ICCJ. Decizia nr. 5929/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5929/2004
Dosar nr. 4475/2002
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 1502/ P din 7 mai 1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul S.V., pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut în esenţă, în fapt, că la 11 aprilie 1997, inculpatul S.V. a informat pe A.D., T.F. şi M.E. (condamnaţi în cauză) că a descuiat un autoturism aflat în parcare şi le-a propus să sustragă bunurile din portbagaj, pe care ulterior să i le predea pentru valorificare.
În consecinţă, aceştia au sustras din autoturismul indicat bunuri în valoare de 12.500.000 lei, pe care le-au predat inculpatului S.V.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa penală nr. 133 din 24 ianuarie 2001, printre altele a achitat pe inculpatul S.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., pentru infracţiunea dedusă judecăţii.
Totodată, în temeiul art. 7 din Legea nr. 137/1997 a constatat că fapta nu se sancţionează.
Prima instanţă a stabilit ca fiind nedovedită împrejurarea că inculpatul a descuiat autoturismul, iar fapta sa de a le propune celorlalţi inculpaţi să sustragă numai din portbagaj şi de a le fi preluat imediat după comiterea furtului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov au respins apelurile şi recursurile declarate de procuror (vizând şi achitarea inculpatului S.V.) şi de ceilalţi inculpaţi.
În baza art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza a II-a C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare sentinţei penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001 a Judecătoriei Braşov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Braşov şi deciziei penale nr. 39/ R din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Braşov privind pe inculpatul S.V., criticând-o pentru că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate, instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului stabilind, în mod eronat, că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
A fost arătat conţinutul dispoziţiilor art. 181 C. pen., considerându-se că în cauză fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Astfel, în mod eronat şi în totală contradicţie cu probele administrate în cauză instanţele de judecată au apreciat că activitatea infracţională a inculpatului s-a limitat doar la o complicitate morală, acesta nefăcând decât să indice autorilor faptei autoturismul din care să sustragă bunuri şi să le promită că ulterior le va cumpăra.
Dimpotrivă, coinculpaţii M.D.E. şi A.O.D. au declarat, în faza urmăririi penale, că S.V. le-a indicat autoturismul din care să sustragă bunuri, spunându-le că el l-a descuiat şi, mai mult, în timp ce ei săvârşeau fapta, inculpatul stătea la o distanţă de 6 – 7 m.
Scopul urmărit de inculpat a fost acela de însuşire pe nedrept a unor bunuri ale altuia, iar urmarea produsă a constat în crearea unui prejudiciu evaluat, la data săvârşirii faptei, la 12.500.000 lei, împrejurări care nu pot conduce la concluzia că atingerea adusă valorii ocrotite de lege este minimă.
Totodată, din fişa de cazier judiciar rezultă că inculpatul a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 82/ S din 18 iulie 1996 a Judecătoriei Braşov la un an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru infracţiunile prevăzute de art. 279 şi art. 280 C. pen., precum şi de art. 78 lit. b) din Legea nr. 30/1978, iar infracţiunea ce formează obiectul prezentei cauze fiind comisă înăuntrul termenului de încercare, cuprins între 29 iulie 1996 - 29 iulie 1999, dovedeşte perseverenţa sa infracţională.
De asemenea, se mai precizează că inculpatul a avut o atitudine nesinceră în cursul procesului penal şi pe lângă faptul că nu a recunoscut fapta, i-a determinat şi pe coinculpaţi să nu mai declare adevărul în faţa instanţei de judecată cu privire la activitatea lui.
Aşadar, ignorând aceste aspecte care dovedesc un grad ridicat de pericol social, instanţele de judecată au apreciat în mod eronat că fapta inculpatului este lipsită de importanţă şi au dispus achitarea, soluţia ce se impune fiind aceea de condamnare.
Pentru acest motiv, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
În dezbateri, procurorul a pus concluzii de admitere a recursului în anulare, dezvoltând oral motivele formulate prin acesta, respectiv că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului stabilind, în mod eronat, că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Totodată a menţionat că instanţa din oficiu are posibilitatea să aprecieze dacă în cauză nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la furt calificat în stare de recidivă postcondamnatorie, solicitând admiterea recursului în anulare.
