străzii S.M. şi apoi în zona Pieţii Obor, în cadrul centrului luând parte la activităţi specifice şi având un comportament firesc, neieşit din comun, aşa cum a declarat martora S.A.D., asistent în cadrul centrului.
Aşa fiind, este evident că probatoriul administrat nu a pus în evidenţă o activitate în care inculpatul să o fi lipsit pe partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa şi de a se comporta corespunzător propriei voinţe şi sub acest aspect, apelul parchetului a fost considerat nefondat.
Inculpatul, întreţinând raporturi sexuale cu partea vătămată, prin întrebuinţare de violenţe, aşa cum a rezultat din declaraţiile părţii vătămate, confirmate de actul medico-legal care a pus în evidenţă leziunile traumatice suferite de aceasta, în perioada de referinţă, a săvârşit infracţiunea de viol.
Starea de virginitate a victimei şi lipsa spermei din secreţia vaginală, constatate la o zi după consumarea violului şi care, în mod obiectiv, ar pune în discuţie inexistenţa unei asemenea infracţiuni, se explică, de existenţa himenului dilatabil, cu mare elasticitate, al victimei, care a permis raportul sexual fără să se rupă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de împrejurarea pe timpul cât s-au aflat la Centrul S.M., victima s-a spălat.
Referitor la încadrarea juridică a infracţiunii de viol, la data săvârşirii faptei 18 august 2002, erau în vigoare dispoziţiile art. 197 alin.( )3 C. pen., introduse prin OG nr. 89/2001, privind pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani şi interzicerea unor drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Cum, în mod constant, inculpatul a declarat că a luat cunoştinţă de vârsta de 14 ani a părţii vătămate, în mod greşit, tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei, prin înlăturarea aplicării art. 197 alin. (3) C. pen., aşa încât, sub acest aspect, apelul parchetului a fost apreciat ca fiind fondat.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului, s-a reţinut că este nefondat, în raport de precizările susmenţionate, referitoare la infracţiunea de viol.
De asemenea, în considerentele deciziei, instanţa de apel a făcut referiri la schimbarea încadrării juridice, la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, la celelalte prevederi legale corespunzătore măsurilor dispuse.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul Z.A.N., parchetul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două motive, iar inculpatul nu a precizat în scris motivele.
În motivarea recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a considerat că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice, în primul rând, pentru omisiunea instanţei de apel de a reţine dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., invocând prevederile art. 10 şi 13 C. pen.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen., a fost săvârşită de inculpat în după-amiaza zilei de 18 august 2002, moment la care erau în vigoare dispoziţiile Codului penal, astfel cum fuseseră modificate prin OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002.
Aceste dispoziţii legale stabileau pentru infracţiunea săvârşită de inculpat o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Ulterior, la data condamnării inculpatului prin Decizia instanţei de apel, dispoziţiile art. 197 alin. (3) C. pen., apăreau ca modificate prin O.U.G nr. 143/2002, în sensul că limitele de pedeapsă pentru această infracţiune erau cuprinse între 10 şi 25 de ani.
În raport de succesiunea în timp a dispoziţiilor legale ce sancţionau fapta inculpatului la data săvârşirii şi apoi la data condamnării, instanţa era obligată să aplice dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu referire la art. 197 alin. (3) din acelaşi cod.
Cel de-al doilea motiv de recurs al parchetului vizează greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, făcându-se referiri la împrejurările faptice şi la materialul probator administrat, considerând că instanţele i-au aplicat inculpatului o pedeapsă situată la limita minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea de viol, faptă reglementată de dispoziţiile art. 197 alin. (3) C. pen., nevalorificându-se suficient în procesul individualizării sancţiunii penale, elementele obiective şi subiective specifice cauzei.
Astfel, inculpatul a avut o poziţie oscilantă, revenind asupra declaraţiilor iniţiale, negând în totalitate săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, din fişa da cazier, a rezultat că acesta este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la pedeapsa de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 208 – art. 209 lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 99 şi art. 74, art. 76 C. pen.
Faţă de cele arătate, parchetul a considerat că aplicarea unei pedepse atât de blânde nu este suficientă pentru atingerea scopului preventiv-educativ al sancţiunii penale, prevăzut de art. 52 C. pen.
Pentru aceste motive, parchetul în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d), raportat la art. 3859 pct. 14 şi 171 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi pronunţarea unei hotărâri în sensul celor arătate.
Avocatul recurentului inculpat, în concluziile orale, în recursul acestuia, în principal a susţinut că la dosar nu sunt probe din care să rezulte că inculpatul a comis infracţiunea de viol şi pentru acest motiv a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi achitarea inculpatului în baza art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar a cerut menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Concluziile părţilor asupra recursurilor declarate au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.
Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 14 C. proc. pen., în ceea ce priveşte recursul parchetului şi respectiv 3859 pct. 18 C. proc. pen., referitor la recursul inculpatului, Înalta Curte consideră recursurile parchetului şi inculpatului ca fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti:
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat instanţa de apel a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), de viol comisă în minoritate, potrivit art. 334 C. proc. pen., prin schimbarea încadrării juridice, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului minor la data săvârşirii ei, Z.A.N. de a întreţine raporturi sexuale prin exercitarea de violenţe asupra victimei minore A.C.A., atestate medico-legal, fără consimţământul minorei şi cunoscând că aceasta avea vârsta de 14 ani, întruneşte atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de viol, potrivit art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP)
Din evaluarea judicioasă a probelor administrate, respectiv a declaraţiilor părţii vătămate, cu declaraţiile inculpatului, cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşele foto, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, cu raportul de expertiză medico-legală privind pe partea vătămată rezultă indubitabil vinovăţia inculpatului Z.A.N. în comiterea infracţiunii de viol, prin exercitarea de violenţe asupra minorei, atestate medico-legal, a cărei vârstă de 14 ani era cunoscută de către inculpat, descrierile privind împrejurările faptice au coincis, putând fi ridicată chiar o urmă de încălţăminte a inculpatului de la locul unde s-a consumat fapta.
Înalta Curte consideră că în mod corect instanţa de apel a reţinut existenţa infracţiunii de viol în sarcina inculpatului din contextul probator administrat, interpretând din punct de vedere ştiinţific concluziile raportului de expertiză medico-legală privind starea de virginitate a victimei, prin existenţa himenului dilatabil, cu mare elasticitate al victimei, care a permis raportul sexual, fără să se rupă cât şi prin efectuarea toaletei de către aceasta.
Totodată instanţa de apel a avut în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, dându-i o justă apreciere în reţinerea vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii de viol menţionate.
Înalta Curte consideră, însă, că instanţa de apel a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitoare la legea penală mai favorabilă, în raport cu succesiunea în timp a dispoziţiilor legale ce sancţionau fapta inculpatului la data săvârşirii ei, respectiv 18 februarie 2002 şi apoi la data condamnării în apel.
Astfel, se impuneau a fi comparate limitele de pedeapsă prevăzute de lege la momentele menţionate, la data comiterii faptei fiind în vigoare dispoziţiile Codului penal, aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 şi care stipulau pentru infracţiunea săvârşită de inculpat pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi, în timp ce la momentul judecării cauzei în apel, erau în vigoare dispoziţiile Codul penal modificate prin OUG nr. 143/2002 ce prevedeau alte limite de pedeapsă pentru infracţiunea de viol arătată, respectiv între 10 şi 25 de ani, fiind mai favorabile limitele de pedeapsă de la data comiterii infracţiunii.
Aşadar, prin omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a legii, fiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., iar primul motiv de recurs al parchetului este întemeiat sub acest aspect.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o corectă adecvare cauzală, atât a dispoziţiilor art. 100 C. pen., în alegerea mai întâi a sancţiunii penale aplicabile, respectiv a pedepsei şi apoi a criteriilor generale stipulate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont şi de dispoziţiile art. 109 C. pen., privind limitele de pedeapsă pentru minori.
Astfel, au avute în vedere gradul de pericol social al infracţiunii comise, circumstanţele săvârşirii ei, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care chiar dacă a avut o poziţie oscilantă cu privire la recunoaşterea faptei, anterior a mai fost condamnat, aşa cum s-a mai menţionat, însă pentru o infracţiune de furt calificat, totuşi inculpatul este tânăr, suferă de întârzieri în dezvoltarea psihică, fiind şcolarizat în condiţii speciale, având certificate medicale în acest sens.
Prin cuantumul minim al pedepsei aplicate inculpatului, la care s-a adăugat pedeapsa anterioară ca urmare a aplicării art. 83 C. pen., revocarea suspendării condiţionate a acelei pedepse, cu executare în regim de detenţie, instanţa de apel a apreciat corect că numai prin aceasta se vor putea atinge scopurile educativ şi de exemplaritate, putându-se asigura o reintegrare pozitivă în societate.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a examinat plural toate criteriile speciale şi generale în stabilirea pedepsei aplicate inculpatului, neimpunându-se majorarea ei şi în consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cel de-al doilea motiv de recurs al parchetului, nefiind întemeiat.
Referitor la recursul declarat de inculpatul Z.A.N. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte consideră că acesta este întemeiat, având în vedere considerentele deja arătate în recursul parchetului privind primul motiv de recurs al acestuia, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile privind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, fiind mai blânde cele de la momentul săvârşirii infracţiunii.
Înalta Curte nu poate însă reţine apărările inculpatului formulate în principal, privind nevinovăţia sa în comiterea infracţiunii de viol, fapta neexistând, deoarece aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a dat relevanţă în mod obiectiv şi temeinic motivat asupra probatoriului administrat, pe care l-a coroborat, stabilind nu numai că fapta a existat, dar a şi fost săvârşită de inculpat.
Aşadar între percepţia reală a conţinutului probelor administrate de către instanţa de apel privind vinovăţia sa în săvârşirea infracţiunii de viol şi soluţia de condamnare pronunţată există o deplină concordanţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., cu privire la eroarea gravă de fapt.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de către inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Se va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
Se va face aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
În baza art. 38517 alin. (4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 3 mai 2001 – 8 mai 2001 şi de la 20 august 2002 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de către inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
Face aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 3 mai 2001 – 8 mai 2001 şi de la 20 august 2002 la zi.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi .28 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5556/2004. Penal. Aer.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5567/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