Celelalte concluzii ale părţilor asupra recursului în anulare declarat au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta.
În conformitate cu art. 181 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, legiuitorul a stabilit criteriile de apreciere în concret ale gradului de pericol social, respectiv modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi persoana şi conduita făptuitorului.
Aşa cum rezultă din analiza cauzei, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul S.V., atât instanţa de fond cât şi cele de control judiciar, care şi-au însuşit argumentele celei dintâi, în mod judicios şi temeinic motivat au stabilit că activitatea acestuia de oferire a pontului, promisiunea cumpărării bunurilor ce urmau a fi sustrase, de ajutare a inculpaţilor, imediat după săvârşirea furtului, de a scăpa de bunurile sustrase se circumscrie unei activităţi de complicitate morală la comiterea de către inculpaţii A.I.D. şi M.D.E. a furtului din autoturismul Cielo. Totodată în cauză nu s-a dovedit împrejurarea că inculpatul S.V. ar fi procedat chiar el la descuierea autoturismului.
Înalta Curte consideră că instanţele au făcut o corectă evaluare a criteriilor cuprinse în dispoziţiile art. 181 alin. (2) C. pen., în contextul cauzei privind pe inculpatul S.V., atunci când au apreciat că fapta de complicitate la furt calificat în stare de recidivă postcondamnatorie pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Astfel, instanţele au stabilit că prin modul în care a acţionat inculpatul şi circumstanţele comiterii acesteia, participarea sa la o singură faptă, precum şi circumstanţele personale nu a fost aceea de a evidenţia o devianţă infracţională deosebită, fapta sa neavând gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Aşadar, nu se pot reţine criticile formulate cu privire la aspectele privind afirmaţiile inculpatului că el ar fi descuiat autoturismul, la scopul urmărit, la antecedentele inculpatului şi la atitudinea acestuia cu privire la fapta comisă, deoarece instanţele examinând materialul probator administrat în funcţie de criteriile concrete stabilite de legiuitor au dat relevanţă motivat acestora.
Înalta Curte apreciază că instanţele au evidenţiat faptul că în cauză nu s-a dovedit împrejurarea descuierii autoturismului de către inculpat, prin coroborarea probelor administrate, scopul şi urmarea produsă rezultând din modalitatea de săvârşire a infracţiunii, existenţa antecedentelor penale, nu exclude aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., atâta timp cât acest criteriu a fost analizat în ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, a rezultatelor şi a celorlalte date privind pe făptuitor, aspect care a fost avut în vedere, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost condamnat pentru infracţiuni de alt gen, respectiv art. 279 şi art. 280 C. pen. şi art. 78 lit. b) din Legea nr. 30/1978, ca de altfel şi atitudinea inculpatului.
În consecinţă, instanţele au considerat just că faptei de complicitate la furt calificat, săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie la data de 11 aprilie 1997 de inculpatul S.V. îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale pentru existenţa infracţiunii, respectiv pericolul social.
Înalta Curte apreciază că instanţele au dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, atunci când au stabilit că activitatea inculpatului S.V. se circumscrie complicităţii morale la săvârşirea faptei de furt, prin promisiunea de cumpărare a bunurilor sustrase, nicidecum neputându-se reţine întrunirea conţinutului obiectiv şi subiectiv al instigării la aceeaşi infracţiune, deoarece probele administrate în tot cursul procesului penal au evidenţiat contribuţia concretă a inculpatului S.V., în forma deja arătată în mod constant de cele trei instanţe.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen., cu privire la lipsa pericolului social al faptei reţinută în sarcina inculpatului S.V. ce şi-a găsit reflectarea din punct de vedere procesual în soluţia achitării în baza temeiului legal corespunzător.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001 a Judecătoriei Braşov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Braşov şi deciziei penale nr. 39/ R din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Braşov privind pe inculpatul S.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 133 din 24 ianuarie 2001 a Judecătoriei Braşov, deciziei penale nr. 623/ A din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Braşov şi deciziei penale nr. 39/R din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Braşov privind pe inculpatul S.V.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5925/2004. Penal. Art.197 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5933/2004. Penal. Art.215 alin.1 c.pen. Recurs... → |
|---|
